Autor 73807 vizualizări


În cartea sa, Secolul lui Lodovic al XIV-lea, Voltaire spune că în istorie au existat patru epoci glorioase:prima este reprezentată de perioada de apogeu a Greciei Antice, anii lui Pericle, Aristotel, Plato sau Alexandru cel Mare. A doua – Roma lui Cezar şi Augustus, în timp ce pe cea de-a treia o găsim în Renaşterea Medievală. Cea de-a patra eră splendidă a umanităţii este cea a lui Ludovic al XIV-lea, despre care filosoful spune că se apropie de perfecţiune prin imensele contribuţii la dezvoltarea artelor şi ştiinţelor, şi prin influenţa civilizatoare pe care a avut-o în întreaga Europă.

Louis-Dieudonné – miracolul Franţei

Fiul regelui Ludovic al XIII-lea şi al Anei de Austria s-a născut la Saint-Germain-en Laye în 1638, şi a primit numit Louis-Dieudonné („dar de la Dumnezeu”) pentru că se naşte după 23 de ani în care părinţii săi nu avuseseră niciun copil. Ludovic al XIV-lea avea să domnească 72 de ani, 3 luni şi 18 zile, fiind astfel printre cei mai longevivi monarhi din lume.

Ludovic al XIII-lea moare în 1643, iar fiul său de nici 5 ani îi urmează la tron sub conducerea de facto a unei regenţe controlate de cardinalul Mazarin. Primii ani ai regenţei au stat sub semnul unei revolte conduse de marii nobili şi membri ai Parlamentului parizian. Familia regală a fost chiar alungată din Paris de două ori şi au fost ţinuţi sub arest în palatul regal. Anii revoltelor şi-au pus amprenta asupra caracterului tănârului rege, care ulterior a domnit bazându-se pe credinţa că autoritatea şi ordinea trebuie să se opună haosului. De asemenea, Mazarin i-a insuflat copilului credinţa originii divine a monarhiei şi că ideea că regele trebuie să se identifice cu Franţa.

Domnia lui Ludovic începe practic în momentul morţii cardinalului Mazarin, în 1661. Regele nu va mai apela la ministeriatul unui nou cardinal, punând astfel capăt perioadei în care statul a fost practic condus de aceşti cardinali-miniştri (Richelieu şi Mazarin). Guvernarea lui Ludovic a stat sub semnul teoriei dreptului divin al regilor şi, implicit, a lipsei restricţiilor domniei monarhice. Regele a fost propriul său prim-ministru şi a guvernat cu ajutorul a doar câţiva miniştri aleşi, fără să se bazeze prea mult pe Adunarea Stărilor Generale (Parlamentul francez). În pofida tradiţiei, i-a exclus din consiliu pe toţi membrii familei regale şi pe membrii vechii nobilimi militare.

Moştenirea lui Ludovic al XIV-lea

Perioada lui Ludovic al XIV-lea e considerată a fi una dintre cele mai bogate epoci artistice din istoria Franţei. Sub patronajul Regelui-Soare se înființează Academia pentru Pictură şi Sculptură (1663), Academia de arhitectură (1671), Academia de Muzică (1672) şi Academia Franceză, creată în 1635 de cardinalul Richeliu, trece sub control regal în 1671. În perioada domniei sale, literatura franceză înfloreşte prin operele clasice ale lui Moliere, Racine şi La Fontaine, toţi aflându-se sub protecţia regală

Politica externă dusă de Ludovic al XIV-lea este si astăzi subiectul unor discuţii aprinse între istorici. Unii îl critică din cauza ambiţiilor nemăsurate şi a uşurinţei cu care se implica în conflicte, în timp ce alţii susţin că la baza politicii sale a stat înotdeauna interestul Franţei. În orice caz, bilanțul domniei sale spune multe:Franţa a câştigat zece noi provincii, un imperiu peste oceane şi a devenit prima putere pe continent. Victoriile sale politice şi dezvoltarea culturală i-au adus Franţei admiraţia întregii Europe faţă de succesul, puterea şi spiritul sofisticat francez. Obiceiurile, valorile şi modul de viaţa francez au devenit un model pentru curţile regale europene, iar în această perioadă franceza se impune ca limbă a elitei.

Napoleon spunea despre Ludovic al XIV-lea că a fost nu doar un mare rege, dar şi singurul rege al Franţei care să merite titlul de monarh. Filosoful german Leibniz îl considera unul din cei mai mari regi din toate timpurile, iar Voltaire spunea despre anii domniei sale că a fost o epocă etern memorabil, „Marele Secol” al Franţei.

Absolutismul Regelui Soare şi prosperitatea epocii sale îşi găsesc cea mai fidelă expresie la Versailles. Marele palat, cu grădinile sale splendide, arhitectura sofisticată şi designul interior, a fost modalitatea artistică prin care Ludovic al XIV-lea a înţeles să-şi demonstreze puterea nemărginită. Sala Oglinzilor, cea mai prestigioasă sală a complexului devenit reşedinţă regală în 1682, a fost decorată sub atenta îndrumare a regelui, în aşa fel încât să înfăţişeze grandoarea şi marile succese ale monarhului. (omiţând desigur părţile mai puţin bune ale politicii regale).

Curiozităţi

Regele a avut cinci copii cu soţia sa, Maria Tereza a Spaniei, şi alţi 13 copii nelegitimi cu amantele sale. Toţi cei cinci copii legitimi ai săi au murit înaintea sa, astfel că la moartea lui a urmat la tron un strănepot în vârstă de 5 ani, ducele de Anjou.

Din cauză că avea doar 1.62m, Ludovic obişnuia să poarte tocuri înalte şi peruci luxoase care să-l facă să pară mai înalt.

Regele a murit în 1715, cu 4 zile înaintea celei de a 77-a aniversare a sa, şi se pare că ultimele sale cuvinte ar fi fost „Eu plec, dar statul va dăinui pentru totdeauna”. Cât despre faimoasa declaraţie, L'État, c'est moi”, istoricii de azi tind să considere că a fost atribuită în mod eronat Regelui Soare.