Autor 31094 vizualizări


Ion Luca Caragiale a avut o relație specială cu autobiografia. Pe de o parte, i se părea inutil să dea detalii despre obârșia sau familia sa, lucruri pe care nu le vedea în niciun fel legate de propria operă. Pe de altă parte, având o viață mai lungă decât a unor scriitori contemporani, a putut să observe cum amintirea vieții lor este, de la un punct, transformată ca să respecte canoanele unei biografii de artist. Caragiale a descoperit că niciun scriitor nu poate scăpa de propria legendă, şi atunci s-a decis să şi-o construiască singur. Nu era o mistificare propriu-zisă. Nu şi-a înfrumuseţat biografia;dimpotrivă, uneori a prezentat-o în culori mai negre decât se cuvenea. 

Caragiale a făcut toată viaţa caz de originile sale umile, afectând un paradoxal orgoliu plebeu în faţa pretenţiilor de nobleţe lipsită de merit ale unora dintre contemporanii săi. De exemplu, a afirmat mereu că e neam de „idriot” (locuitor al insulei grecești Idria), mizând pe calamburul caraghios rezultat. Într-un moment de cinism pedagogic, vrând să-l dezveţe pe fiul său, viitorul scriitor Mateiu I. Caragiale, de fumurile nobiliare, i-a spus că se trage din neam de plăcintari balcanici cu ţeasta teşită, atavic, din cauza tăvilor purtate pe creştet timp de generaţii întregi. În realitate, bunicul său, Ştefan Caraialis, grec originar din insula Kefalonia, fusese bucătarul domnitorului Ioan Caragea și venise la București în suita acestuia de la Constantinopol, cartierul general al aristocraţiei greceşti la acea vreme. 

Fără să aparţină vreunei mari familii, Ştefan bucătarul făcea parte din anturajul unuia dintre cei mai bogaţi boieri greci ai epocii. Primul său fiu, Luca, tatăl viitorului dramaturg, s-a născut şi el la Constantinopol, la curtea lui Caragea;frații acestuia, Costache și Iorgu Caragiale, născuți în România, au făcut parte din elita teatrului românesc de la începuturile sale, Costache fiind chiar primul director al Teatrului Național înființat în București la 1852. Mama lui Caragiale se trăgea dintr-un neam de negustori greci brașoveni;din familia extinsă făceau parte negustori putred de bogaţi, precum Ecaterina Momolo, dar și artiști precum pictorul academizant Constantin Lecca.

HISTORIA Special nr. 12:Caragiale, așa cum nu-l știm

Piaţa Teatrului Naţional din Bucureşti,  în 1891

Piaţa Teatrului Naţional din Bucureşti, în 1891

Familie „de pripas”? Nu prea

Un alt amănunt adesea menţionat priveşte naşterea lui Caragiale în cătunul Haimanale din Prahova, amănunt luat a trimite spre un destin de om fără căpătâi, de pripas, aşa cum va pretinde uneori, compătimindu-se, dramaturgul. În realitate, Ion Luca se naşte, la 30 ianuarie 1852, în casa secretarului averilor bogatei mănăstiri Mărgineni, casă care se afla, natural, în cătunul din apropierea mănăstirii. Tatăl său, Luca Caragiale, era delegat (având rang de pitar din 1953 !) cu administrarea unui „imperiu imobiliar” care cuprindea numeroase moşii în judeţele Prahova, Teleorman, R. Sărat, Ialomiţa, Buzău şi Brăila. Funcţionar cinstit, Luca va deveni în anii următori avocat şi, ulterior, judecător la Ploieşti, meserii care nu se mai potrivesc deloc capului unei familii „de pripas”. 

„Nu am decât patru clase primare pe care pot să le justific”, afirma Caragiale la maturitate, când ajunsese un scriitor consacrat şi celebrat de o ţară întreagă. De fapt, studiile scriitorului au fost mai consistente decât atât. Încheind şcoala primară la Ploieşti, apoi gimnaziul în aceeaşi localitate, urmând şi un an de liceu la Bucureşti, Caragiale are studii la fel de durabile ca mulţi dintre avocaţii sau profesorii titulari din România acelei vremi. Într-o scrisoare târzie către Vlahuţă, el recunoaşte:„am învăţat atâta şcoală câtă, la limită, mi-ar fi de ajuns să mă pot apuca de învăţătura dreptului – să mă fac avocat” . Însă opţiunea lui merge către literatură, aşa încât se înscrie pentru doi ani la cursurile Conservatorului dramatic de pe lângă Teatrul Naţional din Bucureşti, profesor fiindu-i unchiul său, reputatul actor (şi dramaturg) Costache Caragiale. 

În această perioadă îl întâlneşte pe Eminescu, o întâlnire marcantă pentru istoria literaturii şi pentru destinul său, prin apropierea ulterioară de societatea „Junimea”. Epoca aceasta, prelungită până pe la 1872, când Ion Luca este un intim al scenei, funcţionând ca sufleur, copist şi actor în roluri mărunte, contribuie în mod decisiv la reuşita lui ca dramaturg, peste câţiva ani. Acum a deprins Caragiale înţelegerea specială a teatrului pe care o au doar cei care participă la spectacol de pe scenă, iar nu din lojă:compoziţia armonioasă a intrigii, importanţa decorului, costumelor, gesticii, mimicii, eliminarea retorismelor şi a momentelor moarte, un mare simţ al autenticităţii în reprezentarea dramatică. Peste ani, Caragiale va fi şi un excelent regizor (director de scenă, cum se spunea pe atunci). Dar mai ales piesele sale de teatru, rămase clasice, sunt nişte demonstraţii de stăpânire expertă a compoziţiei dramatice.

Veselă disponibilitate faţă de ceea ce-i oferea viața

O legendă aflată în circulaţie cu privire la Caragiale se referă la ingratitudinea faţă de prieteni şi la instabilitatea sentimentală. Caragiale a avut mereu, ce-i drept, o atitudine de veselă disponibilitate faţă de ceea ce-i oferea viața și o tendință de a-și lua în ușor obligațiile. Poate că această dispoziție se datora situației sale familiale:de la 18 ani, când i-a murit tatăl, a fost singurul susţinător material al mamei şi surorii sale, ambele lipsite de venituri, străduindu-se toată viața să nu le lipsească nimic. În momente de strâmtoare financiară, Caragiale își aconta salariul întreg pentru a le putea trimite celor de acasă sumele cerute. 

Pe de altă parte, legenda instabilității lui sentimentale are oarece urme de adevăr, devenind celebră, din cauza notorietății protagoniștilor, povestea seducerii Veronicăi Micle, într-un moment în care relațiile ei cu Eminescu se răciseră. Însă rătăcirile sentimentale încetează cu totul după căsătoria din 1889 cu Alexandrina Burelly, scriitorul dovedindu-se un straşnic familist, extrem de afectuos, un tată cu principii morale inflexibile, preocupat de educația copiilor săi și de viitorul lor profesional. Și-a recunoscut de la bun început fiul dobândit înaintea căsătoriei, pe Mateiu, pe care l-a crescut în propria casă. A avut două fiice cu Alexandrina, care au murit de mici, în 1892;ulterior, a mai avut doi copii, cărora le dă, spre amintire, numele părinţilor săi, Luca şi Ecaterina. Poate și ca urmare a exemplului patern (în cazul lui Mateiu, ca o reacție ostilă la tipul de literatură scris de acesta), ambii fii devin scriitori.

Obligat fiind să obţină adesea bani pentru o familie tot mai numeroasă, Caragiale a căutat mereu o slujbă la îndemână, încercând să împace preocupările sale literare cu munca aducătoare de bani. De la 20 de ani a fost redactor de gazetă, găsindu-şi repede specialitatea în proza satirică şi în divertismentul cultural de bună calitate. A fost gazetar aproape toată viaţa, colaborarea cea mai memorabilă (şi îndelungată) fiind aceea de la „Timpul”, între 1878 şi 1881, într-o echipă care-i mai cuprindea pe Eminescu şi pe Slavici şi unde cei trei scriitori, exasperaţi de neglijenţele de expresie din presa vremii, se hotărâseră să scrie o Gramatică română în colaborare;Caragiale ar fi trebuit să scrie, în calitatea sa de mare şlefuitor al frazelor, Sintaxa. Dacă în tinereţe este un gazetar apropiat liberalilor, mai târziu, apropiindu-se de Titu Maiorescu şi de Junimea, scrie la gazetele conservatorilor, fără a se angaja însă politic prea serios și rezervându-și dreptul de a scrie din nou pentru liberali, dacă nevoia îl va împinge. Spre sfârșitul secolului și în primul deceniu de după 1900, cedează mirajului și se înscrie în partide „alternative”, cu rol de mediator pe scena politică:Partidul Radical al lui George Panu și Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu. Niciunul nu i-a adus demnități în stat. 

„Comediile domnului I.L. Caragiale”, text esenţial semnat de Titu Maiorescu

Dacă avem impresia că piesele lui Caragiale au fost primite întotdeauna rău de un public refractar sau ignorant, ne înşelăm. Caragiale îşi făcuse un nume în cercurile literare ale Capitalei cu traducerea în versuri a unei tragedii franţuzeşti pentru Teatrul Naţional, în 1878. Comedia O noapte furtunoasă, jucată în 1879 pe scenă, este atacată de gazetele liberale şi scoasă de pe afiş de un director neînţelegător, Ion Ghica, dar este publicată cu mândrie de revista „Convorbiri literare”, care va da pentru Caragiale una dintre cele mai frumoase bătălii literare ale sale. 

Văzând în el un mare talent, Maiorescu îi adresează gesturi de prietenie și îi face multe înlesniri, numindu-l în 1888 director la Teatrul Naţional (un director ghinionist, pe care l-au boicotat actorii, având și probleme la alegerea repertoriului). Mai important decât asta, îi pregăteşte succesul capodoperei O scrisoare pierdută, care este citită, înaintea premierei, de către autor (excelent interpret al propriilor texte), în diferite cercuri, ultima oară chiar la Curtea regală. Carol I şi Elisabeta vor participa la premieră, iar triumful va fi zdrobitor şi unanim. Chiar şi adversarii politici ai junimiştilor vor recunoaşte valoarea artistică şi chiar pertinenţa reprezentării satirice a prezentului pe care îl trăiau. Atunci când, anul următor, piesa D’ale carnavalului a căzut la Naţional din cauza unui complot al cronicarilor dramatici invidioşi, presa de bună credinţă a reacţionat, iar Titu Maiorescu, a cărui autoritate literară se afla la zenit, a scris un articol esenţial, „Comediile domnului I.L. Caragiale”, care a fixat sus renumele autorului şi a amuţit detractorii din presă. Dramaturgul s-a simţit pe deplin răzbunat prin această apologie;drept dovadă, articolul lui Maiorescu a fost aşezat în chip de prefaţă a volumului de Teatru publicat în 1889 . De pe la 1890, aproape întreaga presă literară (cu excepția inamicilor de cursă lungă, precum Al. Macedonski) căzuse de acord cu privire la valoarea incontestabilă a scriitorului.

De la proza despre bere la meseria de berar

Caragiale a scris schiţe numeroase despre bucureşteni toropiţi de căldură care sorb din halbele de bere la mese, în aer liber, făcând politică cu gura încleiată, dar cu mult aplomb. Dar nu a oferit doar proză despre băutorii de bere, ci s-a lansat, în ultimul deceniu al secolului XIX, în meseria de berar. Unii pot vedea în asta o înjosire voluntară a scriitorului, care se consideră insuficient preţuit de contemporani şi alege o meserie mai pe gustul (primitiv) al acestora. În 1891, Academia Română respinsese de la premiere volumul său de Teatru, cu pretextul că piesele nu dădeau dovadă de suficient patriotism. De fapt, liberalii D.A. Sturdza şi B.P. Hasdeu (acesta, devenit mai târziu un prieten al dramaturgului) îl „pedepsesc”, la acea dată, pe un adversar politic, partizan al conservatorilor. Nemulţumit de situaţie, Caragiale va rupe relaţiile cu Titu Maiorescu şi cu „Junimea”, care nu îl apăraseră destul, după părerea sa. În acest context, sătul de puţinătatea câştigurilor din gazetărie, scriitorul intră în berărie. Spera, poate, că va câştiga la fel de bine ca prietenul său, criticul socialist C. Dobrogeanu-Gherea, antreprenor de succes al restaurantului din gara Ploieşti timp de decenii, care îşi făcuse o stare frumuşică pe aceleaşi căi. Din păcate, berăriile pe care le deschide în anii următori, pe Gabroveni, Şelari şi în Piaţa Teatrului – cu nume precum „Tunelul Caragiale”, „Berăria Academică Bene Bibenti” sau „Gambrinus” – nu au succes. 

Faptul că scriitorul putea deschide acum berărie după berărie se datorează încetării, în oarecare măsură, a grijilor sale financiare. În 1885 murise Ecaterina Cardini-Momolo, vară a mamei lui Caragiale, o milionară cu întinse proprietăţi;moştenitorii se confruntau însă cu mai multe cereri ale unor necunoscuţi de a fi consideraţi şi ei urmaşi ai „Momuloaiei” (cum îi spunea scriitorul). Procesele pentru reglementarea moştenirii au durat aproape douăzeci de ani. În acest timp, Caragiale a beneficiat de un fel de rentă de la veniturile moşiilor mătuşii, însă în cuantum insuficient. Aşa încât colaborările la gazete rămân la fel de numeroase:„Moftul român” (revistă scoasă de el însuși în 1893 și 1901), „Vatra”, „Gazeta poporului”, „Ziua”, „Foaia interesantă”, „Epoca literară”, „Evenimentul”, „Universul”. Colaborările devin mult mai des proze decât articole de opinie;scriitorul produce proză scurtă cu o ușurință remarcabilă, scriind și câteva capodopere nuvelistice în acest timp. 

În 1901 apare remarcabilul volum Momente, care consacră un tip și o lume. Interesant este că, în mai multe schiţe din volum, autorul se inserează ca personaj, „nenea Iancu”, el însuşi un bucureştean însetat, ca toți ceilalți, aflat în căutarea unui amic. Scufundat în propria lume, Caragiale își devine propriul exponent:iată un alt sens al „îmburghezirii” scriitorului, devenit berar și personaj de cafenea. Să nu uităm totuși că „nenea Iancu” din schiţe este un participant marginal la veselia celor din carte:nu le vorbeşte bine limba, nu le împărtăşeşte pasiunile politice, e un tip mai degrabă moderat şi rezervat, care se plimbă prin mulţime fără să-i aparţină întru totul.

Ultimul capitol:exilul

Odată lichidat procesul de moştenire şi urmaşii puşi în posesie, Caragiale se mută, împreună cu familia, la Berlin. Şi această plecare în străinătate a fost citită ca un exil voluntar al unui scriitor sensibil, jignit de indiferenţa contemporanilor. Fără a considera emigrarea aceasta o banalitate, trebuie spus că plecarea lui Caragiale din ţară nu este una traumatizantă (ca în cazul Hertei Müller, de exemplu). El însuşi îi scria unui prieten, amuzându-se să întoarcă pe dos clişeul despre pâinea amară a străinătăţii:„Plânge-mă! În acest moment pun în gură prima franzelă a exilului. Vă salut, cu o foame îndrăcită, mânca-v-ar nenea!” . Pur şi simplu, scriitorul alege un loc frumos şi curat, cu o climă agreabilă şi cu acces la toate avantajele civilizaţiei, unde să locuiască împreună cu familia sa. Acest loc este, la 1904, Berlinul, unde Caragiale se fixează în elegantul cartier Wilmersdorf, din sud-vestul capitalei germane. 

Berlinul,  la 1900

Berlinul, la 1900

Petrece cu prietenii de aici, în primul rând cu prietenul mai tânăr Paul Zarifopol (ginerele lui Dobrogeanu-Gherea), stabilit pe atunci la Leipzig, alături de care ascultă concerte, bea bere Pfungstädter, discută despre literatură și face haz de caraghioslâcurile presei române care îi parvenea la Berlin. Până a reveni la scris, se preocupă de cele ale casei:îşi creşte copiii într-o atmosferă plăcută, veselă, încurajatoare, întreţine o vie şi spirituală corespondenţă cu prietenii rămaşi în ţară (C. Dobrogeanu-Gherea, Ranetti-Roman, Alceu Urechia, Barbu Delavrancea) pe care se repede destul de des să-i vadă, la Sinaia, la Iaşi, la Bucureşti. Prin 1907 se reapucă să scrie cu tot dinadinsul literatură, trecând la basme parodice, istorii apocrife și naraţiuni sapienţiale de inspiraţie orientală. O dată, se fotografiază îmbrăcat în costum albanez, pe chilim, cu fes pe cap, dar având în spate o bibliotecă grea de manuscrise, semn că opţiunea sa nu antrenează vreun esenţialism de tipul „întoarcerii la origini strămoşeşti”, ci este ochirea complice a unui estet cu gust pentru contrafacerea istorică. Scrie capodopere precum Pastramă trufanda, Calul dracului şi Kir Ianulea, prin care redeschide dosarul lumii sale de personaje, făcându-i acum genealogia şi coborându-se la 1800, în epoca fanariotă, pentru a descoperi urmele aceleiaşi mentalităţi gregare, vesele, zurbagii, pe care o ştampilase atât de convingător peste psiheea naţională în Momente. Noile texte sunt adunate în volumul Schiţe nouă, din 1910. 

În 1912, la împlinirea a 60 de ani, refuză să fie sărbătorit, deşi invitaţiile curg, din partea a nenumăraţi colegi din ţară. Gestul este unul de o modestie suverană, venit parcă din partea unui scriitor care nu mai are nimic de dovedit, și tocmai de aceea respinge omagiile prea sunătoare. Chiar şi în lipsă, companiile teatrale, societăţile de scriitori şi revistele literare îl sărbătoresc la unison:Caragiale este acum cel mai mare scriitor român în viaţă, un clasic a cărui absență de la sărbătorire îi marchează și mai puternic autoritatea. Într-o consternare generală, moare subit la 9/22 iunie. Rămăşiţele pământeşti îi sunt aduse în ţară şi înhumate în cimitirul Şerban Vodă la 22 noiembrie 1912. Urmând visele de pace domestică ale lui Caragiale, famiile Caragiale, Zarifopol și Gherea se reunesc la Sinaia începând cu 1915, într-un fel de societate literară liberă. Însă războiul, ruina financiară, moartea în 1920 a patriarhului Dobrogeanu-Gherea, iar în 1922 a lui Luca Ion Caragiale vor pune capăt aventurii. Paul Zarifopol, devenit un critic ascultat în anii 1920, inițiază în 1930 o ediție critică remarcabilă, încă neegalată, din care publică patru volume. Dar Paul Zarifopol moare în 1934 și el, tot la 60 de ani, ca și marele său prieten. Iar descendentul lui Gherea, Alexandru, fondator al PCR, este executat la Moscova, în 1937, în timpul prigoanei staliniste, făcând astfel în mod tragic legătura și cu istoria politică zbuciumată a secolului XX, pe care Caragiale nu a mai apucat s-o trăiască.

""