Autor 33907 vizualizări


Splendoare, ordine și cinism. Sau eleganță, devotament și drept divin. Sau soare, artă și consecvență. Toate aceste cuvinte luate împreună, alături de multe altele, constituie un tablou al celui considerat la naștere Darul lui Dumnezeu, pentru că a venit în această lume la 23 de ani de căsătorie a regelui Ludovic al XIII-lea și a soției sale, Ana de Austria. E vorba despre Ludovic al XIV-lea, fireşte – iar Franţa comemorează astăzi, 1 septembrie, 300 de ani de la trecerea sa în eternitate. 

Ludovic al XIV-lea (1638-1715), regele care, pare-se, nu a spus niciodată „Statul sunt eu”, dar care s-a comportat ca atare, este cu siguranță personalitatea istorică cea mai adulată de francezi. Din șirul de 18 regi care au purtat acest nume, o adevărată inflație (?!), el a rămas drept „Cel Mare”. Dacă tatăl său, Ludovic al XIII-lea, a bătut o monedă de aur ce-i purta numele și care a circulat până și în Țările Române – adus fie de negustori, fie chiar de diplomatul român Nicolae Milescu Spătaru în timpul vizitei sale în Franța (un ludovic, doi ludovici), definiția și întruchiparea monarhiei de drept divin a fost însuși Regele-Soare. Dar, în același timp, Ludovic al XIV-lea a fost și cel care a creat instituția statului central francez. A devenit rege la o vârstă fragedă (5 ani), dar mai ales a avut curajul nesăbuit ca la 22 de ani – în 1661, după moartea cardinalului Mazarin – să devină un reper în istoria Franței și a lumii:„Mie, domnule arhiepiscop, mie îmi voi da raportul”.

„Ludovic al XIV-lea a fost un zeu pentru omenire...”

Educația formală a moștenitorului tronului a fost specifică membrilor claselor aristocratice din acea perioadă, timp de 17 ani, între 1643 și 1661. Dacă se pare că nu excela în matematică și geografie, vorbea bine în schimb limbile spaniolă și italiană, cunoscând și subtilitățiile limbii sale materne. Prefigura, oare, omul european din prezent? A fost învățat să călărească, să tragă cu armele de foc şi să danseze. De la mama sa a primit educația religioasă în spirit catolic, dar nu avea o cunoaștere temeinică și profundă a problemelor teologice. De câteva ori în copilărie, Ludovic a fost la un pas de moarte, într-unul dintre cazuri fiindu-i administrate ultimele ritualuri catolice înainte de a-i fi confirmat decesul. Omul medieval era unul al bunei memorii, pe care o exersa aproape în mod natural. Omul epocii moderne începea să simtă altfel moștenirea culturală primită de la înaintașii săi. Deși conservator din foarte multe puncte de vedere, Regele Soare s-a dovedit inovator în aspectele practice ale politicii sale. 

Ludovic al XIV-lea a fost, de exemplu, propriul său prim-ministru. În conceptul său de „raison d’Etat”, regele este reprezentantul divinității pe pământ. Acesta conducea prin intermediul armatei și al aparatului birocratic, fără să fie nevoit să dea vreun fel de justificare parlamentului, dar nu în sensul întâlnit în zilele noastre. Ludovic al XIV-lea are meritul de a fi pus în mijlocul activității sale politice instituția statului central francez în accepțiunea modernă a termenilor. Alexandre Dumas îl portretiza astfel:„Ludovic al XIV-lea a fost un zeu pentru omenire, rege pentru Europa, erou pentru Franța, bărbat pentru iubitele sale...”.

Unul dintre efectele politicii absolutiste duse de Ludovic al XIV-lea a fost apariția unei birocrații și a unei administrații unitare, care au încercat să reducă la minim sfera de acțiune și autonomie a organelor locale și dorința lor de a participa la politica centrală. Colectarea taxelor a fost una de-a dreptul eficientă pentru acea epocă, rezultatele ei manifestându-se în toate aspectele vieții publice. Scopul a fost promovarea comerțului și a industriei franceze pentru a reduce importurile. Întreprinderile naționale au produs în primul rând pentru stat. În această perioadă, Franța a cunoscut nu doar o perioada de maximă creativitate și inventivitate – dar aceste inovații au adus cu ele schimbări sociale și în detaliul stilului de viață urban. Au apărut profesii noi:croitori, chef-i, designeri de interioare, tapițeri, anticari, negustori de diamante și de parfumuri. Primele cafenele de lux datează tot din epoca sa. La fel și gazetele ilustrate de modă. Cumpărăturile au ieșit din salon devenind asemenea unui talcioc.

„Curtea parfumată”, bucătăria franceză şi prima gazetă de modă

Se spune că Ludovic al XIV-lea a făcut doar două băi în întreaga sa viață, și acestea la insistența medicilor. În loc să se spele, prefera să i se șteargă pielea cu o piele îmbibată în alcool, după care era pudrat cu o substanță parfumată. Curtea lui Ludovic purta supranumele de „Curtea parfumată” datorită faptului că, în mentalul epocii, la sfârșitul secolului XVI și începutul secolului XVII s-a produs o revoluție olfactivă. Se credea că miresmele trebuie să flateze odoratul, să fie delicate, deoarece ele puteau fi nocive creierului. Pe la 1700, la Paris existau aproximativ 150 de creatori de mănuși parfumate. Parfumurile din acea perioadă aveau esențe tari pentru a acoperi mirosurile dezagreabile ale lipsei de igienă stricte, regele având chiar o „oliță” regală. Dezvoltarea vieții sociale a dus deci la inventarea unor lucruri ce au lăsat o amprentă asupra stilului de viață cotidian până azi:parfumurile, cum spuneam, oglinzile mari, tehnici de fațetare a diamantelor și tehnici de fermentare a șampaniei, mobilier mai comod, cu perne. 

Gastronomic, Ludovic nu era un as al bunului gust. Șampania era întotdeauna diluată cu apă. Avea o poftă de mâncare pantagruelică, iar bazele bucătăriei franceze clasice sunt încă tributare apetitului acestui rege luminos:prânzul francez este sacru, durează câteva ore, începe cu aperitiv, felul doi, se termină cu brânză de mai multe feluri, prăjituri etc. Una dintre mărturiile epocii spune astfel:„regele mânca patru farfurii cu supe diferite, un fazan întreg, o potârniche, un bol de salată, o porție colosală de berbec, două felii mari de șuncă, o farfurie cu biscuiți, fructe și gemuri”. Ca atare, lipsa danturii și indigestiile și-au făcut prezența timpuriu în viața sa. 

În 1672 a fost lansată prima gazetă de modă, „Le Mercure Gallant”, de către criticul Jean Donneau de Vise. În paginile sale erau analizate vestimentațiile doamnelor din înalta societate, detaliile legate de coafură, evantaie și bijuterii, dar puteau fi găsite și noutățile din domeniul artelor și literaturii. „Le Mercure Gallant” transmitea, de fapt, două mesaje. Primul spunea că trebuie să fii mereu informat cu tot ce se poartă la Curtea regală, pentru a nu ajunge demodat, iar al doilea sublinia că doar în Paris găsești definiția calității, deoarece Franța înseamnă eleganță și bun gust. S-a schimbat această percepție azi? Deloc. Până și mania purtatului unor încălțări cu tocuri a ajuns până la „regii” zilelor noastre. Nu ştim dacă Nicolas Sarkozy l-a avut în minte pe Regele Soare când s-a hotărât să poarte tocuri, însă Ludovic nu părea a fi complexat de statura sa. Dimpotrivă, a avut capacitatea de a se impune în fața soldaților săi știind foarte bine cum să-i conducă. 

Statul Louisiana, numit în cinstea Regelui-Soare

Absolutismul politicii sale s-a resimțit și în viziunea impregnată armatei, deoarece aceasta devenise regală prin definiție. S-a impus o armată de tip modern, permanentă și cu organizare uniformă. Doar suveranul decreta cine comanda, cine era promovat sau cine era retrogradat. Soldații din același regiment erau obligați să poarte uniformă. Creând o școală de pregătire militară pentru ofițeri din rândul cărora să aleagă cei mai potriviți comandanți, Ludovic cel Mare a dat dovadă de o viziune sclipitoare pentru că își dorea să înlocuiască forța cu fidelitatea. Folosirea forței este considerată unul dintre instrumentele politice, de regulă „ultimul” în ordinea opțiunilor (pe tunurile regelui Franței, Ludovic al XIV-lea, exista următoarea inscripție:„ultima ratio regnum” – ultimul argument al regilor). În armata sa, muscheta a fost înlocuită cu pușca, baioneta, proaspăt inventată de Sebastien La Prestre, marchiz de Vauban, a dus la dispariția lăncii, iar cavaleria a fost înzestrată cu carabine.

Este cunoscut faptul că Ludovic al XIV-lea avea o capacitate deosebită de a se adapta vieții de război, soldații respectându-l nu doar pentru calitățile sale strategice și militare dovedite pe câmpul de luptă, ci și pentru Hôtel des Invalides. Complexul de clădiri a fost construit ca spital și azil pentru veteranii de război. Construit în prima parte a domniei sale, 1670-1676, astăzi adăpostește și mormântul lui Napoleon Bonaparte. Războaiele de anexiuni extrem de costisitoare din perioada 1688-1713 au fost finanțate din buna colectare a taxelor. Louisiana, statul din coloniile franceze de pe continentul american, a fost înființat și numit în cinstea sa, în 1682, de către exploratorul francez Robert Cavalier de La Salle. 

Caracterizarea venită din partea lui Napoleon – „singurul rege al Franței care merită titlul de monarh” – îl prezintă pe Ludovic ca omul care avea abilitățile de a „sfinți” locul unde domnea. Iar Ludovic al XIV-lea ținea foarte mult la titlurile sale. Era obiceiul, de pildă, ca regele Franței să fie numit „fiul cel mai vârstnic al Bisericii” și „regele preacreștin”, deși aventurile sale extraconjugale nu-l arată tocmai în ipostaza de bun creștin! Este cunoscută rivalitatea dintre două amante ale regelui Ludovic al XIV-lea:frivola Francoise-Athenais de Montespan și autoritara Francoise de Maintenon. Ludovic a avut 5 copii legitimi, dar toți au murit înaintea sa. De copiii săi din relațiile extraconjugale nu s-a dezis niciodată, plătindu-le „pensia alimentară” prin grade nobiliare şi ranguri înalte, iar pe fete le-a măritat în mod avantajos. Lui îi aparțin cuvintele:„Îmbăiați orice domnișoară pariziană și vi se va părea o frumusețe”. Catolicismul Regelui-Soare era în conformitate cu tendința din epoca sa, adică nu presupunea niciun fel de toleranță, conform ideilor promovate de Contrareformă. Încă de la începutul domniei sale a încercat să susțină revenirea la catolicism a hughenoților, demolând bisericile și școlile protestante. În 1685, Ludovic a revocat Edictul de la Nantes și a interzis credințele protestante.

Naşul de botez al primului băiat al lui Molière

Spiritul inovator al lui Ludovic și-a făcut simțită prezența și în domeniul artelor. Academia Franceză pentru Pictură și Sculptură, Academia de Arhitectură, Academia de Muzică sunt toate legate de numele lui Ludovic cel Mare. „Epoca lui Ludovic” a însemnat dezvoltarea culturii, ajungându-se ca limba franceză să fie considerată la nivel european limbă a elitei. Țelul artei era de a-l servi pe Ludovic. 

Stilul de viață de la curtea Regelui-Soare era considerat etalon la nivelul epocii sale şi devine manifest odată cu înființarea Manufacturii Regale pentru Mobilele Coroanei, condusă de arhitectul-decorator Charles le Brun. Exprimată prin clasic, epoca lui Ludovic al XIV-lea a însemnat perioada de afirmare a lui Molière, regele devenind chiar nașul de botez al primul fiu al dramaturgului. Creatorul piesei „Avarul”, înrudit cu iubitorul exuberanței și al luxului!

Ludovic era şi un bun dansator, participând adesea la spectacolele de balet din reședința de la Versailles. De altfel, dintr-o cabană de vânătoare, prin tenacitatea Regelui-Soare, Versailles e astăzi simbolul unei epoci ce stârnește pasiuni pentru unii romantici. Cultul regelui începea, la Versailles, în zorii zilei. Numai cei cu adevărat norocoși puteau asista la deșteptarea regelui. Treptat au apărut funcții precum „paza supremă a cravatelor regelui” și „comandantul lenjeriilor de pat”. Mai mult, oricine trecea pe lângă patul Regelui-Soare trebuia să facă o plecăciune. Cu toate aceste extravaganțe, Ludovic își scotea întotdeauna pălăria în fața femeilor, indiferent de statutul social al acestora. 

„Soarele” a apus la 1 septembrie 1715, pe când avea 76 de ani, şi a fost înmormântat în grabă;dar cu o moștenire ce se simte încă în aerul Parisului și al Europei. Sic transit gloria mundi, spune un dicton latin, însă Regele-Soare a rămas în istoria umanității prin eficiența absolutismului său, considerat de drept divin, și mai ales prin stilul impregnat culturii franceze. Regele Ludovic al XV-lea, strănepotul lui Ludovic al XIV-lea, după ce i-a urmat la tron, a rostit cu încredere:„Pentru secolul meu, e suficient”. Lui îi mai este atribuită o altă spusă faimoasă:„După mine, potopul”, expresie ce arată moștenirea lăsată de Regele-Soare.