Autor 102120 vizualizări


Constantin Tănase a fost mereu pe drumuri, mereu muncind, mereu luând-o de la capăt. Nu a avut niciodată concediu în adevăratul sens al cuvântului – toate vizitele lui se legau de turneele cu Cărăbuș. Și când avea timp liber, tot de alții se ocupa. Îi ajuta pe cei la nevoie, cei săraci, cei amărâți. Nici banii nu stăteau prea mult în buzunarele lui – a ajutat numeroase școli să se pună pe picioare, inclusiv cea din Hârșoveni, unde fusese învățător. În preajma sărbătorilor, el și soția lui vizitau, cu brațele pline de daruri, „Leagănul Sfânta Ecaterina”, unde erau aduși orfanii. Și tot de sărbători mergeau la serbările sărăcăcioase ale copiilor muncitorilor CFR de la Atelierele Grivița. 

Rarele momente de respiro și le petrecea acasă, în casa modestă de lângă Cișmigiu. Nu i-au plăcut extravaganțele, cum nu i-a plăcut de altfel nici ideea cumpărării unui apartament. Și chiar și-așa, cu toată viața lui agitată, Tănase avea ritualurile lui. După masă îi plăcea să ațipească puțin: „N-am timp, stau și eu un pic așa, mă rog vouă, dacă ațipesc puțin, nu mă lăsați mai mult de o jumătate de oră, că trebuie să plec!” – programul îi permitea asta atât de rar, încât era un adevărat lux. 

Tănase mai avea și câteva tabieturi culinare. Înainte de treabă, el își prepara singur cafeaua turcească căreia îi adăuga la final un strop de rom. Vara îi plăcea să-și facă o salată după o rețetă proprie: vinete, ardei grași, ardei iuți, roșii – toate coapte –, ceapă, usturoi, ulei și puțin oțet, servită pe felii subțiri de pâine. Iar după aceea, un pahar de vin (natural!) cu sifon. 

„Doctore, să știi că asta-i ultima noapte a lui Mihai Viteazul!”

Războiul se terminase și, chiar dacă abia ce împlinise 65 de ani, Tănase era pregătit pentru vremuri bune. Pe 15 august 1945, în drum spre casă, căldura mare l-a făcut să se oprească la o bodegă lângă Cișmigiu, să-și potolească setea cu o bere rece. Seara observă că a făcut amigdalită și își dă seama de la ce. Îi mărturisește cumnatei sale: „Am făcut o prostie care cred că o să mă coste viața. Numai să n-audă Virginia”. Starea i se înrăutățește văzând cu ochii: se instalează o stare infecțioasă generală și începe să se vaite de un picior. Nici să se bărbierească nu mai poate: „Na, drăcia dracului, mai îmi fac și harakiri”. 

Încă 20 de zile a zăcut la pat și, între timp, făcuse și un blocaj renal. Colegi, prieteni și chiar admiratori de la spectacole îl vizitau. Era optimist, cel puțin aparent: „Voi n-aveți grijă de mine, lucrați mai departe, începeți repetițiile, că sosesc și eu”. 

Pe 28 august, seara, l-a vizitat compozitorul Ion Vasilescu. Au încercat niște glume, dar boala îi afecta și hazul. Înainte de culcare, soția a încercat să îl mai liniștească, spunându-i că va fi bine. Dar artistul presimțea sfârșitul: „Madame Tănase, să vedem cine are mai multă imaginație”. În aceeași notă i-a răspuns și medicului care îl vizita cu regularitate: „Doctore, să știi că asta-i ultima noapte a lui Mihai Viteazul!”

În zorii zilei de 29 august 1945, Constantin Tănase a părăsit scena pentru veșnicie. A fost depus în rotonda Ateneului Român. Timp de trei zile, mii de oameni au trecut prin fața catafalcului – cu dragoste, cu respect, cu durere. Pe 31 august a fost înmormântarea – iată, Tănase închidea stagiunea de vară. Pic de asfalt nu se mai vedea, Bucureștiul era înțesat cu oameni – în urma lui, pe străzi, la balcoane, în copaci. 

La Cimitirul Bellu, un cărăbuş îi veghează de-atunci somnul de veci. 

Foto sus: Ultima fotografie a lui Constantin Tănase, iulie 1945, Cișmigiu

Acest text este un fragment din articolul „Domnia lui Tănase în teatrul românesc”, publicat în numărul 225 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.com 

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum