Autor 7595 vizualizări


Pe data de 14 septembrie 1661 urca pe tronul Transilvaniei, cu sprijin otoman, un tânăr în vârstă de numai 29 de ani, al cărui hobby era ceasornicăria. Se numea Mihail I Apaffi și se născuse la Târnăveni, localitate situată la nord de Sibiu, care, din punct de vedere administrativ, făcea pe atunci parte din comitatul Târnavelor. Avea să fie principe al Transilvaniei timp de 29 de ani – cea mai lungă domnie din istoria principatului.

Ajuns pe tronul de la Alba Iulia în urma intervenției marelui vizir Mehmed Köprülü, noul principe era un adept convins al politicii filo-otomane, pe care o considera singura în stare să asigure independența principatului pe care habsburgii doreau de mult să-l includă în imperiul lor. 

De amenințarea pe care o reprezenta candidatul imperialilor, Janos Kemény, noul principe avea să scape de-abia în luna ianuarie 1662, când rivalul său la tron și-a pierdut viața în bătălia de la Seleuș, pe care Apaffi a câștigat-o la limită, mulți dintre soldații săi părăsind în dezordine câmpul de luptă.  

Probleme financiare serioase ‒ şi un demnitar otoman devenit măcelar

Situația noului principe nu era deloc ușoară: trebuia să guverneze o Transilvanie deseori pustiită de tătari, fără administrație centrală și locală, lipsită de armată proprie cu care să-și apere granițele. Pe deasupra, vistieria principatului intracarpatic era cât se poate de goală, dar tributul datorat Înaltei Porți se dublase, ajungând la nu mai puțin de 80.000 de taleri. Pentru completarea acestui tablou deloc încântător, mai trebuie adăugată și corupția endemică – pe scurt, în termeni contemporani, Transilvania anului 1661 avea tot ce-i trebuia (vorba vine!) pentru ca politologii contemporani s-o eticheteze ca „stat eșuat”.

Mihail I Apaffi nu stătea mai bine nici cu finanțele personale. Asemeni multor nobili maghiari din Transilvania, căzuse și el în captivitate la tătari în urma nefericitei tentative a lui Gheorghe al II-lea Rákóczi de a ocupa tronul Poloniei în anul 1657. Pentru că trebuise să-și răscumpere libertatea, averea sa se „subțiase” simțitor – soția sa, Anna Bornemisza, fusese chiar nevoită să vândă moșia Mălâncrav și alte bunuri. 


Blazonul familiei Apaffi ‒ coiful, sabia, strugurii ‒ în secolele XV şi XVII (reconstituire)

Tânărul principe nu avea deci mijloacele de a întreține o armată permanentă – ba chiar mai rău, nu avea nici măcar o gardă personală. Dispunea doar de 1.000 de oșteni din Țara Românească și de încă alți 1.000 din Moldova. 

La aceștia se mai adăuga un corp expediționar otoman de 3.000 de oameni, comandați de Kuçuk Ali Pasha, guvernatorul vilayetului Timișoara. Din nefericire pentru Mihail I Apaffi, pașa de Timișoara a sfârșit prin a neglija complet problemele militare și geopolitica, pentru că își descoperise vocația de măcelar. O vocație foarte bănoasă, ce-i drept, pentru că măcelăria deschisă de demnitarul otoman în centrul Mediașului (unde comercializa carnea trimisă de principe pentru subzistența trupelor otomane) îi aducea venituri substanțiale. Și pentru că marfa se epuiza repede, Kuçuk Ali Pasha jefuia satele din jurul Mediașului, astfel încât toată zona a sfârșit prin a fi secătuită de resurse. 

Mihail I Apaffi nu a avut altă opţiune decât să-l reclame pe verosul comandant otoman la Înalta Poartă. Acesta a trebuit să se întoarcă la Timișoara, dar principele s-a ales cu un dușman în plus…  

Atacurile marii aristocraţii

Deși adept convins al absolutismului monarhic și, pe deasupra, ambițios, Mihail I Apaffi a practicat ceea ce astăzi se numește realpolitik, dându-și seama că nu se poate certa cu toată lumea dintr-odată. A lăsat Dieta să acorde o amnistie generală tuturor celor care luptaseră sub steagul lui Janos Kemény, ba chiar l-a și păstrat în funcție pe cancelarul numit de fostul său rival, pe János Bethlen. Iar la moartea acestuia, cancelar a devenit fiul său, Farkas. Dar, în 1679, Farkas Bethlen a murit, în vârstă de numai 40 de ani. În anul 1680, Apaffi l-a numit în funcția de cancelar pe Mihály Teleki, care se înrudea prin mama sa cu principesa Anna Bornemisza. 

Acest tandem a funcționat foarte bine, pentru că Mihail I Apaffi a izbutit să se mențină pe tron în ciuda atacurilor repetate ale marii aristocrații, care luau cele mai diverse forme, de la lupta armată până la denunțuri făcute la Înalta Poartă și chiar tentative de asasinat. Cu toate acestea, principele a izbutit să-și consolideze poziția. Nu o dată a intrat in conflict cu Dieta, care era departe de a fi un organ democratic – dimpotrivă, reprezenta interesele acelei mari nobilimi a cărei putere Mihail I Appafi își propusese s-o reducă încă din momentul urcării sale pe tron. 

Politica externă 

În ciuda multelor și marilor probleme cărora trebuia să le facă față pe plan intern, principele a acordat atenția cuvenită politicii externe, încercând să obțină protecția puterilor europene de confesiune protestantă pentru Transilvania. 

În acest scop a corespondat cu contele de Winchilsea, ambasadorul britanic la Constantinopol, iar apoi cu regele Angliei, Carol al II-lea Stuart. Nici Curtea de la Versailles nu a fost neglijată, Mihail I Apaffi corespondând și cu Hugues de Lionne, șeful diplomației lui Ludovic al XIV-lea. 

În prima parte a domniei sale, Apaffi s-a bizuit pe bunele sale relații cu puterea suzerană pentru a contrabalansa imixtiunile imperialilor în principat și a căutat să realizeze o alianță cu Țara Românească. Dar spre sfârșitul domniei sale devenise evident că, după insuccesul din 1683, când nu au izbutit să cucerească Viena, în ciuda unei impresionante desfășurări de forțe, otomanii începuseră să piardă teren în Europa. La rândul său, Imperiul Habsburgic a trecut la contraofensivă, extinzându-se spre sud și spre est.

Prin urmare, Mihail I Apaffi a inițiat tratative cu fostul său adversar, împăratul Leopold I (1658-1705). Acesta demarase și el tratative în acest sens începând din 1685, an în care l-a trimis în misiune diplomatică în Transilvania pe iezuitul Antide Dunod, al cărui obiectiv oficial era acela de a realiza o alianță antiotomană între Transilvania și Țara Românească – evident, una dirijată de suveranul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. 


Chipul lui Mihail I Apaffi pe un taler din epocă

După mai multe demonstrații de forță ale austriecilor (trimiterea unor armate, ocuparea cetăților Cluj și Deva etc.), reprezentanții stărilor din Transilvania au semnat Tratatul Hallerian, prin care principatul intra sub „protecția” lui Leopold I. Singura carte pe care o mai putea juca Apaffi a fost tergiversarea – și a jucat-o până în 1687, continuând să plătească tribut otomanilor.

În cele din urmă, pe data de 27 septembrie a acelui an, tratatul a fost semnat și ratificat la Blaj. Prin tratat, principatul urma să devină „partenerul junior” al Imperiului și să participe alături de acesta la toate campaniile antiotomane preconizate de Viena. Singurul avantaj al lui Mihail I Apaffi a fost recunoașterea poziției sale de principe al Transilvaniei. A deținut-o până în primăvara anului 1690, când a murit.

La tron i-a succedat fiul său minor, Mihail Apaffi al II-lea, dar coroana principatului i-a fost contestată de către Emeric Thököly, care s-a și instalat la conducerea principatului cu sprijin otoman. Nu a domnit decât un an, murind în exil, în Imperiul Otoman.

În cele din urmă, Mihail al II-lea Apaffi a izbutit să urce pe tronul tatălui său, dar în 1699 a rămas fără principat. Imperialii ocupaseră Transilvania. A murit la Viena, pe data de 1 februarie 1713. Avea numai 36 de ani.

Acest text este un fragment din articolul „Câteva piese de argintărie din ultimii ani ai existenţei Transilvaniei ca principat independent”, publicat în numărul 233 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum