Mircea Vulcănescu și „tânara generație”

Istoria României interbelice se caracterizează printr-un constat efort de „salvare”. Dacă pe plan extern diplomaţii au luptat pentru salvarea „deciziilor de la Versailles”, pentru păstrarea statu-quo, România fiind iniţiatoare şi membră fondatoare a unor alianţe precum Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică, pe plan cultural, apare o generaţie care îşi propune să schimbe totul din temelii, să salveze România din provincialismul cultural în care lâncezea, „să exprime în termeni universali sufletul românesc”.

Primele articole-program ale „tinerei generaţii” sunt Itinerariu spiritual[1]din 1927 aparţinând lui Mircea Eliade şi Manifestul Crinului Alb[2], (1928) datorat lui Sorin Pavel, Ion Nestor şi Petre Marcu-Balș [Pandrea]. Generaţia se anunţă apolitică, autohtonistă, ortodoxistă, antipașoptistă, antijunimistă. Ea mizează pe experienţă proprie (de unde numele pe care i l-a dat Mihail Ilovici, de „generaţia experențialistă”), pe trăire, pe aventura existenţială, pe cultură/spiritualitate. E o generaţie cu un start frenetic şi cu un ritm frenetic;nu întâmplător, Mircea Eliade le cere în 1928 tinerilor intelectuali români să trăiască şi să creeze ca şi cum anul în care se afla ar fi ultimul an din viaţa lor[3]. Însă, aşa cum aminteşte Mihai Șora ”generaţia aceea din 1927, al cărei <<şef>>-unanim recunoscut – era Mircea Eliade, avea şi un vârf, mult mai retras şi mult mai puţin productiv decât Eliade şi acel vârf al ei a fost Mircea Vulcănescu”[4].

În 1932, Petru Cormanescu, Mircea Vulcănescu şi Paul Sterian formează Asociaţia de Arte, Filosofie şi Litere Criterion, editând şi o revistă la Bucureşti în şapte numere, între 15 octombrie 1934 şi februarie 1935. Cel mai important articol publicat aici este cel al lui M.Vulcănescu, intitulat Generaţie.[5]

”Generaţia” în viziunea lui Mircea Vulcănescu

În opinia lui Mircea Vulcănescu, șapte sunt principalele accepţii ale cuvântului „generaţie”:

1)      în sens biologic, „cuvântul generaţie însemnează progenitură, adică:totalitatea descendenţilor imediaţi dintr-un autor comun”;

2)      în sens sociologic, „generația reprezintă un grup de oameni de aceeaşi vârstă. În opinia lui Vulcănescu, existența unei stratificări sociale după vârsta e firească, întrucât deosebirea de vârstă este cadrul cel mai general de condiţionare a deosebirilor de comportare a membrilor unei colectivităţi”;

3)      în sens statistic, „generația este echivalentul perioadei medii de reînnoire naturală a membrilor unui grup social, perioadei de regenerare a unui grup social”. Mircea Vulcănescu stabilește această perioadă „între 29 şi 33 de ani”;

4)      în sens istoric– „un grup de oameni a căror unitate şi semnificaţie socială vin dn faptul participării lor la un anumit eveniment istoric. Generaţia istorică – o încercare de a explica similitudinea stilului unei anumite vremi prin identitatea de vârstă a celor ce activează într-însa. Generaţia istorică e cea care umple cadrul făcut posibil şi determinat formal de generaţia statistică”;

5)      în sens psihilogic– „un grup de oameni cam de aceeaşi vârstă, care se simt solidari în manifestările lor sociale şi care atribuie această solidaritate apropierii lor de vârstă. Comunitatea psihologică rezultată din influența aceloraşi împrejurări asupra unor conştiinţe aflate în perioada de formaţie”. Pentru Mircea Vulcănescu, „omul e în aşa fel constituit, încât această conformaţie mintală a lui nu se consolidează, nu se osifică, într-un sens, decât către o anumită vârstă.  Este deci firesc ca vârsta, condiţie a fixării mentalităţii, să condiţioneze indirect gradul de înrâurire al unui eveniment istoric”;

6)      în sens cultural şi politic:„un grup de oameni ale căror manifestări sociale converg sau se aseamănă;care, adică, simt, cred, ştiu şi vor cam aceleaşi lucruri şi iau atitudini identice față de problemele similare. Conceptul spiritual general de generaţie postulează identitatea de fapt a reacţiilor spirituale şi politice ale tutulor oamenilor de aceeaşi vârstă, în realitate se observă că în toate timpurile şi în toate grupurile sociale coexistă poziţii spirituale şi atitudini politice diferite”;

7)      în sens economic:„un grup de oameni de aceeaşi vârstă care-l compun în special prin faptul încadrării sau neîncadrării lor în ierarhia socială existentă”.

După aceste considerații, ca o concluzie, autorul ajunge la următoarea definiţie:”O generaţie este o grupare socială bio-psiho-istorică, în care predomină oameni de aceeaşi vârstă, care se manifestă simultan, spontan, cu conştiinţa solidarităţii lor de vârstă...manifestările acestei grupări sunt condiţionate de faptul că membrii componenţi au participat la un anumit eveniment istoric, a cărui influență au suferit-o în perioada lor de formaţie intelectuală – fapt care face să predomine, în manifestările lor, preocupări de aceeaşi natură, precum şi o asemănare de material şi de maeştri. Aceasta predominare mai poate fi condiţionată şi de felul în care tineretul participă la activitatea colectivităţii şi de încadrarea sau neîncadrarea lui în ierarhia socială existentă”[6].

În opinia lui Mircea Vulcănescu, în istoria modernă a României, s-au succedat mai multe generații:generaţia premergătorilor:1821;generaţia paşoptistă:1848-1880;generaţia junimistă:1880-1907;generaţia socială:după 1907;„generaţia de foc”, nume dat de  faptul istoric principal la care a luat parte [Primul Război Mondial – n.n.];alţii i-au spus „generaţia Unirii”, compusă din Nae Ionescu, Goga, Blaga, Crainic, Şeicaru, Cezar Petrescu, Bucuţa, Tudor Vianu, Victor Ion Popă, Ion Marin Sadoveanu, Ralea, Camil Petrescu etc. și definită prin conceptele „realism, autohtonism, ortodoxie, monarhism”. Astfel, Vulcănescu consideră că ”generaţia tânără” este a șasea din istoria Românie, ea urmând imediat ”generaţiei de foc”.[7]

Mircea Vulcănescu amintește patru factori care au influenţat ”tânăra generaţie”:“primul fapt care a contribuit la influenţa tinerei generaţii – războiul;al doilea – influenţa a doi oameni:Vasile Pârvanşi Nae Ionescu;influenţa lui Pârvan a înlocuit în această generaţie, influenţa lui Nicolae Iorga;iar influenţa lui Nae Ionescu, pe cea a lui Titu Maiorescu.Al treilea fapt – influenţele modei din afară;al patrulea fapt:asociaţiile de tineri”.

Ca orice ”gruparea” care își stabilește o identitate, în viziunea lui Mircea Vulcănescu, și ”tânara generație” urmărește realizarea anumitor obiective. Astfel, aflăm că ”misiunea tinerei generaţii este triplă şi izvorăşte din momentul istoric al şoc romaneşti:1) să asigure unitatea sufletească a românilor, uniţi politiceşte prin sacrificiul generaţiei de foc. Această unitate este, pentru tânăra genenerație, un fapt deja împlinit, materializat prin faptul că generația cuprinde deopotrivă tineri din toate colţurile ţării;2) săexprime în forme universale acest suflet românesc. Cu alte cuvinte, să găsească formele autentice de viaţă cele mai potrivite acestui popor, de la politică şi până la teologie, în filosofie, în literatură, în știință şi în artă, şi să le strălucească în ochii lumii întregi că exemplare ale unei specificităţi neasemănate. 3) să se pregătească pentru ceasurile grele care pot veni și pentru ivirea omului nou”.

Completări la spuselor lui Mircea Vulcănescu

În Fragmente critice(IV), criticul Eugen Simion identifică câteva lipsuri în încercarea lui Mircea Vulcănescu de a prezenta generaţiile care s-au succedat în istoria României:“Se remarcă relativ uşor câteva erori în această clasificare. În primul rând, înainte de generaţia premergătoare exista generaţia şcolii ardelene care a redeşteptat sentimentul naţional şi a definit specificul nostru în termenii latinităţii. Apoi:generaţia junimistă nu-i în totalitate conservatoare şi reacţionară, este mai ales critică şi, prin acţiunea lui Eminescu, ea aduce în cultura metafizică şi marile mituri;tot ea introduce dimensiunea unviersalitatii în practică socială şi culturală şi, prin Maiorescu, stabileşte un program:<<să fim naţionali cu faţa spre universalitate>>. Mai departe:între generaţia junimistă şi cea sămănătoristă, exista momentul sincronizării în plan cultural prin acţiunea lui Macedonski şi, în genere, a simbolismului...După 1902, această acţiune merge paralel cu mişcarea animată de geniul viforos şi autoritar al lui Nicolae Iorga Aşa că, putem conchide, generaţia de la 1907-1918 are cel puţin două componente şi două fete spirituale...Mircea Vulcănescu, în voinţa lui de a fi sistematic, sacrifică nuanţele”[8].

Tot Eugen Simion, referindu-se la factorii care au influenţat tânara generaţie amintiţi de Mircea Vulcănescu, susţine:“Aceste influenţe sunt reale, dar mai sunt şi altele, pe care, deocamdată, Mircea Vulcănescu nu le menţionează. Lipsesc, de pildă, scriitorii şi filosofii momentului. Gide începe să fie cunoscut şi imitat pe la mijlocul anilor `20. Apoi Joyce şi, în genere, romancierii anglo-saxoni. [...] Gide, Joyce devin modele epice, lângă Proust, Italo Svevo, Papini pentru noua generaţie de prozatori. Sunt descoperiţi, tot acum, Kirkegaard si, prin tinerii filosofi care studiază în Germania, Heidegger”.[9]

Mircea Vulcănescu văzut din perspectiva colegilor de generaţie

După cum am putut observa, Mircea Vulcănescu este un teoretician al „tinerei generaţii”. În incursiunea noastră, din motive lesne de înţeles, am analizat un singur articol referitor la această problemă, însă Mircea Vulcănescu analizează “fenomenul” generaţie sale în mai multe scrieri şi conferinţe, dintre care amintim:Sentimentul în noua generaţie[10], Problema generaţiei[11], Tendinţele tinerei generaţii în domeniul social şi economic[12],   Tendinţele politice ale generaţiei tinere[13].

În cele ce urmează vom face o scurtă prezentare a modalităţii în care a fost receptat “vârful generaţiei 27” de către unii dintre colegii şi prietenii săi.

Emil Cioran:„Nu ne înţelegeam niciodată asupra rolului sortit ţării noastre, căreia, din masochism sau Dumnezeu ştie ce, îmi plăcea să nu-i recunosc nici un merit şi nici un noroc. Pentru mine, data esenţială, conceptul românesc prin excelenţă era acel de <<nenoroc>>. La el făceam aluzie cu orice prilej, cu o stăruinţă care tatălui dumitale nu putea să-i placă”[14].

Mircea Eliade:„Nu voi uita niciodată ce mi-a mărturisit Mircea Vulcănescu de mai multe ori, între 1936 şi 1940:că el nu crede în dispariţia neamului românesc, oricâte catastrofe s-ar abate peste noi;că nici o eventuală deportare sau exterminare masivă a românilor din zilele noastre nu ar însemna distrugerea neamului, <<pentru că (şi acum îi citezi propriile cuvinte) eu  cred că dacă ar năvăli alte neamuri şi s-ar aşeza aici, la noi, după câteva secole are deveni şi ei români!>>”  [15].

Constantin Noica:“Nimeni nu s-a bucurat ca el de Criterion, gruparea sortită să dureze numai doi ani, a generaţiei tinere. Tot ce se facea acolo era lucrul făcut plus Mircea Vulcănescu. Comentariul său, în orele de cafenea, după întâlniri şi conferinţe, era de fiecare dată mai interesat decât ce se făcuse. [...]Pe Emil Cioran, cu Pe culmile disperării, el a fost cel dintâi care să-l îmbrăţişeze, intuind extraordinara promisiune a tânărului ardelean de 21 de ani, care-şi târa existenţa prin cămine studenţeşti şi încerca să zgâlţâie din temelii lumea bunului Dumnezeu. De altfel, tot Cioran era cel mai bun partener de discuţii prin cafenele. Pe Eugen Ionescu, care era pe punctul să nu capete premiul scriitorilor tineri, deoarece les bien pensants se opuneau, el l-a susţinut şi explicat atât de bine printr-un memoriu (care s-a păstrat), încât a trebuit să fie premiat. […] Gusti l-ar fi dorit ca succesor la catedră, aşa cum ne-a spus-o singur, mai târziu”[16].

Nu credem că am putea adăuga vreun comentariu acestor caracterizări...

Sfârşitul unui polihistor

Tot Constantin Noica afirma într-o conversaţie cu Gabriel Liiceanu:“Mircea Vulcănescu, dacă ar fi trăit, ar fi făcut pesemne operă de enciclopedist”[17]. Ce l-a împiedicat sa realizeze o astfel de opera? Aflăm tot din Jurnalul de la Păltiniş:“A murit în închisoare în 1950. Fusese condamnat la cinci ani. [...]. Pe atunci nu era permis să vorbeşti în celulă. În fapt însă, cei închişi împreună instituiau mici «universităţi culturale»:învăţau limbi, făceau istorie, filozofie, îşi povesteau romane… Într-o zi, gardianul îi aude vorbind şi intră în celulă:«Cine a vorbit?» Toţi vorbiseră. Dacă ar fi tăcut toţi, dacă nu şi-ar fi asumat nimeni vina, ar fi primit o pedeapsă colectivă:de pildă, să stea câteva ore în picioare. Însă Vulcănescu, văzând că nimeni nu zice nimic, a preluat el totul şi s-a denunţat singur. Ce a urmat de aici? A fost scos din celulă şi dus la «izolator». Era iarnă, în izolator se turnase apă pe jos şi se făcuse gheaţă. În prima zi de izolator nu primeai nimic de mâncare şi erai ţinut dezbrăcat. A fost deci dezbrăcat şi dus la izolator. Înăuntru mai erau patru-cinci deţinuţi. Dădeau cu toţii din mâini şi săreau, cu gândul de a rezista până seara. La un moment dat un tânăr de vreo 20 de ani a leşinat. Vulcănescu avea 50 de ani şi s-a gândit că e mai important să trăiască tânărul. S-a întins atunci pe podea, cu coatele sub burtă, şi le-a cerut celorlalţi să-l pună pe tânăr peste el. Gestul este sublim. Tânărul a scăpat, Vulcănescu a făcut pneumonie şi a murit”[18].

Bibliografie:

Eugen Simion, Fragmente critice, IV, București, Editura Univers Enciclopedic, 2000;

Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Humanitas, Bucureşti, 2011;

Marta Petreu, Cioran sau un trecut deocheat, Polirom, Iași, 2011;

Mara Magda Maftei, Cioran si utopia „tinerei generatii”, Editura Contemporanul, București, 2011;

Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, vol.I. Pentru o nouă spiritualitate filosofică, Editura Eminescu, Bucureşti, 1992.

„Criterion”, an.I, nr.3-4, 15 noiembrie-1 decembrie 1934;

„Cuvântul”, anul III, nr. 857, 6 sept. 1927;

„Dreapta”, an.II, nr.5, 29 ianuarie 1933;

„Gândirea”, anul VIII, nr. 8-9, 1928;

„Manuscriptum”, an. XXVI, nr.1-2, 1996;

„Revista de istorie și teorie literară”, anul XXXVI, nr.3-4, iul.dec.1988.

[1]Mircea Eliade, Itinerariu spiritual. I. Linii de orientare, în ”Cuvântul”, anul III, nr. 857, 6 sept. 1927

[2]Sorin Pavel, Ion Nestor, Petre Marcu-Balș [Pandrea], Manifestul ”Crinului Alb”, în  ”Gândirea”, anul VIII, nr. 8-9, 1928

[3]Marta Petreu, Cioran sau un trecut deocheat, Polirom, Iași, 2011, p.297

[4]Mihai Șora, Despre Mircea Vulcănescu, câteva cuvinte..., în ”Manuscriptum”, an. XXVI, nr.1-2, 1996, p.6-7

[5]Mara Magda Maftei, Cioran si utopia „tinerei generatii”, Editura Contemporanul, București, 2011, p. 49

[6]Mircea M. Vulcanescu, Generațieîn „Criterion”, an.I, nr.3-4, 15 noiembrie-1 decembrie 1934, p.3-16

[7]Ibidem.

[8]Eugen Simion, Fragmente critice, IV, București, Editura Univers Enciclopedic, 2000, p.173

[9]Ibidem., p.174

[10]Publicat, ca inedit, in  „Jurnalul literar”, an.V, nr.25-28, august-septembrie 1994, p.1, 2

[11]Mircea Vulcanescu, Problema generaţieiin „Dreapta”, an.II, nr.5, 29 ianuarie 1933, p.5

[12]Conferinta rostită in 20 feb 1934, într-un clclu organizat de Uniunea Intelectualilor Români.

[13]Conferinţă ţinută în cadrul dezbaterilor de la Asociatia „Criterion”.

[14]Cioran, scrisoarea din Paris, 20 ian.1966, către Elena Maria Viorica Vulcănescu, în „Revista de istorie și teorie literară”, anul XXXVI, nr.3-4, iul.dec.1988, p.193-196

[15]Mircea Eliade, Trepte pentru Mircea Vulcănescu, după “Ethos”, caiet 4, 1983, p.105

[16]Constantin Noica, Amintiri despre Mircea Vulcănescu, în Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, vol.I. Pentru o nouă spiritualitate filosofică, Editura Eminescu, Bucureşti, 1992, p.5-9

[17]Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Humanitas, Bucureşti, 2011, p.50

[18]Ibidem., p.255-256