Autor 2015 vizualizări


 Emil Petrovici(născut la 4 ianuarie 1899 în localitatea Toracul Mic, Iugoslavia) a urmat școala primară în satul natal, 3 clase de liceu la Liceul Evanghelic CA din Brașov. În 1919 s-a înscris la Facultatea de Litere și Filozofie din Cluj, de unde a fost trimis, un an mai târziu, cu bursă la Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris, unde și-a susținut licența. De la 1 septembrie 1926 și până la 31 martie 1937 a lucrat la catedra de slavistică, începând ca asistent. A devenit profesor titular la 1 august 1940, iar de la 1 februarie 1949, șef de catedră. Rector al Universității din Cluj (1945-1950), director al Institutului de Lingvistică din Cluj. Profesor și șef de catedră și la Universitatea din București, la Institutul Jdanov. Din august 1948 membru al Academiei Române[1].

Slavistul Emil Petrovici i-a preocupat intens atât pe cei de la Siguranță, cât și pe cei de la Securitate. Om cu vederi de stânga, având „legături cu asistenții antifasciști cu toate că nu era de acord cu democrația sovietică ci cu cea occidentală”[2].Emil Petrovici a activat în PSD încă din primul an universitar la Cluj, iar la Paris s-a înscris la Secția comunistă a Asociației „Emancipante Stele”, înscriindu-se în PMR încă din perioada ilegalității.

Deși Academia „i-a dăruit o mașină de lux personală”și salarii mari, Petrovici „vorbește cu ură așa de mare împotriva sovieticilor și a regimului nostru cum nu vorbește (sic!) nici dușmanii cei mai declarați ai regimului”.Prietenii săi cei mai buni erau cunoscuți:C. Daicoviciu, Șt. Pașca, Dumitru Macrea și Raluca Ripan[3].

Conștienți că lui E. Petrovici „nu-i convine îmbinarea teoriei revoluționare cu practica revoluționară, nu îi convine nici o formă a dictaturii proletariatului care îl obligă să se orienteze într-un spirit realist socialist și să-și restructureze întreaga lui știință pe baza materialismului dialectic și istoric și pe baza teoriei în lingvistică elaborată de I. V. Stalin”, securiștii și-au explicat astfel îngăduințele savantului atât de sus plasat în ierarhie pe baza „victimelor”orientării politice[4].

Ca om de știință este apreciat drept un eminent filolog și slavist, precum și un bun cercetător al limbii pe teren. Importanta lucrare „Atlasul lingvistic român”este, în cea mai mare parte, contribuția sa.

Securitatea a depus eforturi considerabile pentru a strânge informații compromițătoare despre E. Petrovici, însă concluzia va fi clară:„motivele care a(u) servit la deschiderea dosarului de acțiune se verifică, dar nici din aceste motive și nici din acțiunea informativă inițială întreprinsă nu rezultă că acesta (Emil Petrovici, n.n.) ar duce o acțiune dușmănoasă contra statului. Acesta fiind considerat ca un om de știință cu renume mondial, față de faptele lui nu putem lua nici o măsură de acțiune penală, ci el va trebui să fie, criticat, eventual demascat pe linie științifică și de partid, în scopul căreia propun semnalarea lui la partid”[5].

Chiar dacă Securitatea a înregistrat o înfrângere, nu a renunțat la urmărirea slavistului;dimpotrivă, a țesut o adevărată pânză informativă acolo unde acesta lucra.Așa s-a aflat, la 16 aprilie 1957, în ședința de prezentare a raportului de activitate a filialei clujene că Petrovici „a criticat Academia RPR și organele de stat de care depinde aceasta pe plan financiar pentru numărul mic de cărți și publicații din țările capitaliste occidentale puse la îndemâna oamenilor de știință[6].

Odată cu lucrările pregătitoare pentru tratatul de Istoria României, urmărirea lui Petrovici a luat o altă turnură, pe urmele sale Securitatea punând numeroase potere. Partea istorică semnată de către C. Daicoviciu, E. Petrovici și Gh. Ștefan „este bine scrisă, clară, hotărâtă, convingătoare, totuși cu unele rezerve”;la Istoricul problemeise arăta „cum a fost tratată problema până acum, în care se afirma că la români <<nu poate fi vorba de o romanitate de rasă, ci de una lingvistică și culturală>>”[7].

Primul volum al tratatului a fost realizat la nivelul machetei, urmând apoi să fie predat la tipar. Despre partea sa filologică, Securitatea a fost informată că are câteva ezitări. Astfel, la primul său capitol referitor la originile limbii, E. Petrovici spune că „limba română e plămădită din latina populară pe care a adoptat-o datorită prestigiului culturii romane și al organizației de stat a romanilor, la care a adăugat elemente din idiomul său daco-moesic, vorbit înainte de romanizare și din graiurile vecinilor cu care a trăit pe aceiași glie, în primul rând din limba slavilor”[8].

După o ședință în plenul Academiei Române, Petrovici a fost convins să dea un text „corectat” pentru volumul I al Tratatului, în care își schimbă „părerile nefavorabile”, foarte probabil la intervenția prietenului său, C. Daicoviciu[9].

Monitorizat permanent, impunându-se cunoașterea detaliată a conținutului și etapele prin care s-a ajuns la acesta, volumul I din Istoria Românieia fost definitivat. Părerile despre acesta, atât la „București și la Cluj, sunt cele mai bune, chiar și asupra capitolului Originea și formarea poporului român, cel mai dificil din capitolele volumului”[10]. Și iată ce aflăm din laboratorul de sinteză și definitivare a lucrării:„Acest capitol discutat și contestat cu ocazia apariției volumului ca machetă, a fost redactat apoi definitiv chiar și în părțile lui filozofice (scrise de acad. Emil Petrovici, care a manifestat destulă încăpățânare în cursul redactării în prezentarea nefavorabilă a argumentelor privind originea și continuitatea poporului român pe teritoriul pe care locuiește azi) de așa natură, încât azi volumul în întregimea lui face cinste științei istorice românești și țării noastre”[11].

Ceea ce nu este elucidat este dacă Emil Petrovici a fost convins să cedeze la unele teze sau dacă s-a convins singur. Se cunoaște faptul că Emil Petrovici nu a primit viză pentru a putea participa la Congresul Internațional de Lingvistică de la Florența, cel mai probabil datorită atitudinii sale inițial nefavorabile.

În vara anului 1963, la o ședință de la Institutulul de lingvistică, prezidată de E. Petrovici, Ion Conea de la Institutul de Geografie-Geologie al Academiei Române a prezentat o interesantă comunicare – Constituirea poporului român în Dacia pe baze toponimice. Comunicarea a tratat „unele rezultate ale cercetărilor sale de toponimie, privind unele toponimice românești, din raza Carpaților cuprinși între Banat, Oltenia și regiunea Hunedoara. Comunicarea a fost redactată pe linia tratatului de Istoria României,  cu concluzii „în general acceptate de auditoriu”, dar nu și de Petrovici. Acesta a manifestat „o opoziție categorică față de o lucrare sovietică de toponimie, care prevede între altele ca toponimistul să țină seama deopotrivă de datele lingvistice, geografice etc.”, subliniind că „n-au dreptate sovieticii”[12].

Emil Petrovici a rămas o țintă și în 1964, notându-se opiniile sale în orice împrejurare publică. Astfel, la înființarea filialei Asociației romaniștilor la Cluj, în 13 noiembrie, în disputele generate de o comunicare a lui G. Giuglea și L. Ghergariu referitoare la etimologia cuvântului „leurdă”, evocându-l p C. Daicoviciu care spunea că „argumentele nealese cu grijă pot deveni contraargumente”, Petrovici a insistat:„nu spunem nimic până nu știm sigur... Să fim oameni de știință corecți, să argumentăm cu fapte, nu cu inima, căci orice greșeală, orice scăpare de argumente poate deveni contraargument, care nu numai nu ar folosi, ci ar dăuna”[13]. Aceste aprecieri dovedesc rezervele unui adevărat om de știință, care nu poate trage concluzii decât în baza faptelor.

Din discuțiile la birou, la bibliotecă, pe stradă și în familie, Securitatea a putut evalua cum anume au fost percepute evenimentele interne și internaționale și cum au fost acest om de știință influențat de acestea. Dacă au existat greșeli de natură științifică din partea sa, acestea nu se datorează influenței securiștilor, ci țin, efectiv, de interpretarea fiecăruia a unui eveniment sau sursă istorică. Chiar dacă Emil Petrovici a devenit membru al PMR, acest fapt nu l-a determinat să scrie sau să susțină teze neștiințifice care ar fi servit intereselor partidului, dar nu ar fi avut nici un temei științific, profesionalismul său primând asupra politicului.

 

 

Bibliografie:

 

-          Măgureanu, Andrei, Dezbateri privind etnogeneza românilor în anii ’50. De la Manualul lui Roller la Tratatul de Istorie, în SCIVA, tomul 58, nr. 3-4, București, 2007;

-          Opriș, Ioan, Istoricii și Securitatea, vol. II, Editura Enciclopedică, București, 2006;

 

 

 



[1]I. Opriș, Istoricii și Securitatea, vol. II, București, 2006, p. 565.

[2]Ibidem, p. 567.

[3]Ibidem, p. 568.

[4]Ibidem, p. 578-579.

[5]Ibidem, p. 580-581.

[6]Ibidem, p. 581.

[7]Ibidem, p. 582.

[8]Ibidem, p. 583.

[9]A. Măgureanu, Dezbateri privind...în SCIVA, tomul 58, nr. 3-4, București, 2007, p. 304.

[10]I. Opriș, op. cit, p. 586.

[11]Ibidem, p. 586.

[12]Ibidem, p. 588-589.

[13]Ibidem, p. 593.