Autor 3495 vizualizări


Ambele narațiuni – dramatica înfrângere de la Țuțora și victoria improbabilă de la Hotin – au fost supuse mitologizării în cultura polonă chiar din secolul al XVII-lea, mai ales de către unul dintre cele mai talentate condeie poetice ale perioadei, Wacław Potocki.  

În cadrul acestui mit, Stanisław Żółkiewski a ocupat locul central; moartea eroică a hatmanului septuagenar l-a transformat într-un personaj semi-legendar, deosebit de popular în cultura vizuală și literară de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. În această perioadă, în contextul stăpânirii străine, arcul narativ al luptei de la Hotin constituia un punct de reper, oferind modele de patriotism și de speranță în revirimentul Poloniei după trauma împărțirilor teritoriale. În acest context, moartea lui Żółkiewski a fost de multe ori redată în literatură și în picturi, bătrânul hatman fiind reprezentat într-un halou de lumină și înconjurat de numeroși dușmani. 

Faptul că figura hatmanului a trecut în istoria și în imagologia națională prin moartea sa este oarecum ironic, Țuțora fiind cel mai mare eșec în lunga sa carieră militară, marcată de victorii extraordinare pe câmpul de luptă, adesea urmate de nereușite politice. Spre deosebire de imaginea unanim eroică din memoria istorică poloneză, Żółkiewski a avut numeroși detractori în rândul contemporanilor săi, care i-au criticat prestația în funcție, s-au opus politicilor sale și nu au ezitat să-l ridiculizeze personal. În mare parte marginalizate în mitul postum, aceste puncte de vedere critice îl prezintă pe hatman într-o lumină diferită de cea a reprezentărilor sale în epoca modernă. Mai degrabă decât o figură cvasi-mitică a imaginației naționale, el ne apare ca un comandant talentat și un politician abil, dar polarizant, cu o perspectivă aflată în conformitate cu viziunea pe care cei din pătura lui socială o aveau asupra lumii. Aceasta nu înseamnă o negare a talentelor sale militare sau politice: performanța lui de a introduce trupele străine în Kremlinul moscovit a fost egalată doar de către Napoleon, două sute de ani mai târziu.  

Portret al hatmanului, în 1618

În același timp, viața lui politică a fost în mare parte definită de alte personalități puternice aflate pe scena politică polono-lituaniană, precum Jan Zamoyski, regele Sigismund al III-lea și Mikołaj Zebrzydowski. Navigând în peisajul politic complex în care se intersectau interesele publice și personale, Żółkiewski și-a folosit talentele pentru a promova atât ceea ce el a văzut ca fiind binele comun al Republicii, cât și propriile sale interese. Deși în mare măsură demersurile lui au fost încununate cu succes, în unele privințe hatmanul a eșuat în planurile sale. 

Viaţa unui tânăr nobil în a doua jumătate a secolului al XVI-lea 

Żółkiewski s-a născut cel mai probabil în 1547, pe moșia familiei sale, Turynka, în provincia Ruteniei, într-o familie nobilă și influentă în viața politică locală. În acea vreme, tatăl său, numit la rândul lui Stanisław, era un demnitar minor, dar cu prestigiu în rândul nobilimii din provincie și – lucrul cel mai important – cu legături puternice de familie, care aveau să-l ajute pe fiul său în carieră.  

Cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea este adesea considerată o epocă de aur a Poloniei, perioadă în care s-a format sistemul politic unic al statului polono-lituanian, bazat pe participarea activă a nobililor-cetățeni la viața politică. Nobilii numeroşi, pe bază de privilegii politice extrem de largi, aveau statutul de proprietari adevărați ai republicii, alegându-și monarhul și având o influență hotărâtoare în materie politică, prin intermediul adunărilor locale și centrale (Sejm-ul).  

Din acest motiv, fiecare tânăr nobil trebuia să se pregătească pentru viața de cetățean dobândind abilitățile sociale, politice și culturale necesare: cunoașterea limbii latine și a literaturii clasice, competență juridică, scrimă și călărie. Nu în cele din urmă, el trebuia să stăpânească și codurile de comportament necesare participării la viața politică, adesea conflictuală, a adunărilor nobiliare. Pentru tinerii de elită, acest lucru se realiza, de obicei, prin călătorii la universitățile și Curțile italiene și germane. În schimb, Żółkiewski a urmat cursurile unei școli atașate Catedralei catolice de la Liov, completate de lecturi extinse de istorie antică și materii militare, cursuri pe care le-a întreprins pe cont propriu.  

Puternica influenţă a lui Jan Zamoyski 

Un moment definitoriu pentru viitoarea formare intelectuală și politică a tânărului Żółkiewski a avut loc în 1566, când a fost trimis la Curtea regală sub tutela rudei sale, Jan Zamoyski (medalion dreapta). Legătura aceasta va juca un rol hotărâtor în viața viitorului hatman. Cu cinci ani mai în vârstă, Zamoyski a fost fără niciun dubiu cel mai impresionant personaj din viața politică și culturală a Poloniei din cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea – un personaj cu orizonturi intelectuale foarte largi și ambiții politice mărețe. Żółkiewski va rămâne în cercul lui Zamoyski până la moartea acestuia, în 1605, activitatea lui aliniindu-se la cea a protectorului său.  

În 1573, viitorul hetman îl va însoți pe Zamoyski în solie la Paris, făcând parte din delegația polono-lituaniană, pentru a anunța alegerea lui Henri Valois, fratele regelui Charles IX, ca rege al Poloniei. În timpul călătoriei de întoarcere, Żółkiewski va vizita, de asemenea, Curtea imperială din Viena pentru a liniști apele tulburate de alegerea candidatului francez în defavoarea candidatului habsburgic. Astfel, Żółkiewski a săvârșit un fel de grand tour, o parte necesară în formarea fiilor elitei polono-lituaniene. 

Domnia lui Henri în Polonia s-a dovedit efemeră, deoarece regele a abandonat statul polono-lituanian pentru a primi coroana franceză la mai puțin de un an de la încoronare. Cu toate acestea, succesorul său, principele Transilvaniei, Ștefan Bathory, va orchestra ascensiunea meteorică a lui Jan Zamoyski la putere, acordându-i funcțiile de mare cancelar și hatman al Coroanei polone. La rândul său, Zamoyski și-a folosit poziția de mână dreaptă a regelui pentru a-și extinde posesiunile și influența, înființând o veritabilă mașină politică pentru a susține războaiele lui Bathory cu Moscova (1579-1582); în același timp, magnatul l-a susținut pe tânărul său protejat.  

În mijlocul unei furtuni politice 

În această perioadă, Żółkiewski a participat la conflicte militare în calitate de ofițer: în 1577, el comandă un detașament de călărime în suprimarea revoltei de la Gdańsk, cel mai important port maritim al Coroanei; în anii următori a servit în calitate de consilier militar al lui Zamoyski în timpul războiului cu statul moscovit asupra Livoniei (1579-1582). Din această perioadă datează și un curios episod din viața lui: în 1583, Żółkiewski și-a făcut apariția la nunta cancelarului cu nepoata regelui, Gryzelda. În cadrul paradei militare care însoțea sărbătorile fastuoase, viitorul hatman a jucat rolul Dianei, zeița romană a vânătorii, înconjurat de nimfe și însoțit de căprioare. 

În 1584, Żółkiewski s-a aflat în centrul unei furtuni politice care a zdruncinat pacea internă a Poloniei și a distrus raportul dintre rege și nobilime. Încurajat de susținerea lui Bathory, Zamoyski s-a hotărât să-și potolească adversarii politici, poruncindu-i lui Żółkiewski să îl aresteze și execute pe Samuel Zborowski, dușmanul său. Moartea lui Zborowski a scandalizat opinia publică și, la următorul sejm, regele și cancelarul au devenit ținta unor acuzații grave; implicarea directă a lui Żółkiewski în afacere i-a atras și acestuia învinuiri și mânia nobilimii. Scandalul a bântuit întreaga perioadă a domniei lui Bathory, până moartea acestuia, în 1586. 

Războiul rece dintre rege şi cancelar 

Sub Sigismund al III-lea, cariera lui Żółkiewski a cunoscut o ascensiune rapidă, la care, inițial, și Zamoyski a avut o contribuție însemnată. După moartea lui Bathory, cancelarul nutrea speranțe de a fi ales el însuși rege, dar a realizat rapid nefezabilitatea acestui deziderat și, în cele din urmă, l-a susținut pe prințul suedez împotriva habsburgilor.  

Arhiducele Maximilian a refuzat să recunoască rezultatul, declanșând un scurt conflict militar, încheiat cu bătălia de la Byczyna (ianuarie 1588), unde Zamoyski a distrus armata habsburgică și l-a luat prizonier pe Maximilian. În timpul bătăliei, Żółkiewski s-a distins prin capturarea steagului habsburgic, dar a suferit și o rană la coapsă care l-a făcut să șchiopăteze pentru tot restul vieții. Sacrificiul său a dat roade, întrucât a fost promovat rapid în funcția de hatman de câmp al Coroanei și a fost numit castelan de Liov, intrând astfel în Senatul regatului.  

Regele Sigismund al III-lea, portret din colecţia Castelului Ambras, Innsbruck

Până în 1592, ascensiunea lui Żółkiewski s-a datorat influenței și sprijinului lui Zamoyski; în anii următori, însă, legăturile strânse dintre cei doi au devenit o piedică. Relațiile dintre cancelar și rege s-au deteriorat rapid; Zamoyski așteptase să joace un rol central în viața politică, pe când Sigismund al III-lea nu a fost înclinat să cedeze pârghiile puterii magnatului. Conflictul dintre cei doi a escaladat până la sejm-ul din 1592, când cancelarul l-a acuzat pe monarh de negocieri secrete cu habsburgii, supunându-l pe rege la un proces umilitor în forul public. Totuși, a devenit clar pentru toți că niciuna dintre părți nu va învinge și, astfel, conflictul s-a transformat într-un „război rece” între monarh și cel mai însemnat demnitar al său.  

În urma acestui episod s-a creat o diviziune a zonelor de influență: Sigismund era preocupat de conflictul dinastic în Suedia, pe când cancelarul s-a concentrat asupra provinciilor de sud-est ale Coroanei. În același timp, regele a început să-i marginalizeze pe Zamoyski și pe aliații săi, inclusiv pe Żółkiewski, care i-a rămas totuși loial. 

1595: Ieremia Movilă, instaurat domn al Moldovei 

În 1595, Zamoyski a făcut o încercare îndrăzneață de a interveni în Războiul cel Lung dintre habsburgi și otomani, pentru a extinde influența polonă în țările române. O armată aflată sub comanda sa și a lui Żółkiewski a intrat în Moldova, instaurând domnia unui alt protejat al cancelarului, Ieremia Movilă. După o scurtă luptă cu trupele hanului Gazi Ghirai, Zamoyski a reușit să îl convingă pe han să recunoască stăpânirea lui Movilă ca domn al Moldovei.  

Istoricii recunosc talentul diplomatic remarcabil al lui Zamoyski: în ciuda deselor reprezentări ale Poloniei ca „avanpost al Creștinătății” împotriva otomanilor, nobilimea se străduia, în fapt, să mențină relații amiabile cu Înalta Poartă. Reușita lui Zamoyski de a-l instaura pe Movilă în Moldova ca vasal al Coroanei fără a intra în conflict cu Imperiul Otoman a fost din acest punct de vedere un succes extraordinar.  

Însă Zamoyski avea planuri mai ambițioase, îndemnându-l pe Movilă (foto dreapta) să depună jurământul prin care promitea anexarea Moldovei la statul polono-lituanian. Aceste speranțe vor fi însă spulberate: Zamoyski și Żółkiewski au intervenit încă o dată în Moldova pentru a-l proteja pe Movilă în 1600, dar domnul a refuzat categoric să-și respecte promisiunea; Zamoyski a reușit să extindă influența polonă în Țara Românească prin alungarea lui Mihai Viteazul, dar planurile de anexare vor rămâne neîndeplinite. Totuși, relația dintre Zamoyski, Żółkiewski și Movilești va rămâne crucială în următoarele decenii, pregătind terenul pentru campania de la Țuțora.  

Adept al căii de mijloc în conflictele externe şi interne 

Activitățile lui Żółkiewski în această perioadă s-au extins dincolo de Moldova; ca hatman de câmp, a condus activitățile militare în locul lui Zamoyski, care s-a concentrat asupra propriilor interese politice. În această calitate, a fost responsabil pentru pacificarea revoltei cazacilor zaporojeni din 1596, condusă de Severin Nalivaiko. Deși Żółkiewski prefera o soluție moderată și a reușit să negocieze predarea fruntașilor răscoalei cu condiția de a le cruța viața, poruncile lui în această privință n-au fost îndeplinite: trupele polone au masacrat mulți dintre cazaci, iar Nalivaiko a fost executat public în Varșovia. Chiar dacă suprimarea revoltei a restabilit ordinea în Ucraina, problema căzăcească n-a fost rezolvată în următoarele decenii, în ciuda îndemnului lui Żółkiewski de a găsi o soluție mai durabilă. 

În iunie 1605, Jan Zamoyski, sprijinitorul lui Żółkiewski de-a lungul anilor, a murit, în contextul tensiunilor crescânde între nobilimea polonă și regele Sigismund al III-lea. Conducerea opoziției antiregale a căzut în mâinile foștilor lui susținători, care erau în dezacord în privința modului de a proceda. Mikołaj Zebrzydowski, unul dintre aliații de frunte ai cancelarului decedat, adoptase o poziție radicală, acuzându-l pe Sigismund de tendințe absolutiste și de încălcarea legilor. Acest conflict va duce la izbucnirea războiului civil în Republica nobiliară (1606-1608). Deși tot apropiat lui Zamoyski, Żółkiewski s-a alăturat regelui și a comandat trupele regale în lupta decisivă de la Guzów (iulie 1607).  

În același timp, însă, hatmanul a susținut calea de mijloc, promovând reconcilierea între cele două tabere. Poziția împăciuitoare a lui Żółkiewski i-a atras numeroase critici; în scurt timp a devenit ținta ridiculizării și a derizoriului din partea susținătorilor lui Zebrzydowski, nereușind să-l convingă nici pe Sigismund de loialitatea sa. Deși a primit un post de palatin al Kievului, regele nu i-a acordat postul de mare hatman, care – după moartea lui Zamoyski – va rămâne vacant până în 1618. În același timp, Żółkiewski a devenit responsabil pentru conducerea trupelor Coroanei. 

Apogeul gloriei militare: trupele lui Żółkiewski ocupă Kremlinul 

Postul de hatman, deși extrem de important și cu mare influență, a fost totuși adesea o povară grea. Slăbiciunea aparatului fiscal ducea în mod repetat la blocaje de salarii, forțându-l pe hatman să plătească din propriul buzunar pentru evitarea revoltei soldaților. În același timp, forțele de stat erau prea mici pentru a organiza apărarea; Żółkiewski trebuia să recurgă constant la ajutorul trupelor pe sold ale magnaților. Din acest motiv, mobilizarea armatei și acțiunile militare cereau considerabile talente diplomatice. Deși Żółkiewski a fost, fără îndoială, un lider militar mai bun decât Zamoyski, diplomația îi lipsea; caracterul irascibil și mercurial al lui Żółkiewski a constituit adesea o piedică în relațiile sale cu alte personaje politice și i-a întunecat momentele de triumf. Incapacitatea de a face compromisuri a dus, de asemenea, indirect la moartea sa tragică. 

Bătălia de la Kluşino (iulie 1610), parte a Războiului Polono-Moscovit. Bătălia a avut loc lângă satul Kluşino, în apropiere de Smolensk: deşi depăşiţi numeric, polonezii au învins graţie geniului tactic al hatmanului Żółkiewski şi abilităţilor extraordinare ale husarilor.

În 1610, totuși, Żółkiewski a atins apogeul gloriei sale militare. Moartea țarului Boris Godunov în 1605 a dus la criza profundă în statul moscovit, de care încercau să profite atât diferiți pretendenți la scaun, cât și țările vecine. Haosul de la frontiera de est l-a încurajat pe Sigismund al III-lea să lanseze o intervenție militară pentru a cuceri zona limitrofă și – în măsura în care ar fi fost posibil – să instaureze dinastia sa în Moscova. În ciuda insistențelor lui Żółkiewski, care promova ofensiva rapidă, armata regală a fost blocată pe zidurile de la Smolensk pentru luni întregi; în același timp, puternica familie Potocki încerca să submineze autoritatea hatmanului, calomniindu-l în fața regelui.  

În cele din urmă, Sigismund i-a dat acordul lui Żółkiewski pentru a porni cu câteva mii de soldați spre Moscova și spre armata țarului Vasile Șuiski. Cu o extraordinară energie, hatmanul a surprins inamicul și, la Klușino (4 iulie 1610), a anihilat complet armata țarului, care era de cinci ori mai mare decât a sa; Șuiski a fost prins și dus la tabăra regală. Încurajat de victorie, Żółkiewski a ajuns la Moscova și a negociat cu boierii un pact prin care fiul lui Sigismund, prințul Vladislav, a fost recunoscut ca țar; trupele poloneze au ocupat Kremlinul. Acesta a reprezentat un succes extraordinar pentru Żółkiewski, atât militar, cât și politic. 

Cu toate acestea, planurile hatmanului au fost repede zădărnicite, deoarece Sigismund a refuzat să-l trimită pe fiul său în Moscova; în schimb, a cerut să fie ales el însuși pe scaun și a insistat asupra cedărilor teritoriale. De asemenea, monarhul nu i-a acordat hatmanului poziția de mare hatman. Părerile istoricilor rămân împărțite în privința rațiunilor regelui și ale hatmanului. Se poate argumenta că trimiterea adolescentului Vladislav fără nicio garanție a siguranței sale nu ar fi fost cea mai prudentă cale de acțiune în viziunea regelui. Cu toate acestea, refuzul lui Sigismund de a onora tratatul a fost o dezamăgire majoră pentru Żółkiewski, care a demisionat de pe frontul moscovit și s-a întors în Rutenia. Acolo a compus un tratat intitulat Începutul și progresul războiului moscovit, în care a prezentat interpretarea sa asupra evenimentelor și a criticat politica regelui. 

Hatmanul şi Movileştii 

Ultimul deceniu din viața hatmanului a fost dominat de evenimentele din Moldova, și mai ales de conflictul dinastic din sânul familiei Movilă. După moartea lui Ieremia, în 1606, fiul său, Constantin, n-a fost privit cu ochi buni de către mulți boieri, care au optat pentru Simion și urmașii lui.  

Conflictul a fost exploatat de către Poartă, care, în 1611, i-a izgonit pe Movilești; aceștia s-au refugiat la Hotin și au cerut ajutor polonezilor. Constantin și familia sa aveau în Polonia rude influente, între care familia Potocki, care s-a bucurat de susținerea regelui. În 1612, Sigismund i-a permis lui Stefan Potocki să organizeze o expediție pentru recăpătarea scaunului pentru Movilești. Campania lansată în vara anului 1612 s-a dovedit a fi un eșec total: armata polonă a fost învinsă la Cornul lui Sas, Potocki a fost luat prizonier și Constantin a pierit după luptă. Żółkiewski nu a venit în ajutorul lor, ci a negociat un tratat cu Ștefan Tomșa al II-lea. 

Domnul moldovean Ieremia Movilă şi fiul Constantin, după fresca de la Mănăstirea Suceviţa

Deși atitudinea lui Żółkiewski a fost adesea prezentată ca un act de realism politic și responsabilitate, mulți contemporani îl suspectau pe hatman de un interes particular, acuzând că adevăratele sale motive au fost dușmănia pe care o nutrea față de Potocki și voința de a-l înscăuna pe Gavril Movilă în Moldova. Aceste acuzații par justificate: încă din 1611, hatmanul a colaborat cu boierii moldoveni pentru a contesta influența lui Constantin Movilă și a rudelor sale poloneze. Astfel, eșecul expediției lui Potocki i-a slăbit pe adversarii săi și a deschis calea pentru propriile sale planuri în Moldova.  

Acuzat de rea voinţă 

Această situație s-a repetat în anii 1615-1616, când alte rude ale Movileștilor, Samuel Korecki și Michał Wiśniowiecki, au intrat în Moldova pentru a-l pune pe scaunul țării pe Alexandru. În ciuda succeselor inițiale, hatmanul nu numai că nu i-a sprijinit, dar a sabotat în mod activ demersurile lor.  

Paralel, Żółkiewski l-a trimis pe clientul său Samuel Otwinowski și pe Gavril Movilă la Poartă pentru a obține scaunul Moldovei pentru cel din urmă. Deși nu a reușit acest lucru, obstrucția lui a reușit să deraieze eforturile lui Korecki: în august 1616, armata sa, mult diminuată, s-a predat, iar Korecki şi Movileștii au căzut în captivitate otomană. Iar Żółkiewski a ales să negocieze un alt tratat cu domnul Moldovei și cu otomanii. 

Consecințele politice au fost grave, iar nobilimea s-a întors împotriva hatmanului, acuzându-l de senilitate și rea voință. Acuzația din urmă pare justificată, căci rudele Movileștilor au fost adversarii săi politici; eșecul lor i-a convenit fără îndoială hatmanului.  

Żółkiewski avea nevoie disperată de o victorie 

Totuși, acțiunile sale i-au pătat permanent reputația lui Żółkiewski. Elogiat după Klușino, în ultimii ani ai vieții sale el a fost ridiculizat și desconsiderat fără milă. După evadarea sa îndrăzneață din captivitatea otomană, Korecki a devenit un erou popular pentru nobilime. Singura consolare pentru Żółkiewski a fost numirea lui în posturile de mare hatman și cancelar, pe care Sigismund al III-lea i le-a acordat în 1618. Astfel, el a atins aceeași poziție oficială ca și prietenul și mentorul său, Jan Zamoyski. Cu toate acestea, importanța lor a diferit mult în termeni reali, căci Żółkiewski a obținut această poziție atunci când cariera sa politică era deja în declin.  

Din acest punct de vedere, campania din 1620 poate fi interpretată într-o lumină diferită. Chiar dacă tensiunile dintre statul polono-lituanian și Imperiul Otoman au fost, fără îndoială, în creștere, motivele personale ale hatmanului nu pot fi ignorate. Żółkiewski avea nevoie disperată de o victorie care să-i restabilească prestigiul politic și controlul asupra armatei; o victorie în Moldova ar fi dovedit capacitatea sa de a conduce armata, în ciuda acuzațiilor.  

În acest sens, campania din 1620 a fost strâns legată de intervențiile anterioare, conduse de adversarii săi. Cu toate acestea, deficitul de trupe regale a însemnat că, făcând acest lucru, el a trebuit să se bazeze pe unități private aduse în tabără chiar de adversarii săi din deceniul precedent. În mod ironic, acest demers catastrofal, menit să închidă gura criticilor, l-a transformat pe Żółkiewski într-un puternic mit pentru posteritate. 

Acest text este un fragment din articolul „Hatmanul Stanisław Żółkiewski și Bătălia de la Țuțora" apărut în numărul 224 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei (rețeaua Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării) în perioada 15 septembrie - 14 octombrie 2020, dar și în format digital pe paydemic.com 

 Cumpără Acum

 

 Cumpără Acum