Autor 38974 vizualizări


Donatien Alphonse Francois, marchiz, apoi conte de Sade, a avut unul dintre cele mai bizare şi interesante destine din istorie. Opera sa, anatemizatã, interzisã, blamatã pentru conţinutul imoral, a fost doar recent integratã în seria marilor capodopere, şi asta datoritã lui Guillaume Apollinaire. Astfel, cel de mulţi considerat un geniu al rãului devine un scriitor de valoare în ciuda maniilor, obsesiilor, perversiunilor cu care i-a fost creditatã opera atâta vreme. Dincolo de aparenţele pornografice existã un substrat filosofic ce meritã analizat.

Epoca Marchizului de Sade

De Sade numea secolul al XVIII-lea “veacul coruperii absolute”, în cel mai reprezentativ roman al sãu, “Justine”, un secol în care virtutea este un adevãrat pericol. Este o perioadã a frivolitãţii, aşa cum o descriu şi Fichte sau Kuno Fischer. Toate momentele de cumpãnã ale istoriei se caracterizeazã de altfel printr-o epuizare internã, prin încercãri disperate de a reumple cu ceva golul acompaniat de drama forţelor slabe şi vieţii vlãguite. Peste tot dominã un soi de poezie a egocentrismului. Plãcerea este cuvântul-cheie al secolului.

Egoismul atinge cote inimaginabile în Franţa vechiului regim, dar şi în Franţa revoluţionarã. Înainte de Revoluţie era, sã zicem, caracteristic mai degrabã claselor superioare, monarhiei, clerului, nobilimii. Fenomenul se generalizeazã însã într-o cursã pentru bogãţii şi proprietaţi în ciuda principiilor expuse care vorbeau despre egalitate, fraternitate sau libertate. Tot discursul despre sacrificiul pentru binele celorlalţi ascundea de fapt dorinta acerbã de a-i domina pe ceilalţi.

În acest context, secolul al XVIII-lea este şi perioada în care se sistematizeazã plãcerea sexualã şi modurile de obţinere a acesteia, perioadã precedatã de desfrâul din Imperiul Roman şi de devierile medievale înscrise în mitul cu incubus. Promiscuitatea îşi construieşte propria moralã, dând la o parte energia spiritualã. Ferocitatea şi setea de sânge a revoluţiei aduc cu sine şi frivolitatea pe care o tot descrie Sade în operele sale. Apoteoza iubirii fizice nu este doar marca sa, ci marca unei ere. Foarte des întâlnim la Sade ideea legãturii dintre plãcere şi filosofie: “Focul pasiunii este mereu aprins de torţa filosofiei” (“Juliette”).

Filosofia lui Sade este una eclecticã, invocându-i pe Spinoza, Vanini, Holbach, Buffon, Voltaire, Montesquieu sau La Mettrie. O filosofie senzualistã menitã sã legitimeze plãcerea sexualã…Sade este ateu convins. Singura realitate pentru el este materia aflatã în perpetuã mişcare, care nu are nevoie de un creator. Individul beneficiazã de libertate absolutã, complet divortatã de religie şi Bisericã.

În 1793, pe 10 noiembrie, este instituit cultul Raţiunii, singura capabilã de a da unitate rasei umane. Doar cã raţiunea abstractã devine un senzualism extrem de concret. Ateismul şi erotismul atât de iubite de Sade sunt în bunã mãsurã regula epocii. La Mettrie expune şi el ideea cã bucuria iubirii fizice este cel mai dezirabil comportament uman, din care decurge satisfacerea tuturor capriciilor imaginaţiei. Filosofia epocii luptã pentru exprimarea fãrã limite a libertãţii politice, religioase şi morale, pentru abolirea traditiilor. Este de fapt o extindere a libertinajului care se practica la curtea regalã.

Viaţa regelui Ludovic al XV-lea este, de pildã, una de prostituţie neîncetatã. Dar el întreţine o armatã de metrese pe seama populaţiei, ceea ce aduce statul în cele din urmã în pragul falimentului. Nici Maria Antoaneta nu scapã de stigmatul unei vieţi demnã de împãrãteasa Messalina, faimoasa nimfomanã. Imoralitatea, ipocrizia, viciile şi vulgaritatea nobilimii şi clerului nu scapã nici ele din vizorul marchizului, care profitã de orice ocazie pentru a-i ridiculiza pe cei care propovãduiesc bunele moravuri fãrã a le respecta. Criticile acerbe la adresa sistemului bisericesc aduc lucrãrile lui de Sade pe lista din Index Expurgatorius, pentru cã probabil orgiile pe care le descrie în care sunt implicaţi cardinali, iezuiţi, carmeliţi, papi, nu sunt departe de realitate.

Sade nu era chiar atât de nedrept când prezenta clerul într-o manierã aşa de odioasã, dacã citim relatãrile lui Pierre Manuel, care culege rapoarte ale poliţiei franceze surprinzând oameni ai Bisericii in ipostaze nu tocmai virtuoase…Opinia publicã împãrtãşeşte acuzele lui de Sade, dedicând clerului tot felul de poezioare satirice. Nici iezuiţii nu erau strãini de cãutarea placerii, aceştia ascunzându-şi acţiunile imorale în spatele mantiei misticismului şi pioşeniei. Dupã cum ne spune şi Blaise Pascal în “Scrisori provinciale”, liderii ordinului permiteau comportamentele aberante. Foarte faimos este cazul din 1782, când iezuitul Jean Baptiste Girard, rector la seminarul de la Toulon, începe o relaţie cu cea care I se confesa, Catherine Cadiere. Aventura ocazioneazã un volum mare de literaturã pornograficã, pornind de la misticismul sexual care reuşeşte sã seducã o fecioarã şi sã o foloseascã întru satisfacerea capriciilor trupeşti.

Pe de altã parte, exacerbarea isteriei sexuale din epoca modernã îşi are rãdãcini mai vechi în fenomene medievale. Cultul iudeo-creştin care îl rupe pe om de naturã impunându-i reguli morale stricte este contracarat de festivaluri populare lascive, de cultul Bisericii Sataniste promovat de maniheii din sudul Franţei, de varii societãţi secrete. Ciuma, flagelarea, foametea şi alte dezastre au contribuit şi ele din plin la accentuarea practicilor hedoniste, omul dorind sã se lase tot mai mult în voia plãcerilor de vreme ce viaţa este atât de fragilã. Un carpe diem uneori dus la extrem, chiar de cãtre cei care se pronunţau împotriva principiului. În cuvintele lui Tocqueville, “Clericii predicã despre moralã, dar se compromit prin acţiuni”.

În general, iubirea acestui secol are puternice accente senzualiste. Pasiunea derivã din curiozitãţi, filosofia ajutã la justificarea promiscuitãţii. Iubirea fizicã purã apare în toatã brutalitatea sa ca ideal al naturalismului şi materialismului. Odatã cu liberalizarea dragostei şi femeia devine instrument al plãcerii şi lascivitãţii. Rãutatea, tortura, perfidia, trãdarea, tirania ajung parte componentã a libertinajului şi a explorãrii unei laturi mai întunecate a sentimentelor. Teroarea dragostei se va preschimba la Sade în comportamentul care îi va purta numele. Oricum secolul la XVIII-lea a produs o bunã parte din literatura pornograficã existentã azi. Astfel de lecturi, gustate şi de personaje precum Voltaire, Montesquieu sau Diderot nu recunosc nimic de valoare în afara experienţelor lascive şi a variatelor forme de plãcere sexualã.

Bordelul ajunge paradisul, iar prostituata soţia cea mai fidelã. Joseph Bernard, Crebillon sau Jean Francois Marmontel sunt doar câţiva dintre cei care încearcã sã legitimeze senzualul prin mantia filosoficã. Niciunul însã nu îl întrece pe marchizul de Sade. Gãsim la el o vastã gamã de sexualitate, care cuprinde prostituţie, orgii, onanism, pederastie, flagelare, avort, afrodisiace, toatã aceastã umpluturã fiind decoratã cu o garniturã de torturi şi crime.

Viaţa şi opera lui de Sade

Sã cunoaştem acum mai bine personajul. Marchizul de Sade, filosoful viciilor şi “professeur de crime”, dupã cum îl numesc Taine şi Michelet, se naşte pe 2 iunie 1740 în casa marelui Conde. La vârsta de 4 ani este trimis la bunica sa în Avignon, apoi stã câţiva ani cu unchiul sãu la Ebreuil, unde se pregãteşte pentru admiterea la colegiul Louis le Grand din Paris, una dintre cele mai apreciate facilitãţi educaţionale din întreaga Franţã. Sade apare descris la aceastã vârsţa fragedã drept un bãieţel delicat, dar deja pluteşte deasupra lui un vãl întunecta, cu atât mai mult cu cât beneficiazã de un şarm aproape feminin. Se spune cã era un veritabil şoarece de bibliotecã, dar unul care şi-a stabilit propriul sistem filosofic pe baze epicureice. Se dedicã şi artelor precum muzica, dansul sau sculptura.

Tânãrul marchiz intrã apoi în regimentul de la Cherauz-Legers, devine sub-locotenent în regimentul regelui şi în fine cãpitan al regimentului de cavalerie, servind în rãzboiul de 7 de ani cu Germania. Se întoarce în Paris cam prin 1763. In armatã începe de fapt declinul moral. Sade este obligat sã o aleagã de soţie pe una dintre surorile Montreuil, fiicele presedinteleui Cour des aides, dar tocmai pe cea pe care nu o iubeşte. Este probabil una din cauzele pentru care se exprimã atât de vehement împotriva instituţiei cãsãtoriei în toate operele sale. Şi totuşi soţia sa îl sprijinã în toate scandalurile în care este implicat, mereu devotatã şi afectuoasã. Se zvonea de mult cã femeile sunt atrase în mod irezistibil de aerul sãu vicios…

Dupã încercãri nereuşite de a o gãsi pe mai tânãra Montreuil, de care era îndrãgostit, începe o viaţã desfrânatã, de bordel, în care se ia la întrecere cu amicii sãi aristocraţi în materie de vicii. La numai 23 de ani este încarcerat la Vincennes din cauza comportamentului sãu sexual extrem. Sade îşi petrece o bunã parte a timpului în închisoare:27 de ani în 11 temnite! Întreaga traiectorie a marchizului se poate rezuma la o viaţã în carcerã întreruptã ocazional de întâmplãrile dramatice care îi aduc faima.

A doua oarã este închis din pricina afacerii Keller, a cãrei relatare mai importantã o regãsim la Madame du Deffand. Pe scurt este vorba despre o vãduvã de 30 de ani care îi cere ajutorul, marchizul îi oferã de lucru în casa lui, unde o supune unui tratament odios, demn de tortura medievalã, pentru a demonstra efectele incredibile ale unui unguent fabricat de el. Dupã ce Rosa Keller primeşte despãgubiri, Sade se întoarce la vechile sale obiceiuri depravate.

Aflând cã sora mai micã a soţiei sale nu mai este la mãnãstire, acesta elaboreazã un plan pentru a o fugi cu cea cãreia îi jurã încã o datã iubire eternã…planul va deveni cunoscut sub denumirea de scandalul de la Marseilles. Relatãrile iarãşi sunt variate, dar se pare cã marchizul a distribuit bomboane cu cantaridinã într-un bordel, cauzând suicidul unei prostituate, otrãvirea altor douã, precum şi un spectacol orgiastic de tipul saturnaliilor romane. Cercetarea mai recentã de documente aratã însã cã totuşi evenimentul a fost mult inflorit, nenexistând de fapt niciun deces.

In plus, depravarea era la ordinea zilei în vechiul regim. Marchizul este condamnat la moarte în 1772 pentru sodomie şi uz de droguri, dar pedeapsa este ridicatã. Fuge o vreme cu iubita sa în Italia, dar ea moare în curând, ceea ce îl impinge pe marchiz şi mai tare pe panta decadentei. Dupã un rãstimp înţesat cu vicii, Sade este încarcerat la Vincennes, de unde izbuteşte sã scape cu ajutorul soţiei sale. Ajunge şi la Bastilia in cele din urmã. Din 1774 pânã în 1790 marchizul zace în închisoare, în floarea vârstei. Aici işi concepe ciudata operã.

Soţia sa este cea care îi aduce cãrti şi instrumente de scris. Cei 13 ani de prizonierat trebuie sã fi avut o influenţã fizicã şi mentalã covârşitoare, din moment ce satisfacerea înclinaţiilor sale sexuale devine imposibilã. Fanteziile sale zburdã nestingherite între pereţi. Lectura şi scrisul capãtã accente sexuale din ce în ce mai evidente şi este pãcat cã nu ni s-au pãstrat jurnalele din care am fi putut deduce mai bine ce a putut sã producã o minte atât de tulburata. În 1789, pentru cã l-a insultat pe guvernatorul Bastiliei, este transferat la Charenton, dar în contextul revoluţiei este eliberat, ce-I drept, se aflã într-o situaţie materialã extrem de proastã.

În 1791 apare “Justine”, urmatã de “Filosofia în budoar”. Lucrarea “Cele 120 de zile ale Sodomei” nu este descoperitã decât abia în 1904. când marchizul este iar prins în 1801, dormitorul sãu îl umplu zecile de fotografii obsecne care ilustreazã şi opera sa emblematicã, “Justine”. Marchizul nu stã departe nici de evenimentele revoluţiei, devenind secretar al Section des Piques/Section de Place Vendome şi Section de Robespierre. Totuşi nici revoluţionarii nu-l prea au la inimã pentru ca marchizul luptã în general împotriva oricãrui sistem şi oricãrei legi, este libertinul prin excelenţã. Dezvolta o teorie a rãului absolut, deşi în viaţa concretã ştia sã fie şi gentil sau prudent. Deşi mai cocheteazã cu activitãţile literare, joaca se terminã odatã cu pamfletul la adresa lui Napoleon şi Josephine, un roman pe nume “Zoloe şi cei doi acoliţî ai sãi”. Este aruncat, ca mulţi altii, la închisoare fãrã proces.

La ospiciul de la Charenton primeşte însã o larga posibiliate de exploatare a libertãţii, datoritã amiciţiei cu abatele Coulmier. Pune în scenã numeroase piese de teatru cu conţinut erotic, spre disperarea medicului Royer Collard. Are o influenţã nefastã asupra pacienţilor şi exprimã o tandrete anume pentru tinerele fete. Lasã însã o impresie bunã prin vastele sale cunostinte şi prin maniera sa elegantã şi graţioasã. Obiceiurile pervertite şi le pãstreazã însã pânã la moarte, adicã 1814. Un om care a fost o combinaţie remarcabila de viciu şi virtute, crimã şi onoare, urã şi dragoste.

Sã vorbim puţin şi despre operã. “Justine” este opera reprezentativã pentru întreaga creaţie. Printre dosarele Bastiliei se gãseşte şi manuscrisul 4010, care conţine planul dupã care a fost conceput romanul, oferind şi detalii importante privind acţiunea. Marchizul a fost un scriitor prolific. Lista titlurilor trece de 60 (nuvele, piese, romane, discursuri). În “Justine” ceea ce se remarca este o scriere fluentã, o observaţie finã a realitaţii cotidiene şi o solidã culturã filosoficã. Sade o compãtimeşte pe Justine de la bun început pentru cã alege calea virtuţii, dar pozeazã în apãrãtor al sãu tocmai pentru a induce subconştient ideea cã virtutea nefericeşte. Sade îşi propune sã rãstoarne toate convenţiile, sã rupã toate lanţurile care frâneazã gândirea şi imaginaţia, sã punã la loc de cinste legea suveranã a instinctului.

Este un sceptic, cercetazã faţetele ascunse ale lucrurilor, elibereazã dragostea de convenienţe. Sade ştie sã menajeze publicul folosind un ton larmoiant specific epocii. Îşi ia precauţii când trebuie sã joace rolul pudorii, precauţii care dispar în timpul plãcerilor din budoar sau perversiunilor criminale din celelalte romane. Este simplist sã-l numim pe Sade doar pãrintele sadismului. Uitãm adesea cã el pune o problemã fundamentalã care stã în picioare şi azi:este capabil individul sã depãşeascã constrângerile sociale şi morale? Da, marchizul scrie în termenii unei monstruozitaţi obscene şi a unei morale diabolice, şi totuşi asta nu îl declasificã din categoria marilor scriitori sau cea a spiritelor cele ai libere.

“Justine” este o carte cu un mare potenţial descriptiv, în care pasiunile libertine sunt înfãţişate într-un mod realist, iar cinismul sãu o face unicã. Virtutea apare mereu torturatã de viciu. Justine alege viaţa de fatã purã, inocentã, fiind supusã la numeroase abuzuri, în vreme ce sora sa Juliette exploreazã viaţa libertinã fãrã reţineri principiale. Caracter slab şi tandru, Justine va trece printr-un lung şir de suferinţe cauzate de ataşamentul ei faţã de inocenţã. “Filosofia în budoar” este o carte ce se adreseazã iubitorilor de pasiuni neînfrânate, celor care vor sã sacrifice orice ar sta în calea plãcerii individuale.

În primul dialog apar Madame St. Ange şi fratele sãu, Chevalier de Mirvel. Ea este cam de tipul lui Juliette, iar el exploatatorul suprem al pasiunilor animale. Eugenie de Mistival este o fatã tânãrã al cãrei tatã are o aventurã cu St. Ange, care îi destramã imaginea morala asupra lumii. Aşa cã fata trebuie sã se iniţieze în tainele lui Venus, sã înveţe arta amorului fizic pentru a deveni într-un final un teribil monstru erotic. Încã o operã care îi atrage faima de “sadic”. Restul scrierilor (“Aline şi Valcour”, “Crimele iubirii”, etc.) sunt un soi de reelaborãri ale celor deja menţionate.

Opera sa este in mod cert rezultatul preocupãrilor legate de sexualitate. Dar ea merge mult mai departe. Sade analizeazã psihicul, pãtrunde ascunzişurile tenebroase ale minţii umane, sondeazã conexiunile dintre sex, crimã şi înclinaţiile distructive ale omului. Dispunând de o imaginaţie bogatã, el concepe un volum imens de literaturã pornograficã pentru care îi trebuie talentul de a transpune experientele personale într-o formã artisticã, şi o formã care are şi ceva din tragedie, şi ceva din comedie. Sade este genul de scriitor capabil sã întrerupã oricând descrierea unei orgii pentru a se angaja în lungi digresiuni filosofice. Toate convingerile şi fanteziile din lumea lui a erotismului hiperbolizat sunt produsul unor incidente concrete.

Oricât de repulsive şi oribile ne-ar pãrea scrierile sale, ele relevã totuşi o laturã a naturii umane…Dincolo de apologia lui pentru sexualitate, Sade este primul şi singurul care face o legitimare filosoficã a viciilor, care derivã din materialismul sãu. Deificând natura, o vede pe aceasta ca fiind singura sursã a binelui. Universul nu este altceva decât o adunare de obiecte în mişcare. Nu existã limite, pentru cã peste tot avem o continuã transformare dintr-o stare în alta. Nici sufletul nu se sustrage materialismului, pentru cã urmãreşte evoluţia trupului. Virtutea este oarecum contrarã naturii, care oricum va transforma şi fiintele umane în conformitate cu mersul sãu firesc, prin urmare moralitatea nu are sens din moment ce este un produs artificial.

Ateu convins, Sade ridiculiza religia ca fiind şi ea tot un produs al fanteziei umane. Este, pe scurt, adeptul unui individualism extrem, un spirit coleric, imperios, irascibil, care sfideazã tot ce înseamnã regulã şi normã. Obsesia sa pentru vicii nu poate fi însã gânditã departe de contextul istoric, care, dupã cum am vãzut, este şi el un cadru al coruperii. Viciul trebuie integrat şi acceptat ca atare, pentru cã universul nu face diferenţa între virtute şi acesta. Tot ce înseamnã instituţie, societate, sistem sunt o piedicã în cale libertãţii individuale pe care o iubeşte atât de mult Sade. Abstinenţa produce rezultate nefaste, rãul trebuie în permanenţã explorat pentru a atinge echilibrul natural. În hedonismu lui extrem marchizul parcã vrea sã readucã un pic în contact cu subconştientul, cu zona mai abisalã a personalitãţii noastre.

Dificil de spus dacã a fost un spirit pervertit în cel mai înalt grad sau un geniu al cunoaşterii. Poate ambele. Oricum este una dintre cele mai controversate minţi din cultura universalã, afirmaţii de genul cã pasiunea nu se poate trãi intens in absenţa torturii ridicând probleme destul de delicate. Devierile patologice de tipul zoofiliei sau antropofagiei, bucuria perversiunilor sexuale şi masochismul pe care marchizul le tot lãuda, desigur cã fac din el un monstru, un nebun. Dar legãtura absconsã dintre satisfacerea instinctelor şi impulsul spre distrugere nu este un lucru strãin de psihicul uman. Indiferent cum l-am judeca pe Sade, indiferent dacã îi anatemizãm viaţa sau opera, personajul meritã fie numai şi prin unicitatea sa, integrat în rândul valorilor din istoria universalã.