Iuliu Maniu: morala şi politica

Autor 21190 vizualizări


„Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost întruchipări ale cinstei desăvârşite şi, într-o lume politică în care formula lui Balzac din Vautrin («Viaţa e ca o bucatărie;miroase urât şi, ca să mănânci bine, trebuie să te murdăreşti pe mâini», dar, din nefericire, la noi, şi pe manşete) era lege, cei doi au rămas ca două piscuri acoperite veşnic de albul imaculat al zăpezii”. (Florin Constantiniu)

Despre politică se spune adesea în spaţiul public românesc că, dacă n-ar avea o concurenţă serioasă şi atestabilă, ar fi cea mai veche meserie din lume. Dar până şi mereu paradoxala Românie a reuşit sa contrazica această general valabilă zicală născând un politician care a pus în prim planul preocupărilor sale conştiinţa, şi nu măruntul interes particular sau de partid.

Genetic, Iuliu Maniu avea toate datele să ajungă ce a ajuns, adică un bărbat de stat dedicat celor două cauze fundamentale pe care le-a servit până la moarte:democraţia şi românismul.

Maniu s-a născut la data de 8 ianuarie 1873 în Şimleul Silvaniei, după fratele său Cassiu (1867-1943), viitor profesor de politologie şi filozofia dreptului la Universitatea din Cluj. Vor mai urma trei surori, Sabina, Cornelia şi Elena, mama singurilor nepoţi ai fruntaşului ardelean:Ionel Pop, Romul Boila, iar mai aproape de zilele noastre, Ioan şi Matei Boila.

Familia Maniu era o veche familie nobiliară ardeleană din Sălaj, cel mai cunoscut membru al ei fiind Laurenţiu Man, înnobilat de către împăratul austriac Leopold I, prin diploma din 7 decembrie 1699. Apoi, prin fiul său Ilie şi nepoţii Ioan, Mihail şi Petre, ajungem la Gligor şi Ioan Man, apoi la Teodor Man, bunicul patern al lui Iuliu Maniu, căsătorit cu Ileana, una dintre cele şase surori ale lui Simion Bărnuţiu (1808-1864), figură emblematică a românilor ardeleni, patriarhul intelectualităţii româneşti din Transilvania şi conducătorul politic şi ideologic al revoluţiei de la 1848.

Ioan Maniu (1833-1895), fiul lui Teodor şi tatăl lui Iuliu, va fi luat în grijă de unchiul său Simion Bărnuţiu încă de la vârsta de doi ani, imediat după moartea tatălui său (1835). Studiile teologice, apoi cele juridice, ale tânărului Ioan (primul membru al familiei care îşi schimbă numele din Man în Maniu), încununate în 1862 cu titlul de doctor, vor fi permanent încurajate, stipendiate şi supravegheate atent de către Bărnuţiu. Încă din 1861, Ioan Maniu devenise jurist la Şimleul Silvaniei, unde va deveni un familiar al familiei Coroianu. 

Vicarul Demetriu Coroianu, în vârstă de 47 de ani, avea o familie compusă din două fete, Clara şi Lucreţia, şi doi băieţi, Iuliu şi Sabin. Ioan Maniu se va căsători cu Clara în 1865, iar prin cumnatul său, Iuliu Coroianu, căsătorit cu Dorina, fiica lui Ioan Raţiu, preşedintele Partidului Naţional Român (1892-1902) şi conducătorul memorandiştilor din 1892, se va înrudi şi cu acesta din urmă. Iuliu Maniu pare să fi moştenit multe dintre trăsăturile bunicului său matern, Demetriu Coroianu:„Rece la părere, hotărât, calm, chibzuit, imperturbabil, cu privirea cam fixă, când vorbeşte întocmai ca bunicul său. Pare că priveşte pururea la ţintă, la scop, fermecat de acelaşi ideal”. (Grigore Pop)

Studii juridice la Cluj, Budapesta şi Viena

Născut şi crescut în atmosfera naţionalist-luminată a familiei sale, tânărul Iuliu nu avea cum să nu-şi dedice viaţa emancipării românilor din Ardeal şi îndeplinirii idealului de unitate naţională, un vis ce părea îndepărtat, dar pe care Maniu l-a realizat.

Copilăria şi-o va petrece în oraşul său natal, Şimleul Silvaniei, apoi va urma şcoala primară în „mica Romă”, Blajul „Şcolii Ardelene”, studiile liceale continuându-le la liceul calvin „Wesseleny” din Zalău, unitate şcolară ce oferea cursanţilor săi, pe lângă o disciplină rigidă, o serioasă cultură umanistă. 

Urmand tradiţia familiei, tânărul Maniu va urma studiile juridice la Cluj, Budapesta şi Viena, în 1896 luându-şi doctoratul în drept. Din timpul studenţiei va rămâne nu doar cu solide cunoştinţe juridice, ci şi cu legături personale create cu personalităţi de marcă ale viitorului, cum ar fi Miron Cristea, primul patriarh al României (1925-1939), şi Edward Benes, ajuns, după 1918, ministru de Externe şi chiar preşedinte al Cehoslovaciei. Chiar dacă, educaţional, Iuliu Maniu a fost format în centre şcolare sau universitare străine, el a trăit totuşi în atmosfera bisericii şi nobilimii greco-catolice româneşti, continuatoarea idealurilor politice şi culturale ale Şcolii Ardelene. „De la Ioan Inocentiu Micu, Samuel Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai – reprezentanţi ai aceleaşi categorii sociale, dar luminători ai întregului neam romanesc –, până la Iuliu Maniu, există o linie dreaptă care trece prin «Mica Romă» a începutului de veac XIX, prin ilustra personalitate a lui Simion Bărnuţiu, prin marile adunări de la 1848, prin momentul Memorandumului. Iuliu Maniu este, fără îndoială, omul care a încununat această tradiţie”. (Mihai Sorin Rădulescu)

Încă din timpul studenţiei, Maniu îşi începe activitatea politică, chiar într-un moment extrem de sensibil pentru românii din Transilvania:acţiunea memorandistă din 1892. Stăruia încă în acel moment, în mintea fruntaşilor români din Ardeal, ideea că soarta lor poate fi hotărâtă de împăratul de la Viena, mai cu seamă în preajma împlinirii unui secol de la faimosul Supplex din 1791, când, pentru prima dată, fusese formulată ideea independenţei politico-administrative a Transilvaniei în cuprinsul Monarhiei Habsburgice. „Acţiunea cea mai spectaculoasă a Partidului Naţional Român a fost Memorandumul prezentat împăratului;cei cinci semnatari (Ioan Raţiu, Gh. Pop de Băseşti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu şi Septimiu Albani) denunţau gravele inechităţi şi brutalităţi ce loveau populaţia românească pe plan naţional, electoral, şcolar, administrativ, agrar şi al presei. Franz-Josef a refuzat să primească Memorandumul şi l-a expediat guvernului ungar, care a intentat proces autorilor săi şi altor fruntaşi ai Partidului Naţional Român”. (Florin Constantiniu)

Iuliu Maniu,  la începutul anilor 1930 (negativ pe sticlă,  fondul Iosif Berman)

Iuliu Maniu, la începutul anilor 1930 (negativ pe sticlă, fondul Iosif Berman)

Tinereţe, dragoste şi renunţări

Tot în anul Memorandumului (1892), Iuliu Maniu participă în calitatea sa de preşedinte al Societăţii Academice „Petru Maior”, a studenţilor români din Transilvania, la Congresul studenţilor români care s-a ţinut la Roman. Trecând ilegal frontiera României, Maniu va vizita cu această ocazie şi Bucureştii, unde va asculta pentru prima dată Imnul regal român. Iată cum îşi va aminti acest moment fruntaşul naţional-ţăranist, într-un articol-evocare publicat în ziarul „Dreptatea”, pe 18 noiembrie 1938:„Când am trecut – destul de tânăr – pentru prima oară Carpaţii şi am ascultat pentru întâia dată imnul regal român, m-a cuprins o emoţie de nedescris. L-am ascultat cu capul descoperit şi cu lacrimi de sfântă emoţie în ochi. Melodia mi s-a părut ca venită din cer, iar textul de un sens adânc cutremurător, care trecea de la ureche prin intelect până la ultima celulă a nervilor”.

În această înălţătoare atmosferă de exaltare patriotică a făcut Iuliu Maniu celebrul şi nobilul jurământ căruia i-a rămas credincios până în ultima clipă a vieţii:„Jur pe Dumnezeu, pe conştiinţă şi pe onoare, că îmi voi jertfi viaţa pentru triumfarea cauzei româneşti, luând parte la revoluţia pe care o pregătim”. Şi fiindcă la Maniu cuvântul era prelungirea gândului, iar fapta, împlinirea gândurilor, tânărul lider ardelean va jertfi pe altarul iubirii sale de ţară singura femeie pe care a iubit-o vreodată, pierzând astfel unica şansă de a fi pe deplin fericit în plan afectiv. 

Doar în ultima clipă de viaţă îşi va împărtăşi Maniu marele său secret, transmis posterităţii de către Nicolae Carandino, fostul director al ziarului „Dreptatea”, cel care a vegheat sfârşitul marelui om de stat. „Amintirea iubirii neîmplinite – îşi va aminti Carandino mult mai târziu – l-a urmărit până în ultima clipă. Maniu mi-a povestit despre Clara, farmacista unguroaică din Şimleul Silvaniei, care a fost marea (probabil şi singura) iubire a lui”. „Am renunţat, bineînţeles. Nu puteam eu, nepotul lui Coroianu, destinat să fiu şeful Partidului Naţional din Ardeal, să iau drept soţie o unguroaică”, i-ar fi povestit, cu ultimele puteri, Maniu colegului său de celulă. Iar de aici şi până la legenda conform căreia ultimele cuvinte ale lui Maniu ar fi fost:„Ce frumoasă femeie era Clara” nu e decât un pas. Oricum, întâmplarea relatată de Carandino dă masura lui Maniu, omul politic gata să-şi pună propriile sentimente sau trăiri mai prejos decât idealurile cărora şi-a închinat viaţa:unitatea naţională şi democratizarea Romaniei.

După terminarea studiilor, în octombrie 1898, Maniu a devenit jurisconsultul Mitropoliei unite de la Blaj, funcţie pe care a deţinut-o până în 1915. Cu un an în urmă fusese deja ales în Comitetul Partidului Naţional Român, ajungând astfel, la 24 de ani, unul dintre liderii politici ai românilor transilvăneni.

În vâltoarea luptei naţionale

Principala problemă cu care se confrunta conducerea PNR era cea a tacticii de urmat în raporturile sale cu guvernul de la Budapesta. Încă de la înfiinţarea sa, în 1881, PNR adoptase tactica „pasivistă”, adică refuzul de a participa la viaţa politică, exprimând astfel nerecunoaşterea noilor structuri politice de după apariţia statului dualist austro-ungar (1867). Pasivismul, al cărui adept înfocat era însuşi preşedintele partidului, Ioan Raţiu, îşi atinsese însă limitele odată cu eşecul Memorandumului, iar noua generaţie de fruntaşi ardeleni, în frunte cu Eugen Brote, Octavian Goga şi tinerii „oţeliţi”, doreau o implicare activă în viaţa politică a regatului maghiar, tocmai pentru a obţine maximum de foloase pentru românii din Ardeal. „Cât despre Partidul Naţional, acesta urma să accepte sistemul dualist şi să renunţe la strădaniile de a recâştiga autonomia Transilvaniei;în schimb, guvernul urma să ia măsuri de ameliorare a statutului românilor, îndeosebi prin adoptarea unei legi electorale liberale, care să acorde românilor o mai mare influenţă politică”. (Keith Hitchens)

În fond, acesta era eşecul „loialismului dinastic”, atât de persistent în rândul românilor ardeleni, care vedeau în „bunul Împărat” de la „Viana” contraponderea la abuzurile aristocraţiei maghiare dominantă în Ardeal. „Confruntaţi cotidian cu regimul stărilor consacrate în 1437, prin Unio Trium Nationum, românii transilvăneni au preferat să fie supuşi loiali ai împăratului, ca o modalitate de respingere, dar şi de apărare în faţa abuzurilor de tip feudal, a servituţii la care au fost supuşi vreme de secole. Între români şi unguri a existat o singură relaţie – cea de stăpâni si stăpâniţi. Reiterăm, singura. Acesta a fost contextul favorizant al apariţiei şi consolidării loialităţii sau patriotismului dinastic în cazul românilor, sentiment care le-a marcat existenţa, mentalitatea şi sensibilitatea etnică”. (Liviu Maior) 

Iuliu Maniu se poziţionează cumva la mijloc, prins între loialitatea faţă de unchiul său, Ioan Raţiu, şi noile imperative ale vremurilor. Este cert că, în primii ani ai veacului al XX-lea, Maniu devine foarte apropiat de ideile lui Aurel C. Popovici, autorul celebrului best-seller politic din epocă, Statele Unite ale Austriei Mari, din 1905, demers teoretic care reconcilia nevoia de emancipare naţională a românilor din Transilvania cu loialismul dinastic, într-o viziune federalistă a Imperiului Habsburgic, văzut în continuare ca o pavăză necesară în faţa iminentei expansiuni ruseşti. 

Maniu ieşind de la Palatul Regal (negativ pe sticlă,  fondul Iosif Berman)

Maniu ieşind de la Palatul Regal (negativ pe sticlă, fondul Iosif Berman)

În această atmosferă de reorientare ideologică şi politică a românilor din Ardeal, vechea tactică de boicotare a instituţiilor statului maghiar era ineficientă şi anacronică. Generaţia tânără, în frunte cu Maniu, cerea o schimbare radicală şi trecerea PNR-ului pe poziţii active în apărarea identitaţii româneşti. Ca urmare, Conferinţa Partidului Naţional Român, din ianuarie 1905, de la Sibiu, decidea abandonarea pasivismului şi adoptarea, ca tactică politică, a activismului. Era o schimbare de maximă importanţă în viaţa politică a românilor ardeleni, şi primele rezultate se vor vedea chiar în campania electorală din acelaşi an, în urma căreia opt deputaţi români (nu însă şi Maniu, înfrânt la Vinţul de Jos, în comitatul Alba) sunt aleşi în Parlamentul de la Budapesta.

Succesul va fi şi mai eclatant în aprilie 1906, când, cu ocazia unor alegeri anticipate, PNR câştigă 19 mandate, inclusiv unul prin Iuliu Maniu, de data asta învingător, tot la Vinţul de Jos. Din acest moment, în cariera lui Maniu începe o nouă etapă, poate cea mai frumoasa şi eficientă din viaţa lui:cea de reprezentant al românilor în cel mai înalt for politic al Ungariei. Calităţile sale excepţionale (calmul imperturbabil, cunoaşterea în amănunt a legislaţiei, tenacitatea, perfecta stapânire a limbii maghiare) l-au facut pe Maniu nu doar reprezentantul cel mai de seamă al românilor în Parlamentul de la Budapesta, dar şi al celorlalte minorităţi (slovacă şi sârbă), care constituiseră împreună cu românii „Clubul Parlamentar al Naţionalitaţilor”.

Debateur parlamentar de mare clasă, Iuliu Maniu se va face remarcat încă de la discursul său inaugural, rostit la 21 mai 1906 în faţa unui parlament extrem de ostil şi agresiv, când nu va ezita să critice ferm politica oficială pentru că „încă de la 1867, conduce destinele ţării acesteia spre nefericirea ei şi care nu se poate caracteriza altfel decât cu cuvântul:dominaţiunea exclusivismului de rasă şi de clasă”. Niciodată nu se auzise sub cupola Dietei de la Budapesta un protest atât de energic împotriva conceptului de naţiune maghiară unitară, precum cel rostit de Maniu. Atunci când un deputat maghiar a jignit statul român afirmând că e o ţară balcanică zdrenţuită, Maniu a replicat ferm:„Nu e un stat zdrenţuit, ci sfâşiat”.

 Atitudinile sale publice ferme împotriva politicii de deznaţionalizare promovată de statul maghiar l-au făcut pe Maniu unul dintre principalii adversari ai oficialităţilor de la Budapesta, care au reuşit, în 1910, prin crase abuzuri şi numeroase ilegalităţi, să împiedice realegerea sa în Parlament. Din această perioadă de parlamentarism, Iuliu Maniu a reuşit să stabilească însă contacte decente şi civilizate cu unii dintre cei mai influenţi oameni politici maghiari, cum ar fi contele Appony sau Miklos Banffy, viitor ministru de Externe, doi lideri cu care fruntaşul ardelean va încerca, în perioada interbelică, normalizarea relaţiilor româno-ungare, iar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, o colaborare vizând ieşirea celor două ţări din conflictul în care se aflau angrenate alături de Germania lui Hitler.

„Şovăirile şi dibuirile sale nu sunt decât manevre tactice”

Tot în această perioadă, Maniu va stabili contacte şi cu factorii politici de la Bucureşti, văzuţi de fruntaşii ardeleni atât ca reprezentanţii legitimi ai românismului, cât şi ca un punct de sprijin în eforturile lor de a îmbunătăţi viaţa românilor din Transilvania. Jocul acesta politico-diplomatic era însă unul mai complicat, cuprinzând mai mulţi actori decât guvernele de la Bucureşti şi Budapesta şi conducerea PNR. Oficialităţile germane, care îşi doreau ca România să rămână în orbita Triplei Alianţe, îşi dădeau seama că politica de maghiarizare a guvernului ungar pune presiune pe oficialii români, şi atunci încercau, prin intermediul împăratului Austro-Ungariei şi al guvernului de la Viena, să obţină anumite concesii din partea liderilor maghiari în favoarea românilor din Ardeal. Din păcate, toate aceste eforturi se loveau de încăpăţânarea Budapestei de a relaxa politica sa faţă de minorităţi şi de a renunţa la conceptul de naţiune maghiară. „O preocupare importantă a lui Iuliu Maniu a fost strângerea legăturilor cu oamenii politici din Regatul României. În acest spirit, el a avut, între 1912-1913, discuţii cu regele Carol I şi cu Ion I.C. Bratianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal, cărora le-a prezentat situaţia reală a românilor din Transilvania şi multiplele greutăţi cu care se confruntau, stabilind modalităţi de acţiune comună”. (Ioan Scurtu)

Insistenţele guvernului român pe lângă autorităţile de la Viena şi mai ales Budapesta, unde au găsit un interlocutor deschis la dialog, premierul Istvan Tisza, au dus la demararea unor tratative între oficialii maghiari şi conducerea PNR, în anul 1913, deşi contactele preliminare începuseră încă din 1910. Tisza, personalitatea politică maghiară care domina perioada, îşi dorea o înţelegere cu românii, pe ideea ca împreună trebuie să facă faţă „amenintarii slave”! Din nefericire, el nu intenţiona însă să facă decât concesii minore şi aparente, devotamentul său faţă de conceptul Ungariei ca stat naţional maghiar fiind de nezdruncinat. Din această cauză, tratativele nici nu aveau cum să aducă la rezultate palpabile şi serioase. 

Iuliu Maniu anunţă în Parlament,  la 14 octombrie 1929,  rezultatul votului prin care Constantin Sărăţeanu,  fost consilier la Înalta Curte de Casaţie,  devine membru al Regenţei

Iuliu Maniu anunţă în Parlament, la 14 octombrie 1929, rezultatul votului prin care Constantin Sărăţeanu, fost consilier la Înalta Curte de Casaţie, devine membru al Regenţei

În cursul acestor discuţii au ieşit însă cu pregnanţă în evidenţă calităţile lui Maniu de negociator:extraordinara tenacitate şi capacitatea de a purta tratative lungi de uzură, menite să slăbeasca rezistenţa adversarului. Vor fi calitati pe care îşi va întemeia demersul politic întreaga sa viaţă, am spune marcă înregistrată „Iuliu Maniu”. „Pentru cine cercetează mai de aproape şi cu multă atenţie activitatea lui Maniu, îşi va da seama că şovăirile şi dibuirile sale nu sunt decât manevre tactice. Ca unul căruia i-a fost dat să lupte în împrejurări excepţionale şi să-şi asume răspunderi istorice, a fost deprins să nu se hotărască decât după ce şi-a luat toate măsurile de prevedere... Conştient parcă de riscurile mari ale celei mai mici neatenţii, înaintează încet şi cu mare băgare de seamă, fiind foarte îndărătnic în pasul pe care îl face... Maniu e acela care într-o şedinţă a Comitetului Naţional, la Budapesta, în anul 1912-1913, s-a declarat categoric împotriva oricărei înţelegeri cu ungurii. «Nu poate fi pace între noi şi unguri, a spus în aceea şedinţă Iuliu Maniu;sau ei ne doboară pe noi, sau noi îi doborâm pe dânşii». Acesta e limbajul pe care îl ţine şovăielnicul Maniu în momentele hotărâtoare”. (Sterie Diamandi) 

Cert e că Istvan Tisza nu a putut înfrânge hotărârea românilor şi, în primul rând, a lui Iuliu Maniu, de a-şi apăra fiinţa naţională, aşa încât, la începutul anului 1914, tratativele au fost întrerupte. Cu aceasta s-a pierdut şi ultima şansă a unei înţelegeri rezonabile româno-maghiare în cadrul existent al Dublei Monarhii.

Războiul

Gloanţele scuipate de pistolul lui Princip (28 iunie 1914) nu au pus capăt doar vieţii arhiducelui Franz-Ferdinand, ci şi unei păci europene care, cu toate conflictele dintre marile puteri, dura din 1815, de la Congresul de la Viena. Va urma un război greu şi lung (după unii istorici, terminat în realitate de-abia în 1991), „Marele Război”, cum îl vor numi francezii, la sfârşitul căruia vom asista la o adevarată „cascadă a tronurilor” (Take Ionescu dixit), dar şi la pierderea supremaţiei europene în lume, în beneficiul noilor puteri planetare apărute:Statele Unite şi Rusia bolşevică. În acest context, mica Românie îşi va juca rolul ei, cu multă abilitate diplomatică, dar şi cu o insuficientă pregătire militară, cauza esenţială a dezastrului din prima parte a războiului nostru (1916-1917).

 În noile condiţii survenite în urma declanşării războiului, guvernul de la Budapesta a decis să ceară liderilor PNR declaraţii de loialitate faţă de statul dualist, precum şi semnarea unui document prin care fruntaşii românilor ardeleni să solicite guvernului de la Bucureşti să meargă alături de Puterile Centrale (Germania şi Austro-Ungaria). Cercurile oficiale budapestane puneau mare preţ mai cu seamă pe adeziunea lui Maniu la politica oficială a statului. Răspunsul acestuia a fost însă categoric:„Nici sub spânzurătoare nu am putut spune ca România să meargă alături de Austro-Ungaria”. În septembrie-octombrie 1914 vor avea loc noi tratative între guvernul maghiar şi liderii PNR, eşuate de asemenea, iar în iulie 1915 Germania se va implica în aceste tratative româno-maghiare, din dorinţa de a aduce mai repede România în tabăra sa. În ambele situaţii, Maniu respingea „această măruntă politică de târguieli”, menită doar „să adoarmă conştiinţele”.

 Între timp, Maniu fusese mobilizat în iunie 1915 ca simplu soldat, devenind ulterior sublocotenent de artilerie, trimis pe frontul italian. Înainte de a pleca la război, Maniu nu uita să-i trimită lui Gheorghe Pop de Băseşti, formal preşedintele PNR, o scrisoare în care îi pretindea să nu accepte să dea nicio declaraţie de adeziune la război. Plecarea lui Maniu pe front a fost percepută ca un şoc de opinia publică românească din Transilvania:părea ca turma îşi pierduse păstorul. Octavian Goga, un om cu care Maniu avusese conflicte destul de dure, necesitând intervenţia lui Ionel Bratianu, care, prin Constantin Stere, a încercat să aplaneze diferendul, a scris un emoţionant articol, „A plecat Maniu”, în care deplângea lipsa liderului ardelean din mijlocul poporului său.

Iuliu Maniu a preferat să aleagă din nou calea legalistă, prezentându-se la încorporare într-un moment când alţi fruntaşi ardeleni preferau să se refugieze în România. Evita astfel confruntarea directă cu autorităţile sau declanşarea unor persecuţii împotriva altor lideri ai partidului:„În loc să-l vedem cap al rebeliunii, târât prin temniţe sau în faţa plutonului de execuţie, noi îl vedeam caporal în oastea drăguţului de împărat. Ni se părea o adevărată trădare de neam. Astăzi, însă, adolescenţii de pe vremuri, care cârteau împotriva lui Maniu, în faţa evenimentelor care i-au dat dreptate, va trebui să recunoaştem că am greşit. Astăzi ne dăm seama cât de înţeleaptă a fost tactica întrebuinţată de dânsul. A ştiut să evite jertfe inutile. A ştiut să pândească momentul cel mai prielnic, când avea să dea lovitura decisivă cu maximum de şansă. Şi momentul a venit”. (Sterie Diamandi)

 În timpul celor trei ani de război, petrecuţi pe frontul italian (1915-1918), Iuliu Maniu revine de câteva ori în Transilvania, în permisie, pentru a discuta cu ceilalţi lideri ai PNR, asupra acţiunilor ce trebuiau întreprinse în vederea eliberării Transilvaniei de sub asuprirea maghiară. Intrarea României în război de partea Antantei (Franţa, Rusia, Marea Britanie), pe 15 august 1916, a dus la o serie de măsuri represive ale autorităţilor maghiare împotriva românilor:arestarea şi internarea în lagăre a unui mare număr de intelectuali, suspendarea publicaţiilor româneşti, maghiarizarea şcolilor confesionale româneşti din zona de frontieră etc.

În vara lui 1918, Maniu se afla tot pe frontul italian, ca şi comandant de baterie în regimentul 14 artilerie. Înfrângerea Puterilor Centrale, în special a Austro-Ungariei, nu era decât o chestiune de timp. Şi timpul a venit la sfârşitul lunii octombrie 1918, când milenarul imperiu habsburgic se prăbuşea sub loviturile înfrângerilor externe, ale pacifismului ce cuprinsese armatele austro-ungare şi ale mişcărilor de emancipare naţională. Cehia şi Slovacia îşi declarau independenţa, urmate de Polonia şi Ungaria. Pe 11 noiembrie, ultimul împărat habsburg, Carol I, abdică, a doua zi Austria se proclamă republică. În acele momente de derută pentru Austro-Ungaria, Maniu dezertează de pe front şi vine la Arad, unde se afla întrunită conducerea PNR. Primeşte misiunea de a reprezenta interesele externe şi militare ale Transilvaniei, aşa încât pleacă la Viena, capitala muribundului imperiu. Aici el iniţiază energic şi rapid organizarea militarilor români din armata imperială. 

Mai multe personalităţi politice ale anilor 1930; pe perete,  drapat în catifea,  portretul lui Carol al II-lea (negativ pe sticlă,  fondul Iosif Berman)

Mai multe personalităţi politice ale anilor 1930;pe perete, drapat în catifea, portretul lui Carol al II-lea (negativ pe sticlă, fondul Iosif Berman)

„Nu sunt un simplu locotenent al Majestăţii Sale, sunt reprezentantul poporului român”

Într-o evocare făcută în februarie 1993, prilejuită de comemorarea a patru decenii de la moartea liderului naţional-ţărănist, Corneliu Coposu, preşedintele PNŢCD la acea dată, îşi va reaminti destăinuirile lui Iuliu Maniu în legătură cu momentul „Viena 1918“:„La Viena a cerut să fie prezentat ministrului de război, von Straeger Steiger. L-a luat în primire un colonel cu numele Otto Müller. Acest colonel, foarte contrariat de îndrăzneala unui simplu locotenent de a cere audienţă generalului, şeful suprem al armatei, i s-a adresat cu reproşuri:«Dumneata nu ştii că trebuie să te adresezi organelor superioare pe cale ierarhică? Mergi la comandantul diviziei militare, de acolo la regiment, de la regiment la divizie, la corp de armată, şi după aceea poţi să ajungi aici. Dar dumneata ce poziţie ai?» La care Maniu, foarte senin, i-a raspuns:«Sunt dezertor de pe front». Colonelul i-a raspuns:«Nu crezi că poţi fi arestat şi împuşcat?» La care Maniu a răspuns:«Nu, pentru că nu sunt un simplu locotenent al Majestăţii Sale, sunt reprezentantul poporului român»”.

Maniu reuşeşte până la urmă, prin intermediul prinţului de Lichtenstein, aflat întâmplător pe acolo, să obţină audienţa cerută la ministrul de război austriac. Erijându-se în mod legitim în reprezentantul celor peste 60.000 de soldaţi şi ofiţeri români aflaţi în capitala austriacă, Iuliu Maniu obţine de la von Straeger-Steiger aprobarea de a i se pune la dispoziţie o întreagă aripă a ministerului de război pentru a putea organiza trupele romaneşti aflate la Viena. Mai mult chiar, având în vedere că în Viena domneau haosul şi anarhia, la cerinţa aceluiaşi ministru de razboi, Maniu se angajează să menţină, cu ajutorul soldaţilor români, ordinea în fosta capitală imperială. Şi astfel, după 200 de ani de împilare habsburgica, pe cazărmile Ferdinand şi Carol va flutura drapelul românesc, simbol al reparaţiei istorice a nedreptăţilor suferite de un neam întreg. Acest fapt este fără îndoială un merit al lui Maniu şi el nu va ezita să considere, spre sfârşitul vieţii, una dintre cele mai mari realizări ale carierei sale felul în care a reuşit sa menţină ordinea în Viena la sfârşitul războiului şi, în acelaşi timp, să constituie o armată românească gata să servească Consiliul Naţional Român de la Arad. „Pe străzile Vienei, în noiembrie 1918, unităţile româneşti reduceau la tăcere urletele canaliei de uliţi, restabilea ordinea cântând «Deşteaptă-te române». Iuliu Maniu înlesnea revanşa lui Avram Iancu şi a unchiului său Simion Bărnuţiu. Niciodata, în cursul vieţii lui politice, Iuliu Maniu nu a mai atins culmea la care s-a înălţat în octombrie şi noiembrie 1918” (Pamfil Şeicaru) 

Totodata, Maniu a trimis o delegaţie şi la Praga, pentru a-i organiza pe ostaşii români aflaţi acolo. „Aceştia au creat o legiune proprie, formată din circa 1.000 de persoane, care, timp de 20 de zile, a ajutat Consiliul Naţional Cehoslovac în acţiunea de menţinere a ordinii şi liniştii publice în Praga. În fapt, românii îndeplineau un adevărat rol european, contribuind efectiv la afirmarea principiului naţionalităţilor”. (Ioan Scurtu)

„În definitiv, ce vor românii?”

Între timp, liderii românilor ardeleni se organizează în vederea gestionării noii situaţii ivite după prăbuşirea imperiului austro-ungar. La 31 octombrie 1918 se înfiinţează la Budapesta Consiliul Naţional Român Central, format din şase reprezentanţi ai PNR (Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Lazăr, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Teodor Mihali, Aurel Vlad) şi şase ai Partidului Social Democrat (Ioan Flueraş, Iosif Jumanca, Bazil Surdu, Tiron Albani, Enea Grapini, Iosif Renoiu), ce se va muta peste câteva zile la Arad, de unde, din casa lui Cicio-Pop, va conduce acţiunea de eliberare a Transilvaniei de sub dominaţia maghiară şi de unire cu România.

La 10 noiembrie, CNR pretindea noului guvern maghiar condus de Mihaly Karoly să-i recunoască dreptul de guvernare asupra românilor din „Ardeal şi Ţara ungurească”. Karoly, care conta ca un politician moderat – spre deosebire de Istvan Tisza –, îl trimite la Arad pe Oskar Jaszi, ministrul naţionalităţilor, în speranţa că va mai putea salva ceea ce, de fapt, nu putea fi salvat:apartenenţa Ardealului la Ungaria. Jaszi dorea o formulă provizorie federativă în cadrul regatului maghiar, până la deciziile Conferinţei de pace de la Paris.

Delegatia CNR, compusă din Ştefan Cicio-Pop, Enea Grapini, Vasile Goldiş, Iosif Jumanca şi Ghiţă Crişan, înclină spre găsirea unui „modus vivendi” cu guvernul de la Budapesta, pentru a evita vărsările de sânge, mai ales că, în estul Ardealului, secuii se înarmau masiv. În acele momente de cumpănă pentru naţiunea română, când liderii PNR păreau gata să ajungă la un compromis cu autorităţile maghiare, Maniu se repede ca un uliu de la Viena, afirmând clar în faţa lui Jaszi:„Naţiunea română pretinde independenţa sa de stat şi nu admite ca acest drept să fie întunecat prin soluţii provizorii”, iar la întrebarea ministrului maghiar, „În definitiv, ce vor românii?”, Maniu răspunde tranşant şi definitiv:„Despărţirea totală”. 

„În aceste momente ne vom purta vrednic de timpurile pe care le trăim”

Acestea fiind zise, tratativele eşuează pe data de 15 noiembrie 1918 şi, în aceeaşi zi, Consiliul Naţional Român hotărăşte convocarea, la Alba Iulia, a unei Mari Adunări Naţionale care să decidă soarta românilor din Transilvania. Convocarea era redactată de către Vasile Goldiş:„În numele dreptăţii eterne, naţiunea română să-şi spună cuvântul asupra sorţii sale. În scopul acesta convocăm Adunarea naţională a naţiunii române la Alba-Iulia, cetatea istorică a neamului, pe ziua de duminică, 1 decembrie 1916, la orele 10”.

Maniu participă la adunarea de la Alba-Iulia, ca delegat din partea cercului electoral Vinţul de Jos, fostul său fief politic din vremea când era deputat în Parlamentul de la Budapesta.

Şi a sosit şi ziua cea mare, cea mult aşteptată! În acea zi de duminică s-a întrunit în Sala Cercului Militar din cetatea Albei-Iulia Adunarea Naţională a poporului român din Transilvania, Banat şi Părţile ungurene (Crişana şi Maramureş – n.a.). Participă 1228 de delegaţi, printre care şi Maniu, în timp ce afară peste o sută de mii de oameni fremătau de nerăbdare să audă şi să vadă ceea ce încă părea un vis de neîmplinit. Adunarea va fi prezidată de Gheorghe Pop de Băseşti, preşedintele Partidului Naţional Român, iar cel care va citi rezoluţia de unire cu Romania va fi Vasile Goldiş:„Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia, în ziua de 1 Decembrie 1918, decretează Unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”.

 În Sala Unirii, precedat de Ştefan Cicio-Pop şi Teodor Mihali, intră Iuliu Maniu. După un moment plin de emoţie de tăcere, reprezentanţii celor două biserici româneşti, ortodoxă şi unită, se ridică în picioare şi dau tonul aplauzelor şi ovaţiilor. Era o spontană şi unanimă recunoaştere a operei realizate de Iuliu Maniu ca şef al revolutiei naţionale. „În acel moment când unanimitatea aclamaţiilor îl designa ca şef al poporului roman de pe teritoriul Ungariei, şi Adunarea din Alba-Iulia vota rezoluţia Unirii cu România, lua sfârşit lupta începută de Inocenţiu Micu. Istoria românilor intra într-o fază nouă”. (Pamfil Şeicaru) 

Maniu, vizibil emoţionat, va susţine un discurs patetic referindu-se la trecut, dar perfect articulat şi logic în punctele sale vizând prezentul şi viitorul naţiunii române:„Dacă privim îndărăt la suferinţele îndurate de neamul românesc, dacă ne amintim de sângele vărsat, nu ştim cum să mulţumim lui Dumnezeu, că ne este dat, nouă, celor din generaţia de acum, să trăim aceste timpuri de înălţare. În aceste momente ne vom purta vrednic de timpurile pe care le trăim. Vrednicia naţională se judecă după înţelepciunea, cuminţenia şi înălţarea sufletească cu care se aduc hotărâri chemate să croiască soarta noastră”. Şi liderul ardelean continua:„Noi nu voim să devenim din oprimaţi oprimatori, din asupriţi asupritori”.

Adunarea votează rezoluţia Goldiş în unanimitate şi alege un Consiliu Dirigent care să administreze afacerile Transilvaniei până la deplina unire cu ţara-mamă, în fruntea căruia este ales Iuliu Maniu. Era încă o dovadă că Maniu se remarcă la Alba-Iulia drept cea mai puternică personalitate a românilor, însuşi Nicolae Iorga considerându-l „înfăptuitorul“ Unirii.

O mare de pălării: Iuliu Maniu,  înconjurat de ziariştii anilor interbelici (negativ pe sticlă,  fondul Iosif Berman)

O mare de pălării:Iuliu Maniu, înconjurat de ziariştii anilor interbelici (negativ pe sticlă, fondul Iosif Berman)

În urma decesului, la 23 februarie 1919, a lui Gheorghe Pop de Băseşti, Iuliu Maniu a fost ales preşedinte al Partidului Naţional Român, cumulând în acest fel cele mai înalte funcţii pe linie „de partid şi de stat”, ca să recurgem la o sintagmă scoasă definitiv din istorie (speram!) în 1989. Principalele provocări cu care se va confrunta Maniu, în această dublă calitate, vor fi, în plan intern, organizarea Transilvaniei din toate punctele de vedere, ca urmare a retragerii administraţiei maghiare, iar în plan extern reprezentarea intereselor Ardealului în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, din 1919. Maniu însuşi considera că introducerea administraţiei româneşti în Transilvania, reprezintă, după Unire, cea mai remarcabilă realizare a sa ca om politic.

Peste 80% dintre funcţionarii vechiului regim austro-ungar refuzaseră să depună jurământul de credinţă faţă de noile autorităţi române, aşa încât toata activitatea administrativă era blocată. În aceste condiţii, Iuliu Maniu, cu o neclintită voinţă, face apel la toţi românii conştienti să-şi abandoneze propriile meserii ca să se înregimenteze în administraţia transilvăneană. „Aşa s-a înregistrat voluntariatul a 420 de preoţi, a 180 de medici şi a 600 de avocaţi români, care au renunţat la meseriile lor ca să ocupe posturi de pretori, de notari, să intre în magistratură pentru a scoate din impas administraţia Transilvaniei“. (Corneliu Coposu) 

Simptomatic pentru moralitatea lui Maniu şi înaltul său spirit de dreptate este că atunci când va deveni prim-ministru al României, în 1928, va introduce o lege prin care tuturor foştilor funcţionari austro-ungari, statul roman se obliga să le plătească integral pensiile, ca şi când ar fi lucrat toată viaţa pentru România. 

Rolul Partidului Naţional Român în configuraţia politică a României Mari

O altă problemă existentă pe masa Consiliului Dirigent era cea a învăţământului românesc din Transilvania. Înainte de Unire existau doar trei licee româneşti, la Braşov, Beiuş şi Caransebeş. Trebuiau însă cel puţin 20. Maniu propune şi realizează chemarea învăţătorilor şi absolvenţilor de liceu în cadrul unui curs de trei luni, în urma căruia deveneau profesori de liceu în diferite domenii. Totodată, Maniu se ocupă şi de înfiinţarea unei Universităţi româneşti la Cluj, reuşind să aducă în capitala ardeleană nume prestigioase ale ştiinţei şi culturii românesti:Victor Babeş, Emil Racoviţă, Sextil Puşcariu, pe lânga propriul sau frate, Cassiu Maniu, devenit titular al catedrei de drept roman, şi al nepotului său, Romulus Boila, ce va ocupa catedra de drept constituţional. În ceea ce priveşte reprezentarea externă a intereselor Transilvaniei, Maniu îi va delega „fratelui” Alexandru Vaida-Voevod acesta sarcină, neuitând însă niciun moment să-l „ghidoneze” în activitatea sa diplomatică.

 Altă decizie importantă pe care trebuia să o ia Iuliu Maniu, şi nu numai el, era aceea de a vedea care va fi rolul Partidului Naţional Român în configuraţia politică a României Mari şi, evident, care vor fi relaţiile partidului cu celelalte organizaţii politice existente. Se înfruntau în cadrul PNR două curente de opinii diametral opuse:cel condus de către Octavian Goga, dar şi Vasile Goldiş şi alţii, care afirmau că rolul istoric al PNR se încheiase odată cu marea Unire, şi că de acum încolo partidul trebuie să fuzioneze cu unul dintre partidele existente în Vechiul Regat, şi curentul condus de către Iuliu Maniu, care considera că Partidul Naţional Român trebuie să-şi continuie activitatea deoarece el „nu este un fruct al capriciului”, ci „este rezultatul sforţărilor de veacuri ale neamului românesc, din necesitatea unei libertăţi naţionale şi a unei democraţii nefalsificate. De dragul unor combinaţii momentane, noi nu putem jertfi idealul nostru”.

Părea logic ca partidele naţional-liberal condus de către Ionel Brătianu şi partidul naţional român al lui Maniu să fuzioneze, mai ales că aceasta era şi dorinţa regelui Ferdinand. Încă din vara lui 1919, Brătianu îi propusese fuziunea celor două partide lui Maniu, dar ultimul refuză. „Privind dinspre Transilvania spre Bucureşti, Maniu constata că, în ciuda unor principii mai mult sau mai puţin identice, ceea ce deosebea formaţiunea lui de partidele istorice din vechiul regat era mentalitatea liderilor... PNR avea conştiinta că întruchipează Occidentul şi democraţia, în raport cu partidele istorice, ce păreau o încarnare a Orientului bizantin”. (Apostol Stan) 

În plus, Maniu, deşi recunoştea excepţionalele calităţi ale lui Brătianu, era deranjat de autoritarismul cu care acesta îşi conducea partidul şi de faptul că se înconjura de oameni slabi, care se lăsau dominaţi de liderul liberal. Era însă evident că PNR, pentru a putea juca un rol central în noua Românie, trebuia să-şi extindă influenţa dincolo de arcul carpatic, şi cel mai logic era să fuzioneze cu unul din partidele regăţene. Fuziunea cu liberalii fiind exclusă, rămâneau doar câteva variante, Partidul Conservator, Partidul Naţionalist-Democrat al lui Nicolae Iorga, Liga, apoi Partidul Poporului condus de generalul Alexandru Averescu şi Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache. 

Conservatorii clasici conduşi de Alexandru Marghiloman se compromiseseră prin opţiunea lor în favoarea Puterilor Centrale şi prin semnarea înrobitorului tratat de pace de la Bucureşti din mai 1918. Se vor micşora lent, până la dispariţie, mai cu seamă după decesul lui Marghiloman, din 1925. Ceilalţi conservatori, proantantişti, conduşi de Take Ionescu – cea mai stralucită inteligenţă a politicii româneşti, dupa aprecierea academicianului Florin Constantiniu – vor da ultimul guvern conservator din istoria Romaniei (17 decembrie 1921-17 ianuarie1922), înainte de a fuziona cu PNR, după stupida moarte a lui Take Ionescu (intoxicat cu stridii la Neapole) în vara anului 1922. Amintirea acestei fuziuni va fi pastrată de istorie prin G.G. Mironescu, viitor ministru de Externe şi prim ministru în guvernarile ţărăniste de la începutul anilor ’30. Pe lângă mutarea sediului PNR de la Cluj la Bucureşti, fuziunea cu foştii takişti aducea grupării lui Maniu şi sprijinul mediatic al influentului ziar „Universul”, patronat de către Stelian Popescu, unul dintre liderii fostului partid conservator-democrat. Dar dispariţia conservatorilor de pe scena politică românească, dispariţie cauzată şi de reforma agrară din 1921, care distrusese practic baza socială a partidului, ridica o întrebare esenţială pentru buna funcţionare a sistemului constituţional românesc:care va fi al doilea mare partid politic al ţării, menit să contrabalanseze influenţa Partidului Naţional-Liberal şi să alterneze cu acesta la putere?

Aliatul natural al PNR în Vechiul Regat nu putea fi decât Partidul Ţărănesc, cel despre care Ion Mihalache, liderul său, spunea că s-a născut în tranşeele Primului Război Mondial. La urma urmei, Partidul Naţional Român nu se născuse doar ca expresia politică a românilor subjugaţi din Transilvania, dar şi ca un corolar organizatoric al unor pături sociale bine definite (intelectualitatea ardeleană, burghezia şi ţărănimea relativ înstărită a Transilvaniei). În aceste condiţii, era absolut natural ca reprezentanţii politici ai clasei rurale din Ardeal să fuzioneze cu partidul similar din Vechiul Regat. Negocierile în vederea fuziunii dintre PNR şi PŢ au fost îndelungate şi anevoioase, deşi în perioada 1919-1926 cele doua partide s-au aflat aproape întotdeauna pe aceleaşi poziţii (boicotarea serbărilor încoronării de la Alba-Iulia, din 15 octombrie 1922, nerecunoaşterea Constituţiei din 1923, ambele văzute ca manifestari de partid ale lui Ionel Bratianu şi PNL).

Nuca tare:Constantin Stere

Principalul obstacol în calea deplinei înţelegeri era reprezentat de Constantin Stere, ideologul ţărănismului, un lider foarte apreciat de către Ion Mihalache, dar căruia i se reproşa în mod constant atitudinea avută în timpul Primului Război Mondial, când rămăsese în Bucureşti şi colaborase cu ocupantul german. Discuţiile erau grele şi obositoare, mai ales cu un negociator de talia lui Maniu. Argetoianu, care l-a cunoscut bine pe liderul ardelean, devoalează în memoriile sale tactica, întotdeauna câştigătoare, a lui Iuliu Maniu:„Niciodată n-am bănuit de la început părerea lui într-o problemă oarecare, fiindca niciodată n-a formulat-o. Invariabil ne dădea tuturor cuvântul, ne expuneam părerile. Şedinţa se prelungea după miezul nopţii, unu, doua, trei... Se mijeau zorile. Atunci domnul Maniu, calm, de parcă ar fi fost o discuţie de zece minute, încheia spunând:Mâine vom discuta în continuare. Luni de zile mai târziu înţelesesem că până nu se ajunge la ce voia el, fără chiar să-şi formuleze părerea, seria şedinţelor nu se sfârşea. Iar părerea lui o ştiam o dată cu atitudinea adoptată. Căci părerea domnului Maniu era tocmai formula acceptată”. 

Tot Argetoianu ne relatează cu multă savoare momentul fuziunii dintre PNR şi Partidul Naţionalist al Poporului, formaţiune condusă de el însuşi şi Nicolae Iorga:„Am luat o foaie albă de pe masă, am semnat-o jos şi am dat-o lui Maniu:Pune dumneata ce condiţii vrei, eu le primesc dinainte, şi iată, le ai semnate gata. A rămas omul mut şi n-a ştiut ce să-mi spuie. Graţie acestei figuri, pertractările noastre au durat trei zile, în loc să ţie trei săptămâni”. Noul partid realizat în urma tratativelor Maniu-Argetoianu va avea o conducere bicefală asigurată de către Nicolae Iorga şi Iuliu Maniu.

Iuliu Maniu (în centrul imaginii) şi profesorul Dimitrie Gusti (primul din dreapta) la o festivitate în anii 1930 (foto: Iosif Berman)

Iuliu Maniu (în centrul imaginii) şi profesorul Dimitrie Gusti (primul din dreapta) la o festivitate în anii 1930 (foto:Iosif Berman)

„Pertractările” cu Partidul Ţărănesc însă vor dura ani de zile, „nuca tare” a acestor negocieri reprezentând-o în continuare „cazul Stere”... Însă evoluţia situaţiei politice impunea cu necesitate urgentarea unirii celor două partide. La 27 martie 1926, Ionel Brătianu depunea mandatul guvernului său, după încheierea celor patru ani de guvernare constiţutională. Cei mai îndreptăţiţi să solicite succesiunea la putere erau naţionalii şi ţărăniştii, dar Regele Ferdinand, sub influenţa lui Brătianu, încredinţează formarea noii echipe guvernamentale lui Averescu, şeful Partidului Poporului. 

Eşecul lui Maniu de a aduce partidul la putere va crea o situaţie de criză în sânul lui. Trei fruntaşi ardeleni (Octavian Goga, Ion Lupaş şi Ioan Lapedatu) părăsesc PNR şi se înscriu în partidul lui Averescu, fiind excluşi imediat de către Maniu din partid. Se profilau plecări masive spre Averescu, fapt incriminat de către Iorga cu celebrul apelativ de „fripturişti”. Acelaşi Iorga îi cere lui Maniu să demisioneze din fruntea partidului şi să-l lase pe el drept unic şef. Maniu nu refuză, dar cere întrunirea „Comitetului celor 100”, un organism care practic nu mai exista de mult, dar care era înţesat de partizanii fruntaşului ardelean. În acelaşi timp, la iniţiativa „fratelui“ Vaida-Voevod, un grup de tineri ardeleni (Viorel Tilea, Adam Popa, Emil Pop, T. Muresan) au lansat o „Chemare” în sprijinul lui Maniu şi împotriva „Canarilei“ (Regina Maria, Barbu Ştirbey, Ionel Brătianu), pe care o considerau responsabilă de vicierea voinţei electoratului şi de aducere la putere a lui Averescu. „Chemarea“ s-a bucurat de un succes neobişnuit, obţinând mii de adeziuni şi confirmând încă o dată imensa popularitate de care se bucura Iuliu Maniu, mai cu seamă în Ardeal. Astfel a luat naştere gruparea „chemariştilor”, care va juca un rol important în Partidul Naţional-Ţărănesc.

„Ţara dispune de partidul liberal şi de partidul nostru”

Regele Ferdinand, bolnav deja şi aflat sub influenţa lui Ionel Bratianu, refuză însă să aducă la putere o coaliţie compusă din naţionali şi ţărănişti, temându-se mai cu seamă de radicalismul acestora din urmă, care încă aveau printre conceptele lor doctrinare pe cel al „luptei de clasă”. 

Din acest eşec Maniu trage concluziile potrivite. Pentru a forţa mana „factorului constituţional”, partidul pe care îl conducea trebuia să fie unul puternic, capabil să rivalizeze cu cel liberal şi lipsit de excesele grupării de stânga din partidul ţărănesc, condusă de Constantin Stere. Tratativele vizând fuziunea au fost paradoxal uşurate de însuşi Stere, care dorea crearea unui partid naţional-ţărănesc puternic, capabil să se opună „oligarhiei liberale”. În acelaşi timp, Maniu l-a asigurat pe regele Ferdinand că „dacă Mihalache şi Madgearu s-ar apuca de nebunii, el nu va lăsa să treacă nici 24 de ore ca să prezinte demisia tuturor”. Discuţiile purtate între Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au dus la perfectarea detaliilor referitoare la fuziunea care urma să fie consfinţită în cadrul unui Congres comun extraordinar, convocat pentru data de 10 octombrie 1926. Apreciind că Partidul Naţional era organizaţia ţăranilor din Transilvania, Mihalache considera că prin fuziunea celor două partide „am realizat ceea ce prin propriile noastre forţe n-am putut sa facem“. Mai direct, Vaida-Voevod concluziona:„Ceea ce Majestatea Sa a dorit:partide mari şi omogene, iată, s-a împlinit. Ţara dispune de partidul liberal şi de partidul nostru”.

Conducerea noului partid era asigurată de către Iuliu Maniu, flancat de către doi vicepreşedinţi din fiecare formaţiune:Ion Mihalache şi Nicolae Lupu de la ţărănişti, Vaida-Voevod şi Pavel Brătăşanu de la nationali. Virgil Madgeau, eminentul economist şi ideologul ţărănismului, îndeplinea funcţia de secretar-general, iar Mihai Popovici, lider al fostului PNR, pe cea de casier. Constantin Stere este ales prin voinţa Congresului în Comitetul Central Executiv, compus din 24 de persoane. În realitate, dat find prestigiul şi autoritatea de care se bucura, Iuliu Maniu a fost tot timpul existentei PNŢ (1926-1947) adevăratul „spiritus rector“ al acestui partid, indiferent că îndeplinea sau nu formal funcţia de preşedinte. 

Prin întregul său program (o nouă legislaţie agrară, sprijinul acordat cooperaţiei, lupta contra analfabetismului, reorganizarea Băncii Naţionale etc.), PNŢ se situa la stânga eşichierului politic românesc, lăsând dreapta să fie ocupată de PNL, care, natural, lua locul conservatorilor dispăruţi la sfârşitul războiului. Aşa se şi explică furibundele atacuri ale comuniştilor din perioada 1944-1947 împotriva PNŢ, văzut drept cel mai de temut adversar, concurentul cel mai redutabil la simpatia electoratului de stânga. Percepţia de după 1990 că PNŢCD este un partid de dreapta se datorează celor două teme majore:anticomunismul şi monarhismul, pe care partidul lui Corneliu Coposu le-a lansat şi susţinut în viaţa publică românească.

Brătianu:„Eu plec când vreau şi vin când vreau la putere“

Speranţa că noul partid va reuşi să acceadă rapid la putere s-a năruit însă destul de repede. La 4 iunie 1927, Averescu demisionează şi se părea că viitoarea guvernare va fi una naţional-ţărănistă. Asta însă însemna să nu-l cunoşti pe abilul Ionel Brătianu, care, simţind sfârşitul regelui aproape, dorea să fie la cârma puterii în clipa fatidicului deznodământ regal. Aşa încât, după un efemer guvern de tranziţie, condus de Barbu Ştirbey (cumnatul lui Bratianu şi confidentul Reginei Maria), Ferdinand încredinţează formarea guvernului aceluiaşi Ionel Bratianu, adeverindu-se încă o dată afirmaţia liderului liberal:„Eu plec când vreau şi vin când vreau la putere“. 

Comentând aceste manevre, Iuliu Maniu declara ca:„absolutismul monarhic s-a prefăcut într-o dictatură pe faţă“. În realitate, Brătianu nu dorea ca la guvernare să se afle în momentul morţii regelui Ferdinand un partid care, deşi îşi declarase formal adeziunea la actul de la 4 ianuarie 1926, (îndepărtarea prinţului Carol de la tron, în urma renunţării sale voluntare), prin liderii săi, Maniu şi Mihalache, nu considera chestiunea definitiv închisă. Maniu declara, de altfel, fără echivoc că „naţiunea este suverană şi are dreptul să discute orice chestiune care interesează viitorul ei”, deci inclusiv cea privind succesiunea dinastică.

Pe 20 iulie 1927, Regele Ferdinand moare şi se instituie o Regenţă compusă din principele Nicolae (al doilea fiu al lui Ferdinand), Patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, regenţă menită să funcţioneze până la majoratul regelui-copil, Mihai I. Se prefigura o lungă perioadă de dominaţie liberală, cu un Ionel Brătianu atotputernic şi o Regenţă compusă din oameni loiali lui. Dar ceea ce omul poate face, Dumnezeu poate desface, iar pronia cereasca l-a chemat la ea pe premierul liberal exact în momentul supremului său triumf. Pe 24 noiembrie 1927, Brătianu moare, iar locul său în fruntea guvernului şi a PNL este luat de către fratele său, Vintila, mult mai harnic, dar şi mult mai puţin dotat politic decât predecesorul său. 

În faţă,  cu baston de mareşal: Carol al II-lea (centru),  Constantin Prezan (stânga),  Alexandru Averescu (dreapta). Lângă Averescu,  politicianul Ion Mihalache (foto: Iosif Berman)

În faţă, cu baston de mareşal:Carol al II-lea (centru), Constantin Prezan (stânga), Alexandru Averescu (dreapta). Lângă Averescu, politicianul Ion Mihalache (foto:Iosif Berman)

Numirea de catre Regenţă a lui Vintila Brătianu în fruntea guvernului a nemulţumit profund PNŢ, care a decis sa înceapă o campanie cetăţenească de răsturnare a guvernului şi forţarea Regenţei „de a încredinţa puterea domnului Maniu fără amânare”. PNŢ, şi datorită unei propagande foarte abile, se identifica cu aspiraţiile mulţimilor care se săturaseră de dominaţia liberală. În Ardeal, „chemariştii” reuşiseră să se organizeze în formaţiuni paramilitare, aşa-numitele „roate de flăcăi”. Mari adunări au avut loc pe 6 mai 1928, cea mai impresionantă fiind cea de la Alba-Iulia, unde s-au strâns peste 100.000 de oameni care au cerut plecarea imediată a guvernului şi încredinţarea puterii în mâinile PNŢ şi a liderului său, Iuliu Maniu. „Adunarea de la Alba-Iulia a fost cea mai mare acţiune de acest fel în întreaga perioadă interbelică, a demonstrat popularitatea Partidului Naţional-Ţărănesc, precum şi capacitatea de mobilizare a lui Iuliu Maniu, care a fost «creierul» acestei acţiuni fără precedent în istoria României“. (Ioan Scurtu)

Vintilă Brătianu, dându-şi seama că situaţia e imposibilă, demisionează pe 3 noiembrie, iar după o săptămână, Regenţa este nevoită să încredinţeze puterea lui Iuliu Maniu. Prinţul Nicolae îşi va aminti mai târziu că atitudinea lui Maniu era a unui om care „doreşte dominaţia lui absolută, fără nicio condiţie şi fără nicio rezervă, ca un biruitor care nu e dispus să discute şi să facă nicio tranzacţie cu nimeni“. Într-adevăr, la 10 ani de la momentul Unirii, Iuliu Maniu câştiga din nou, obţinând cea mai înaltă funcţie politică la care ar fi putut aspira un politician în aceea vreme. Cele mai libere alegeri din perioada interbelică nu aveau decât să consfinţească imensa popularitate a lui Iuliu Maniu şi a PNŢ. Scrutinul, desfăşurat pe 12 decembrie 1928, a dat o imensă majoritate parlamentară ţărăniştilor, de 77, 76%, concretizate în 507 mandate, pe locul doi clasându-se liberalii cu 6, 55% din voturi si 32 de mandate. De remarcat că Maniu a oferit locuri pe listele partidului său inclusiv unui număr de ziarişti dintre care îi amintim pe Pamfil Şeicaru şi pe Ion Vinea, mult mai bine cunoscut ca poet.

Maniu, prim-ministru

Despre Iuliu Maniu s-a spus că a fost cel mai redutabil om politic de opoziție pe care l-a avut România, dar că, în același timp, odată ajuns la putere, ar fi fost lipsit de soluții constructive pentru țară.

Prestația sa din fruntea Consiliului Dirigent (2 decembrie 1918-10 aprilie 1920) ne arată un Maniu capabil de decizii rapide, cu viziune, neobosit și atent la toate detaliile pe care le sesiza. Ca prim-ministru, Iuliu Maniu a condus trei cabinete (10 noiembrie 1928-7 iunie 1930;13 iunie 1930-19 octombrie 1930;20 octombrie 1932-14 ianuarie 1933), guvernarea ţărănistă dintre 1928-1933 mai fiind acoperită și de două guverne Vaida-Voevod și două conduse de Gheorghe G. Mironescu.

Pentru a judeca obiectiv realizările sau neîmplinirile prestației de premier al României ale lui Iuliu Maniu, trebuie însă să ținem neapărat seama de doi factori, unul extern, celălalt intern. În primul rând, e vorba de declanșarea marii crize economice dintre 1929-1933, cel mai puternic cataclism economic care a lovit vreodată sistemul capitalist. Începută în joia neagră de 24 octombrie 1929, prin crahul bursei new-yorkeze, criza a lovit mai întâi S.U.A, apoi, prin efectul de contagiune, toate statele capitaliste. România n-a făcut excepție, iar cu profilul ei de economie preponderent agrară, efectul a fost devastator. Între 1929 și 19312, valoarea exporturilor a scăzut cu 25%, valoarea producției miniere cu 53%, valoarea producției agricole cu 42% etc. Șomajul a luat amploare, peste 300.000 de oameni devenind șomeri până în 1933. 

Un factor agravant al crizei a fost dumpingul sovietic, Rusia lui Stalin aruncând pe piața mondială cantități uriașe de cereale, în special grâu, în speranța adâncirii crizei lumii capitaliste. Producătorii români de grâu au fost și ei deosebit de afectați, iar PNȚ n-a găsit altă soluție la această problemă decât să trimită la Moscova, la sugestia lui Virgil Madgearu, eminența economică a partidului, pe un specialist agronom, Niculescu-Arva, care să studieze organizarea agriculturii sovietice.

Gestionarea crizei s-a dovedit anevoioasă și din cauza faptului că la cârma celor două importante ministere de resort, finanțele și economia, se aflau doi oameni extrem de contradictorii. Dacă Popovici era lipsit de îndrăzneală și imaginație, Madgearu, un remarcabil economist, ar fi putut stăpâni criza. Problema a fost că bugetul a fost alcătuit de Madgearu, dar pus să-l aplice a fost Mihai Popovici. Programul social-economic schițat de Maniu preconiza înfăptuirea conceptului de stat țărănesc, adică un cadru politic al unei societăți alcătuite în mare majoritate din țărani, proprietari de mici parcele de pământ cultivate cu mijloace familiale. Pentru a depăși însă limitele unui asemenea gen de agricultură de subzistenţă, Maniu propunea asociaționismul cooperatist. Era, practic, o schimbare nu de accent, dar chiar de paradigmă. Principala grijă a lui Iuliu Maniu se deplasa de la marea industrie și finanță, cum fusese sub liberali, spre milioanele de țărani care trebuiau să devina axul economiei naționale din perspectiva rentabilizării muncii acestora. Această concepție de sorginte doctrinară țărănistă era logic să fie pusă în practică de ministrul Agriculturii, Ion Mihalache, fostul președinte al Partidului Țărănesc. Ca urmare, pe 20 august 1929, era promulgată legea cooperației, punct central al programului PNŢ, urmat de chemarea lui Mihalache, adresată tuturor plugarilor, de a „se întovărăși” în cooperative, în scopul practicării unei agriculturi intensive și al mecanizării lucrărilor agricole.

 Maniu nu avea de gând să neglijeze industria, dar voia să revizuiască legislația protecționistă liberală adoptată în 1924, care îngrădea pătrunderea capitalului străin. Se trecea astfel de la doctrina liberală „prin noi înșine”, la cea țărănistă, „a porților deschise”. „Din 1928 până în 1930, sub Maniu, românii au făcut eforturi în scopul îmbunătățirii climatului pentru investițiile străine”. (David Britton Funderbruk)

Episodul Lupeni

Decis să pună ordine în finanțele publice, Maniu a contractat un împrumut extern pentru Banca Națională a României, de la 14 bănci occidentale, cu condiția controlului utilizării creditului de către experți străini. Deși sfătuit de către Nicolae Titulescu să apeleze la ajutorul Societății Națiunilor, Iuliu Maniu se lasă convins de Mihai Popovici să se folosească de grupul „La Banque de Paris et des Pays-Bas”, lucru ce s-a dovedit benefic ulterior, deoarece acesta n-a fost cuprins de crize și de falimente. 

Din nefericire, programul financiar al lui Maniu, care ar fi avut șanse de reușită, s-a confruntat cu prăbușirea prețurilor agricole și cu o deteriorare rapidă a relațiilor de muncă, în special în industria petrolieră și cea minieră, unde s-au produs concedieri în masă. Astfel, la Lupeni, în zilele de 5-6 august 1929, s-a produs o grevă salarială, potențată de agitatori comuniști. Vrând să-și impună revendicările, minerii au ocupat uzina electrică, periclitând astfel ventilația minelor precum și aprovizionarea cu apă a întregului bazin carbonifer. Apelurile prefectului de a evacua uzina electrică au fost ignorate de muncitori, ei atacând forțele de ordine. Acestea au ripostat, consecința fiind moartea a 20 de greviști și rănirea altor 58. Răspunderea directă ministerială îi aparținea lui Vaida-Voevod, ministrul de Interne, dar Maniu a fost profund îndurerat de acest deznodământ tragic. El a decis imediat trimiterea unui comisar în Valea Jiului, care să ia toate măsurile necesare ameliorării condițiilor de muncă ale minierilor. Episodul Lupeni va fi intens mediatizat în scop propagandistic de către regimul comunist, cea mai notorie însăilare artistică fiind filmul din 1962, „Lupeni 29”, în a cărui distribuție o regăsim pe mediocra Lica Gheorghiu, fiica preferată a lui Gheorghiu-Dej, cea despre care marele comic Mircea Crișan afirma că nu e atât talentată cât „tare-n tată”.

O apreciere obiectivă a guvernării Maniu trebuie să cuprindă însă și o serie de fapte pozitive, cum ar fi stabilizarea monetară, atenția acordată țărănimii, o largă amnistie politică, preocupări pentru dotarea corespunzătoare a armatei, încercarea de a ameliora criza economică prin colaborarea cu statele agrare, precum și o politică externă extrem de activă, marcată de încheierea unor acorduri și tratate internaționale care să asigure integritatea statului național unitar făurit în 1919. Să nu uităm că în această perioadă, 1930-1931, ministrul de Externe al României, Nicolae Titulescu, este ales în două rânduri președinte al Adunării Societății Națiunilor.

 O realizare de seamă a guvernului Maniu, pentru care româncele ar trebui să-i fie recunoscătoare, este aceea că, pentru prima dată în istoria României, femeile au primit dreptul de a vota, prin legea din 3 august 1929, pentru început în alegerile locale, liderul ardelean încercând în 1932 să extindă acest drept și în ceea ce privește alegerile parlamentare, dar nereuşind din cauză că a fost forțat să-și dea demisia. Iar noi, bucureștenii, datorăm unui primar țărănist, Dem I. Dobrescu (1929-1934), amplul program de asanare și de punere în valoare a zonei lacurilor din nordul Capitalei.

Iuliu Maniu şi diplomatul Ion Lugoşianu (negativ pe sticlă,  fondul Iosif Berman)

Iuliu Maniu şi diplomatul Ion Lugoşianu (negativ pe sticlă, fondul Iosif Berman)

 

Restauraţia

Totuși, cea mai mare provocare politică internă Maniu a primit-o nu de la muncitorii nemulţumiți de scăderea salariilor și de șomaj sau de la opoziția liberală, ci de la fostul principe Carol, îndepărtat de la tron prin actul din 4 ianuarie 1926.

Prințul Carol se manifestase încă din anii 1918-1920 ca un tânăr iresponsabil, care renunțase la tron pentru Ioana (Zizi) Lambrino, recidivând, în decembrie 1924, când i-a trimis Regelui Ferdinand două scrisori, una de la Veneția, cealaltă de la Milano, prin care renunța din nou la toate titlurile și prerogativele cuvenite unui moștenitor al tronului. Simptomatic pentru lipsa de răspundere a lui Carol este faptul că, în timp ce i se năștea copilul din relația cu Zizi Lambrino, el era deja implicat într-o nouă aventură amoroasă cu actrița Mirela Marcovici, patru luni mai târziu căsătorindu-se cu principesa Elena a Greciei. Toate aceste tribulații erotico-sentimentale „dezvăluiesc că nefericitul rege Carol, sortit să aducă nenorocirea asupra țării noastre, avea frenezia inconștienței, era lipsit total de sensibilitate morală și de simțul de răspundere”. (Pamfil Șeicaru)

Pe de altă parte, Iuliu Maniu nu acceptase niciodată cu inimă ușoară îndepărtarea lui Carol de la tron prin actul de la 4 ianuarie, văzând în această decizie o manevră a lui Ionel Brătianu de a se eterniza la putere, profitând de o Regență slabă, previzibil a se instala consecutiv decesului regelui Ferdinand. Maniu își va aminti mai târziu luările de poziție și atmosfera din Consiliul de Coroană din 31 decembrie 1925, care ratificase decizia lui Ferdinand de a-l îndepărta de la succesiune pe prințul Carol:„Toți cei care au luat cuvântul s-au declarat, cu diferite comentarii, pentru acceptarea și aprobarea hotărârii regelui Ferdinand, în afară de domnii Iorga, Vaida și eu... Regele a fost foarte afectat de atitudinea domnilor Vaida, Iorga și a mea, și toti cei prezenți, după terminarea Consiliului de Coroană, au fost unanimi în părerea că s-a terminat cariera mea politică și că soarta partidului nostru este pecetluită”.

În timpul exilului său, prințul Carol, devenit cetățeanul Carol Caraiman, a alimentat zvonurile potrivit cărora înlăturarea sa fusese abuzivă și impusă de Ionel Brătianu și s-a arătat gata să revină dacă „țara o va cere”. Un raport al Serviciului de Siguranță Arad consemna că oamenii din zona de munte așteaptă revenirea prințului pentru „a îndrepta starea rea în care se găsește țara”. Pe măsura deteriorării stării economice și a agravării tensiunilor sociale, curentul carlist câștigă în intensitate și acest fapt nu putea fi neglijat nici de Maniu. Nu întâmplător, în octombrie 1929, după moartea unuia dintre regenți, Gh. Buzdugan, Maniu refuză propunerea lui Vaida de a deveni el însuși regent, pentru ca mai apoi să-l impună pe Constantin Sărăţeanu, fost consilier la Înalta Curte de Casație, persoană obscură și maleabilă, gata să se dea la o parte oricând împrejurările ar fi cerut-o.

Condiţiile lui Maniu

Maniu aprecia calitățile lui Carol (inteligență, cultură, putere de muncă), dar necunoscându-l precum părinții săi sau Ionel Brătianu nu bănuia de ce porniri josnice și iresponsabile putea fi stăpânit prințul. Oricum, Maniu, precaut din fire, dorea ca în momentul previzibil al revenirii lui Carol în ţară două chestiuni să fie tranșate clar:refacerea căsătoriei cu principesa Elena (divorţul dintre Carol și Elena pronunțându-se deja în iunie 1928), precum și promisiunea lui Carol că va domni ca un rege constituțional, nu ca un dictator.

Contactele dintre Carol și Maniu erau numeroase, mai ales prin interpuși, însuși Maniu propunându-și pentru vara lui 1930 să întreprindă o călătorie în Franţa, unde urma să discute cu Carol detaliile revenirii prinţului pe tron. Dar Carol a precipitat evenimentele și, în ziua de 7 iunie 1930, după câteva peripeţii de parcurs, a aterizat la București, luând prin surprindere aproape întreaga clasă politică. Maniu și guvernul său nu aveau decât două opțiuni:ori, conform legilor în vigoare, să-l aresteze pe prinț pentru tulburarea ordinii constituţionale și să-l expulzeze din țară, ori să intre în tratative cu el. 

Întâlnirea dintre Carol și Maniu a avut loc în dimineața zilei de 7 iunie, între orele 2-3, și a fost destul de tensionată, viitorul rege comportându-se deja ca un suveran absolut și explicându-i premierului României că el își doreşte un guvern de uniune națională, nu unul de partid. Maniu, neplăcut surprins, contraatacă și-i oferă prințului un loc în Regență, pentru a-și clarifica statutul matrimonial, urmând ca ulterior să fie proclamat rege. Carol pare să se împace cu această idee, dar, imediat după plecarea lui Maniu, convoacă o serie de fruntași politici, inclusiv țărăniști (Ion Mihalache, Grigore Iunian), cărora le afirmă ca el nu dorește decât să fie proclamat imediat rege.

Era o schimbare de atitudine care urmărea, de fapt, desolidarizarea liderilor țărăniști de Maniu. În ședința de guvern, Maniu a rămas consternat și profund decepţionat de neseriozitatea lui Carol care, în convorbirea cu el, acceptase postura de regent, pentru ca în discuțiile cu ceilalți lideri politici să solicite imperativ coroana. În guvern majoritatea se pronunță pentru soluția Carol rege, fapt ce îl mâhneşte pe Maniu, care, aproape plângând, declară că în 30 de ani de activitate politică nu i s-a mai întâmplat să fie înfrânt. În realitate, presiunile pentru proclamarea ca rege a lui Carol erau mari și veneau mai cu seamă din partea armatei, dar și din partea majorității parlamentarilor țărăniști. Dezamăgit, Iuliu Maniu declară clar că el nu își încalcă jurământul față de regele în funcțiune, minorul Mihai I, așa încât demisionează, locul său fiind luat de către insignifiantul G. Gh. Mironescu. Noul guvern realizează a doua zi, pe 8 iunie 1930, restaurația monarhică, anulând în parlament actul din 4 ianuarie 1926 și proclamându-l rege pe Carol.

Maniu, Regele și metresa

Începea astfel o perioadă care, din punct de vedere politic, se va dovedi dezastruoasă pentru România. „După 1930 a început trivializarea funcției regale, a dispărut majestatea ei. Regele Carol al II-lea a ignorat decența, nu s-a sfiit să dea funcției regale o rentabilitate, ca în epoca celor mai hrăpăreți domni fanarioți... Domnia regelui Carol al II-lea n-a întâlnit nicio rezistență din partea clasei politice, în stare să-l facă să simtă teama unei posibile trimiteri peste hotare. Partidele democratice n-au avut forța de intimidare a clasei politice din epoca care a precedat Primul Război mondial”. (Pamfil Șeicaru)

În fond, în mare parte, istoria politică a anilor ’30 ai veacului trecut este povestea luptei dintre un om, Iuliu Maniu, cel mai adesea neurmat de propriul său partid, cu tendinţele dictatoriale ale unui monarh înconjurat de o camarilă coruptă, în centrul căreia se afla metresa lui Carol al II-lea, Elena Lupescu. 

Pentru Maniu, lucrurile erau clare:Carol trebuia să renunțe definitiv la Elena Lupescu și să-şi refacă mariajul cu principesa Elena. Între austera și sobra prințesă greacă și o femeie de moravuri ușoare, al cărei comportament oscila între cel al unei surori de caritate și al unei târfe din port, opţiunea lui Iuliu Maniu nu era greu de ghicit. Regele îi promite liderului țărănist că își va reface căsătoria, ba chiar îl însărcinează pe Maniu să se ocupe de pregătirea serbărilor încoronării sale alături de Elena, la Alba-Iulia, în septembrie 1930. Ceea ce omite să-i spună suveranul e faptul că deja amanta sa revenise în țară, adusă de Mihail Manoilescu, care o prezentase la frontieră ca fiind soția sa, și că deja se instalase la castelul Pelișor.

Liderul ţărănist Iuliu Maniu,  în anii 1940 (fotografie din colecţia revistei „Life”)

Liderul ţărănist Iuliu Maniu, în anii 1940 (fotografie din colecţia revistei „Life”)

Pe 13 iunie 1930, Maniu reluase cârma guvernului, având practic aceeași echipă cu care își începuse guvernarea:Vaida-Voevod la Interne, Mihalache la Agricultură, Iunian la Justiție, Mironescu la Externe, Madgearu la Industrie și Popovici la Finanțe. Aflând de sosirea Elenei Lupescu în țară, Maniu răbufneşte în faţa regelui:„M-ați înşelat atât pe mine, cât și ţara”. Carol are chiar tupeul să i-o recomande pe metresa sa, iar Maniu, neadmițând acest gest, își prezintă demisia. Între moralul, aproape rigidul Maniu și regele prins în mrejele unei femei fatale și posesive, conflictul era ireconciliabil. La 8 octombrie 1930, Maniu demisionează și în fața colegilor săi din comitetul executiv al PNȚ, necerând însă partidului să părăsească guvernarea. „El a apărut astfel ca un om de extremă rigiditate morală, în timp ce partidul s-a arătat dispus la tranzacții” (Apostol Stan). Provocând demisia șefului de necontestat al PNȚ, Carol nu a avut totuși curajul să-și instaureze regimul de autoritate personală deoarece încă se temea de anvergura politică și morală a lui Maniu. El a preferat să păstreze PNŢ la putere prin intermediul unui guvern Mironescu (octombrie 1930-aprilie 1931), mizând pe apariţia unor disensiuni între principalii lideri ţărănişti.

Autoexil impus

Maniu, nedorind nici să gireze, dar nici să pună beţe în roate guvernului Mironescu, se retrage în liniștea Bădăcinului, la el acasă, tactică pe care o va întrebuinţa în multe alte rânduri pentru a-și pregăti revenirea politică. De aici și supranumele de „Sfinxul de la Bădăcin”. Pleacă apoi într-o lungă călătorie în Occident, un fel de autoexil impus, care să-l distanţeze și fizic, nu doar moral, de ceea ce se întâmplă în România. Iar în România devenea tot mai evident că toate capriciile regelui deveneau lege, iar interesele unor membri ai camarilei, precum Puiu Dumitrescu, secretarul personal al monarhului, sau bancherul Aristide Blank, sfătuitorul economic al lui Carol, prevalau în faţa programului oficial de guvernare.

Situația devenea intolerabilă pentru PNȚ, care formal guverna țara, fără ca președintele partidului să fie implicat în actul guvernării. În unele județe practic partidul se dezintegra sub năvala oportuniștilor și carieriștilor. În fața planurilor de domnie personală a lui Carol nu rămăsese decât Maniu, mai ales după moartea președintelui PNL, Vintilă Brătianu, în decembrie 1930, înlocuit la șefia partidului de I.G. Duca. „Maniu, considerat de Barbu Știrbei, în februarie 1931, «primul nostru om de stat», se configura drept obstacolul principal împotriva planurilor Regelui de domnie personală” (Apostol Stan).

La începutul anului 1931, din inițiativa lui Grigore Gafencu și Virgil Madgearu, se înfiripă un curent de combatere a oportunismului manifestat de către guvernul Mironescu în raport cu regele și de readucere a lui Maniu în țară. Iuliu Maniu avea acum aureola unui adevărat exilat, sacrificat de către propriul partid, iar în această mișcare de recuperare a lui Maniu erau angrenați atât Vaida, cât și Mihalache, ultimul cerându-i lui Maniu „să vie cât mai repede în țară”. Sfârşitul guvernului Mironescu era aproape și deja regele se gândea la o nouă formulă ministerială, cea mai agreată fiind Titulescu prim-ministru al unui guvern național-țărănist. Însă Maniu nu avea de gând să garanteze parlamentar o astfel de formulă anticonstituțională, așa încât lui Carol al II-lea nu-i rămâne decât să apeleze la un guvern de tehnicieni, așa-zis deasupra partidelor, condus de către Nicolae Iorga.

„Maniu l-a tratat pe Carol ca pe un școlar” 

Decis să se retragă din viața politică, Maniu dorea să aibă o discuție explicativă cu Carol al II-lea, simțindu-se răspunzător de aducerea lui pe tronul României. Audiența, care a durat mai bine de trei ore, a avut loc pe data de 28 iulie la castelul Peleș. Galben și tremurând de furie, regele a trebuit să asculte expozeul critic al liderului țărănist, care i-a imputat toate greșelile făcute de la revenirea în țară:lipsa de cuvânt în privința funcției de regent pe care Carol o acceptase în discuția din 7 iunie 1930 cu Maniu, aducerea Elenei Lupescu în țară, constituirea unui „guvern intim”, pe lângă cel oficial, compus din membri ai camarilei precum Nae Ionescu, Aristide Blank și Puiu Dumitrescu, încercarea de a-l aduce pe Titulescu premier în fruntea unui cabinet naţional-ţărănist, impunerea guvernului Iorga etc.

După sugestiva confesiune a reginei Maria, făcută prietenei sale, Cella Delavrancea, „Maniu l-a tratat pe Carol ca pe un școlar”, și asta nu i-a plăcut regelui deloc. Cei doi s-au despărțit în termeni prea puțini amabili, iar Maniu a plecat cu convingerea că regele „îl urăște și ar voi să scape de el”. Maniu își prezintă demisia din funcția de președinte al PNȚ, motivând că lupta sa cu suveranul nu trebuie să afecteze partidul. Demisia, deși respinsă de Comitetul Central Executiv al PNȚ, își produce efectele, șefia partidului fiind preluată, cu titlu interimar, de către Ion Mihalache.

În noiembrie 1931, Maniu demisionează și din funcția de deputat motivând că:„cine nu poate ori nu vrea să ia parte regulat la ședințe și la activitatea parlamentară să lase locul altuia”. În același timp își reitera intenția de a părăsi şefia partidului, trimiţând chiar și un emisar la Londra care să-l convingă pe Nicolae Titulescu să accepte președinţia PNȚ. Abilul nostru diplomat refuză, știind că nu poate să conducă un partid care practic se identifică cu Iuliu Maniu. 

La proces,  Maniu refuză să apară altfel îmbrăcat decât cu cămăşile,  cravatele,  gulerele şi pălăriile sale

La proces, Maniu refuză să apară altfel îmbrăcat decât cu cămăşile, cravatele, gulerele şi pălăriile sale

Un ultim mandat de premier – ruptura definitivă dintre Maniu şi Carol al II-lea

Confruntat cu gravele probleme ale crizei economice, în special neplata salariilor cadrelor didactice, ofițerilor și funcționarilor publici, Iorga este nevoit să-și prezinte demisia. Carol al II-lea eșuase în încercarea sa de a conduce printr-un guvern deasupra partidelor, așa încât este obligat să revină la guvernarea politică, oferind formarea guvernului lui Alexandru Vaida-Voevod, unul dintre vicepreședinții PNȚ. 

Era o încercare a regelui de a semăna discordie în rândul conducerii PNȚ, disociindu-l pe Maniu de restul liderilor. Alegerile parlamentare convocate în iulie 1932 sunt câștigate la limită de țărăniști, iar la 30 iulie Maniu revine la conducerea național-țărăniștilor, nu însă și la cea a guvernului, unde rămâne „fratele” Vaida. La 17 octombrie, Vaida – în urma unor divergenţe cu Titulescu – își prezintă demisia, iar Maniu acceptă pentru ultima dată mandatul de premier, cu condiția „să aibă mână liberă” în conducerea statului. 

Ca prim-ministru, Maniu insistă din nou pentru refacerea căsătoriei dintre Carol și Elena, precum și pentru îndepărtarea imediată și definitivă a Elenei Lupescu din anturajul regal. Nu va avea succes nici de această dată, conflictul dintre el și rege acutizându-se la maxim. Ruptura definitivă dintre Maniu și rege se produce în momentul în care Ion Mihalache, ministrul de Interne, decide înlocuirea din funcție a generalului Dumitrescu, șeful Jandarmeriei, și a lui Gabriel Marinescu, prefectul Poliției Capitalei, membrii de vază ai camarilei. Cei doi, susținuți de rege, refuză să demisioneze, Gabriel Marinescu declarând cu tupeu:„prin decret regal am fost numit, doar prin decret regal pot fi înlocuit”. 

Maniu se solidarizează cu Mihalache, considerând inacceptabil ca un guvern să nu-și poată numi proprii funcţionari. Într-o nouă audiență, pe 16 decembrie 1932, Maniu îi pune pe tapet regelui toate nemulțumirile sale vizând amestecul camarilei în viața politică, demers la care Carol al II-lea răspunde evaziv („vom vedea”). În realitate, regele se hotărâse să se debaraseze de Maniu și chiar în seara aceleiași zile îl cheamă pe Vaida la palat pentru a-l substitui pe Maniu. 

„Eu voi spune, și înaintea lui Dumnezeu, și înaintea oamenilor, adevărul întreg și curat”

Mișcarea se produce o lună mai târziu, când, după ce Maniu își depune demisia (12 ianuarie 1933), Vaida este însărcinat cu formarea noului guvern, în realitate tot cel vechi, dar fără Maniu. Prudentul Maniu luase în calcul toate posibilitățile de a acţiona ale lui Carol al II-lea, mai puţin însă oportunismul „fratelui” Alexandru, care, atras de cântecele de sirenă ale monarhului, îşi abandonează prietenul și tovarășul politic din ultimele patru decenii, preferând în locul intransigenței maniste o așa-zisa politică de persuasiune asupra regelui. „Vaida credea că se putea dedica unei acțiuni guvernamentale realiste, mai apropiată de viață și mai îngăduitoare faţă de slăbiciunile lui Carol al II-lea” (Apostol Stan). 

În ceea ce îl privește pe Maniu, a demonstrat prin actul demisiei din 12 ianuarie că pentru el puterea politică nu era un scop în sine, ci posibilitatea de a transpune în practică anumite principii de guvernare. „Fără îndoială, gestul său – singular în peisajul politic interbelic – era exemplar”. (Ioan Scurtu). În acest context, Iuliu Maniu a hotărât să nu mai gireze politica guvernamentală, însărcinându-l pe Mihalache cu președinția partidului, el plecând în străinătate. Demisia formală se va produce pe 2 aprilie 1933, o lună mai târziu, Comitetul Central Executiv al PNȚ alegându-l în funcția de președinte pe Alexandru Vaida-Voevod. Pentru prima dată, după 14 ani de președinție a Partidului Național, apoi a Partidului Național-Țărănesc, Iuliu Maniu devenea „simplu soldat” al PNȚ, continuând însă lupta cu regele, camarila și Elena Lupescu. 

Partidul părea fracturat în trei:maniștii, vechii țărăniști, grupați în jurul lui Mihalache, și vaidiștii. Lipsit de suport politic, Vaida-Voevod demisionează pe 9 noiembrrie 1933, făcându-l pe Maniu să declare satisfăcut:„Știam că dacă nu pune de la început piciorul în capul hidrei care s-a încuibat în jurul Palatului, încercarea lui de guvernare nu va reuşi”. Recunoscând că „tactica sa a dat greş” și că „în politică greșelile se plătesc”, Vaida demisionează din functia de preşedinte al PNŢ, invitându-l pe Maniu să-i ia locul. Dar Maniu nu consideră că „îi bătuse ceasul” revenirii, așa încât îl propune pe Ion Mihalache ca preşedinte, propunere acceptată în unanimitate. În următorii ani, până în noiembrie 1937, partidul, sub conducerea lui Mihalache, se va concentra mai mult asupra clarificării sale doctrinare, militând pentru instaurarea unui stat țărănesc, în timp ce Maniu, „lup singuratic”, își va concentra atenția asupra criticilor la adresa camarilei regale și a regelui însuși.

Dar dacă Maniu, loial, îl seconda pe Mihalache în demersul său vizând crearea statului țărănesc afirmând răspicat:„Să promovăm țăranul român. Ideea de naționalism și țărănism sunt sinonime la noi”, nu același lucru se poate spune despre Mihalache, care nu agrea intransigența lui Maniu vizavi de rege, considerând că subminează șansele PNȚ de a fi adus la putere. Dar Maniu era Maniu și nu înțelegea să facă nicio concesie de la principiile sale:„Dar, fraților, eu sunt ardelean. Eu m-am obișnuit a vorbi pe faţă, cum am vorbit cu Tisza, și nu mă uit dacă se supără careva sau nu, când spun adevărul, dacă el este în interesul ţării și al aceluia cui îl spun. Am spus domnului Mihalache:eşti președinte, fă ceea ce vrei. Dar eu voi spune, și înaintea lui Dumnezeu, și înaintea oamenilor, adevărul întreg și curat. Anume că doamna Lupescu nu trebuie să fie în ţară”. 

 

Mihalache către Maniu:„Ia comanda și dă porunca!”

În noiembrie 1937 se împlinea termenul legal de guvernare al PNL și al cabinetului Tătărescu, și cei mai în măsură să solicite puterea erau țărăniștii. Dar regele nu era convins că Mihalache ieșise total de sub influența lui Maniu, pe care îl considera „adevăratul șef al Transilvaniei”. Maniu, pentru a nu sabota încercarea lui Mihalache de a accede la guvernare, își încetează temporar atacurile împotriva lui Carol al II-lea și pleacă în străinătate, convins, de altfel, ca urmaşul lui Tătărescu va fi Tătărescu. 

Pe 12 noiembrie, regele îi oferă guvernarea lui Mihalache, cu condiția să-l includă în guvern și pe Vaida ca ministru de Interne. Această condiție însemna practic să dinamitezi din start propunerea, fiindcă era inacceptabil pentru Mihalache și PNȚ să guverneze alături de Vaida-Voevod, omul care făcuse jocul lui Carol în guvernarea ţărănistă și care, în 1935, părăsise PNȚ-ul formându-și propria organizație politică, „Frontul Românesc”. Mihalache refuză oferta regală, ratând astfel unica lui șansă de a deveni prim-ministru, dar dovedind un înalt simț moral, oferind în același timp politicienilor o lecţie de democraţie, prin care demonstra că „puterea nu este totul”. 

În Comitetul Executiv din 22 noiembrie 1937, Mihalache, recunoscându-şi eşecul, îi propune lui Iuliu Maniu şefia partidului, deoarece el devenise „simbolul luptei constituţionale. Ultimele cuvinte ale lui Mihalache ca preşedinte al PNȚ au fost adresate lui Maniu:Ia comanda și dă porunca!”. Preluând îndemnul lui Mihalache, Maniu acceptă să-şi reia funcţia de preşedinte al partidului:„Am ascultat întotdeauna comanda dumitale și când nu-mi plăcea, trebuie să ascult și această ultimă comandă”. Lui Iuliu Maniu i se deleagă întreaga putere de decizie, aceasta hotărâre rămânând în vigoare până la desfiinţarea PNȚ, în 1947. De acum, lupta dintre Carol al II-lea și Maniu va fi pe viață și pe moarte, fără compromisuri, până la distrugerea unuia dintre cei doi protagonişti.

Maniu și Mișcarea Legionară

Primul gest politic al lui Maniu, în contextul electoral al alegerilor ce urmau să aibă loc pe 20 decembrie, a fost încheierea unui pact de neagresiune cu Mișcarea Legionară, pe 25 noiembrie 1937, pact la care au mai aderat și Partidul Național-Liberal al lui Gheorghe Brătianu, partidul lui Constantin Argetoianu, precum și Partidul Social-Democrat și Partidul Evreiesc (!).

Pactul a provocat consternare în opinia publică românească, deoarece asocia cel mai democratic partid al țării cu o mișcare extremistă ce deja se făcuse cunoscută prin asasinatele comise, cel mai răsunator fiind cel al primului-ministru liberal, I.Gh. Duca, pe peronul gării din Sinaia, pe 29 decembrie 1933. 

În realitate, pentru Maniu, principalul pericol la adresa sistemului democratic românesc era menţinerea guvernului Tătărescu la putere, văzut ca un guvern personal al regelui și, în perspectivă, instaurarea regimului de dictatură a lui Carol al II-lea. Chiar dacă între cei doi lideri, Maniu și Corneliu Zelea Codreanu, existau diferențe majore de viziune în ceea ce privește orientarea politică externă a României, primul militând pentru menţinerea în cadrul alianţelor tradiţionale (Franţa și Marea Britanie), celălalt pentru apropierea de Germania lui Hitler și Italia fascistă, între ei exista un respect reciproc, fiecare dintre ei apreciind cinstea celuilalt, precum și adeziunea la lupta împotriva camarilei regale. 

În acest context, să nu uităm că anul 1937 a fost unul de acalmie în Europa, poftele anexioniste ale lui Hitler părând a se fi potolit după remilitarizarea Renaniei (7 martie 1936). Calculele lui Maniu s-au dovedit corecte în mare parte. Guvernul Tătărescu, deși a obținut o majoritate relativă de 35% din voturi, nu a atins pragul de 40% care i-ar fi permis ca, beneficiind de prima electorală, să continue guvernarea. Dar nici ţărăniștii cu 20% nu puteau să o pretindă. În schimb, Garda de Fier obţinuse un neverosimil și descurajant scor de 15%, ceea ce o situa pe locul trei pe eşichierul politic românesc. „Succesul electoral al Gărzii de Fier apărea ca o sfidare directă la adresa suveranului, pentru că toţi știau că între Căpitan și rege dialogul nu mai era posibil” (Florin Constantiniu). 

Carol a rămas și el descumpănit de rezultatul alegerilor, dar s-a repliat rapid și a dat guvernarea partidului Național-Agrar (9, 15% în alegeri), condus de către Octavian Goga și A.C. Cuza, o formaţiune extremistă, antisemită, dar care, în plan extern, milita pentru păstrarea alianţelor tradiţionale ale României. În fapt, guvernul Goga-Cuza era ultima încercare a lui Carol de a demonstra că sistemul politic democratic bazat pe pluripartidism nu e viabil și că trebuie recurs la alte mijloace pentru a conduce ţara. În timp ce regele își definitiva ultimele detalii ale planului său de instaurare a unui regim de autoritate personală, Iuliu Maniu, mai hotărât ca oricând, declara în fața organizaţiei de femei a PNŢ-București că:„Sunt aşa de convins de adevărul pe care-l predic, sunt aşa de convins, încât niciun fel de perspectivă de suferință sau de persecuţiuni, de la profesarea acestui adevăr nu mă vor abate”.

Boxa acuzaţilor: Maniu e în faţă,  cu mâna la frunte,  iar Mihalache e pe ultimul rând (al cincilea),  cu mâna pe obraz

Boxa acuzaţilor:Maniu e în faţă, cu mâna la frunte, iar Mihalache e pe ultimul rând (al cincilea), cu mâna pe obraz

România intră în zodia neagră a dictaturilor

La sfârşitul aceluiaşi an 1937, Carol al II-lea reuşeşte să dea o lovitură importantă PNŢ-ului atrăgând de partea sa gruparea centristă din partid, în frunte cu Armand Călinescu, Mihail Ralea, Virgil Potarca, Mihai Ghelmegeanu etc., care vor primi funcții în guvernul Goga, dar și în guvernele dictaturii regale dintre 1938-1940. 

Maniu îi exclude din partid pe „dezertori”, admiţând în schimb cererea lui Nicolae Titulescu de a se înscrie ca simplu membru în partidul pe care îl conducea. În perspectiva noilor alegeri ce se profilau la orizontul lunii martie 1938, Maniu nu mai reînnoiește pactul cu legionarii, distanţându-se de declarațiile lui Codreanu, care afirma că el dorește alianța cu Berlin și Roma la 24 de ore de la biruința Gărzii de Fier:„Este direct criminal acel român, care direct sau indirect, vrea să ducă politica externă în orbita politicii germane”. În schimb, Maniu se apropie de PNL, încheind o înțelegere cu Dinu Brătianu, prin care crea practic un bloc al partidelor democratice. Confruntat cu adversitatea gardiştilor, dar și cu cea a partidelor tradiţionale, Carol al II-lea demite pe 21 februarie guvernul Goga și decide să instaureze un regim de autoritate monarhică. 

Maniu, primit în audienţă, îl avertizează:„Majestate, faceţi o neiertată greşeală, ale cărei consecinţe sunt incalculabile... Asumând această răspundere personal, Majestatea Voastră vă expuneţi inutil și riscaţi chiar tronul”. Era însă prea târziu, regele se decisese deja:la 27 februarie 1938 intră în vigoare o nouă Constituţie, în care puterea reală în stat aparținea suveranului, iar pe 30 martie partidele politice erau desfiinţate. România intra pentru 51 de ani în zodia neagră a dictaturilor.

Regele pregătea eliminarea fizică a lui Maniu

Tragic se vor adeveri cuvintele lui Maniu adresate lui Carol în următorii doi ani și jumătate:desființarea sistemului democratic, introducerea terorismului de stat ca metodă de guvernare și, mai cu seamă, destrămarea României Mari, în vara anului 1940, prin pierderea a peste o treime din teritoriul național. Toate acestea, pe fundalul internațional al ascensiunuii Germaniei și al avansului luat de către Hitler în sud-estul continentului european. 

Maniu, consecvent principiilor sale de o viață, continuă lupta pentru democrație, veștejind fiecare act al noii puterii și eliminând din partid pe oricine încerca cel mai mic compromis cu regele Carol al II-lea. Prefera să lucreze cu un grup din ce în ce mai restrâns de oameni, în special cu Ion Mihalache, Mihai Popovici, Nicolae Lupu și Ghiţă Popp. Considerând încă valabilă Constituţia din 1923, Maniu declara că:„nu ne simţim dizolvaţi, ci ne simţim obligaţi a continua activitatea noastră”. Nu fără riscuri, am spune, având în vedere că regele Carol al II-lea pregătea inclusiv eliminarea fizică a lui Maniu. 

În memoriile lui Armand Călinescu, ministrul de Interne și „omul forte” al regimului lui Carol al II-lea, găsim o însemnare sibilinică din 28 noiembrie 1938:„Gavrilă (Gabriel Marinescu, prefectul poliției capitalei – n.a.) la mine:Codreanu și Maniu. Eu:numai Codreanu, Maniu nu”. „Interpretarea dată lapidarei însemnări este aceea că regele a vrut asasinarea atât a lui Codreanu, cât și a lui Maniu”. (Cristian Troncotă). 

A doua zi, Codreanu, împreună cu alte 13 căpetenii legionare, era strangulat în duba care îl transporta de la Râmnicu-Sărat la Jilava. Doar profundul respect pe care Armand Călinescu, fostul subsecretar de stat la Interne din timpul guvernului Maniu, îl purta liderului ardelean, a făcut ca acesta să nu cadă victima urii asasine a lui Carol al II-lea. Scăpat de răzbunarea regală, Maniu își va înteţi atacurile împotriva lui Carol al II-lea, mai cu seamă în contextul prăbuşirii graniţelor României. Neinvitat la niciunul dintre Consiliile de Coroană – cu excepţia ultimului –, care au decis dezmembrarea țării noastre, Maniu își face totuși auzit glasul. La 2 iulie 1940, după cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, Iuliu Maniu declară:„S-a rupt o parte din trupul nostru, din sufletul nostru... Izolarea internațională în care ne-a așezat incompetența guvernanților noștri ne-a lipsit de mijloacele diplomatice pentru a ne păstra Basarabia și întreagă Bucovina!”.

„Protestez în numele Ardealului și al Banatului...”

Înfruntarea finală dintre Maniu și Carol al II-lea va fi însă în noaptea de 30/31 august, când, în cadrul Consiliului de Coroană ce urma să decidă acceptarea sau nu a dictatului de la Viena, prin care se răpea României Ardealul de nord, bătrânul lider transilvănean, cu ochii în lacrimi, face amare reproșuri regelui:„Protestez în numele Ardealului și al Banatului, în contra oricăror încercări de a înstrăina Transilvania, Banatul, Maramureșul sau Crișana de la corpul statului nostru... eu nu învinovățesc pe nimeni, nu judec sau nu trag la îndoială bunăvoinţa nimănui, dar în viaţa statelor se fac greşeli, care trebuie să-şi aibă răspunderea lor... în cazul concret poporul nu este vinovat, căci acei oameni care au avut soarta ţării în mână n-au fost reprezentanţii Ardealului;aceşti domni au avut soarta ţării în mână în urma unei lovituri de stat”.

 Vorbele lui Maniu au căzut ca o sentință pentru Carol al II-lea care, o săptămână mai târziu, confruntat cu nemulțumirea populară, abdica în favoarea fiului său, Mihai I, lăsând însă întreaga putere reală generalului Ion Antonescu, autoproclamat „Conducător al Statului”. Iuliu Maniu obținea astfel o nouă, dar amară victorie politică.

„Scânteia” din 13 noiembrie 1947 anunţă sentinţa

„Scânteia” din 13 noiembrie 1947 anunţă sentinţa

 

Maniu și Mareșalul

Având în vedere situația dramatică a țării, Iuliu Maniu nu își putea sărbători victoria, ci trebuia să găsească soluții urgente de apărare a românilor aflați acum în afara granițelor țării. Deși pregătise o mare manifestație populară pe 15 septembrie 1940 împotriva Dictatului de la Viena, Maniu, la solicitarea lui Antonescu, o contramandează. În schimb, trimite un amplu memoriu lui Hitler și Mussolini, artizanii raptului Ardealului de Nord, în care le atrăgea atenţia celor doi dictatori că:„protestează vehement contra sentinţei arbitrare care atribuia Ungariei o majoritate de români, pentru a îngloba ţării lor o minoritate de maghiari” și că „sentinţa de la Viena nesocotea principiul naționalițătilor și cele mai elementare concepții de dreptate”.

Maniu refuză să gireze politic guvernul lui Ion Antonescu, dar, în mod excepţional, admite ca un membru PNŢ, eminentul jurist Dimitrie Gerota, să facă parte din cabinet. În urma asasinării de către legionari a lui Virgil Madgearu, secretar general al Partidului National-Ţărănesc, Gerota își va înainta demisia. În acelaşi context al asasinatelor de la Jilava și al uciderii lui Nicolae Iorga, Maniu nu se va sfii să afirme că:„Deşi înverşunat adversar politic, Iorga a fost o podoabă a ştiinţei naţionale și universale”.

Maniu salută cu entuziasm eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord în vara anului 1941, dar se pronunță hotărât împotriva continuării războiului dincolo de Nistru, motivând că „nu putem lupta împotriva Rusiei, azi aliata Angliei, probabil învingătoare la sfârșitul războiului”. În timp ce Maniu avea o nestrămutată încredere în victoria democrațiilor occidentale (SUA și Marea Britanie), mareșalul considera ca inacceptabilă o altă variantă decât victoria Germaniei. „Din acest antagonism structural dintre cele două formule politice au decurs toate confruntările – rămase din fericire la nivel epistolar – dintre singuraticul întru putere mareșal și cei doi lideri (Maniu și Brătianu – n.a.) ai unor partide tradiționale”. (Florin Constantiniu).

Maniu creează două rețele de transmisiuni conduse de Augustin Vişa și Rică Georgescu, prin care se află într-un contact permanent cu oficialitățile occidentale, în special cele britanice, care îl și socoteau cel mai capabil reprezentant al opoziției, singurul apt să-l debarce pe Antonescu de la putere. Din nefericire, în colțul nostru de lume, nu anglo-americanii vor face jocurile, ci sovieticii. Iar Maniu trebuie să se adapteze noii situații geopolitice intrând în tratative cu Partidul Comunist din România, presupus a avea un cuvânt greu de spus după război, având în vedere previzibila ocupare a României de către Armata Roşie. 

La 20 iunie 1944 semnează acordul de înfiinţare al Blocului Naţional-Democrat, alături de Partidul Naţional-Liberal, Partidul Social-Democrat și Partidul Comunist. Deşi ar fi preferat ca Antonescu să semneze armistițiul cu Aliații, el nedorind să gireze un act care prevedea pierderea Basarabiei și Bucovinei de Nord, Maniu acceptă totuşi faptul împlinit al arestării mareşalului și participă în calitate de ministru de stat la formarea guvernului Sănătescu (23 august-2 decembrie 1944).

Contribuţia sa la actul de la 23 august 1944 nu-l va feri însă de furibundele atacuri ale comuniștilor, care îl vor acuza de pactizare cu Antonescu, în scopul eliminării sale din viața politică a țării.

Maniu şi comunismul

După 23 august, PCR şi-a luat imediat ca ţintă politică Partidul Naţional-Ţărănesc şi în special pe liderul acestuia, Iuliu Maniu. Comuniştii români, ca şi stăpânii lor sovietici, au intuit corect că pentru aservirea ţării către satrapul roşu de la Kremlin principala piedică o reprezintă partidul condus de Maniu. 

Pentru comuniştii români, la fel ca şi pentru bolşevicii ruşi în anii de după 1917, nu partidele de dreapta erau principalele adversare, ci cele de stânga, care le puteau periclita poziţia de lideri ai acestui curent politic, în mare ascensiune după prăbuşirea fascismului şi încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Înca din 24 septembrie 1944, deşi formal erau aliaţi în cadrul Blocului Naţional-Democrat, liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej lansează în cadrul unui miting desfăşurat la Bucureşti „o critică amicală” Partidului Naţional-Ţărănesc, amintind de represiunile de la Lupeni din 1929 şi Griviţa din februarie 1933. 

Acest discurs a marcat începutul luptei deschise dintre PCR si PNŢ. De fapt, crizele succesive de care au avut parte guvernările Sănătescu şi Rădescu, până la 6 martie 1945, erau cauzate de atacurile comuniste asupra lui Iuliu Maniu. Liderul ţărănist era perceput drept cel mai reprezentativ şi popular om politic român, adevăratul artizan al actului de la 23 august 1944, ca urmare trebuia înlăturat. La rândul său, Iuliu Maniu era într-un permanent contact cu cancelariile occidentale, atât prin intermediul emisarilor săi din Vest, Grigore Gafencu, Viorel Tilea sau Grigore Niculescu-Buzeşti, cât şi prin legăturile pe care le avea cu reprezentanţii diplomatici şi militari ai Marii Britanii sau Statelor Unite de la Bucureşti. 

Principala întrebare care-l preocupa era în ce masură puterile anglo-saxone vor acorda ajutor României împotriva tendinţelor de comunizare a ţării, dar la această întrebare nu a primit niciodată un răspuns direct şi sincer. Pe 1 decembrie 1944, Maniu îi transmitea premierului englez Winston Churchill un mesaj prin intermediul reprezentantului Marii Britanii în România, Le Rougetel, în care cerea ca:„Dacă guvernul englez vrea ca România să intre în sfera de influenţă sovietică, el ar fi extrem de recunoscător domnului Churchill dacă i-ar da răspuns precis la această chestiune”. Pentru că „dacă acest lucru nu intră în intenţia guvernului englez, atunci el este gata să lupte împotriva comunizării ţării, până la moarte”. În discuţiile cu Burton Berry, reprezentantul politic al SUA în România, Maniu îşi devoala intenţiile:„Dacă America doreşte ca România să devină o parte a Uniunii Sovietice, vă rog să-mi daţi un sfat în consecinţă, căci pot aranja lucrurile în avantajul României, mai bine decât pot să o facă comuniştii”. 

Din păcate, Maniu nu a primit ca încurajări decât vorbe goale, ceea ce l-a facut pe Sir Archibald Clark-Kerr, ambasadorul britanic la Moscova, venit în vizită la Bucureşti, în decembrie 1945, să recunoască că i-a fost extrem de greu să mintă un om de valoarea lui Maniu. În realitate, lucrurile vor fi tranşate după voinţa lui Stalin, care-i spusese liderului comunist iugoslav, Milovan Djilas, în aprilie 1945:„Acest război nu este ca acelea din trecut. Oricine ocupă un teritoriu impune şi propriul sistem social“. Ori, evident, România fiind ocupată de armata sovietică, nu putea să urmeze – în logica atât de necruţătoare deseori a istoriei – decât comunizarea ţării noastre. În aceste condiţii, lupta lui Iuliu Maniu pentru păstrarea democraţiei ne apare astăzi perfect inutilă, dar cu atât mai eroică, fiindcă ea a salvat în ultimă instanţă demnitatea neamului românesc. Om onest, Maniu nu îşi putea închipui că marile puteri anglo-saxone pot fi atât de perfide încât să abandoneze România în ghearele ursului sovietic, renunţând ele însele la frumoasele principii înscrise în Carta Atlanticului. Nici impunerea prin forţă a guvernului Petru Groza (6 martie 1945), nici eşecul „grevei regale” (decembrie 1945) nu l-au făcut pe bătrânul lider ardelean să-şi piardă credinţa în sprijinul anglo-americanilor.

„A fost un gest creştinesc pentru un om care trebuia să moară”

 În mai 1946 s-a desfăşurat procesul mareşalului Antonescu şi al principalilor săi colaboratori, prilej cu care Maniu a compărut în boxa martorilor. Nu era prima dată când Maniu, consecvent principiilor sale democratice şi de dreptate, apărea ca martor al apărării în procesul unui fost adversar politic. O mai facuse şi în 1938, la procesul lui Corneliu Zelea Codreanu, şi în 1942, în procesul grupului comunist condus de către Victor Duşa. De data asta, a făcut senzaţie gestul său – îndelung speculat de propaganda comunistă – de a da mâna cu Ion Antonescu, afirmând că „în viaţă putem fi adversari politici, dar nu canibali”. Ulterior, el va adauga:„A fost un gest creştinesc pentru un om care trebuia să moară;şi gesturile unui om politic nu pot fi judecate separat de factorul uman din om, fiindcă este imposibil ca la un moment dat să fie numai un om politic sau numai un om simplu”. Fără să ştie probabil, Maniu îi întorcea serviciul mareşalului Antonescu, cel care, în decursul unei întrevederi cu Hitler, la remarca lui Ribbentrop, că în Germania un om ca Maniu de mult ar fi fost spânzurat, replicase spunând că nu va lua nicio măsura împotriva liderului ţărănist, pe motiv că se bucură de o uriaşă popularitate, mai cu seamă în Ardeal, şi că e principalul făuritor al unirii Transilvaniei cu România.

 Alegerile din 19 noiembrie 1946, primele de după decembrie 1937, ar fi trebuit să stabilizeze climatul politic din România, dar, marcate de violenţe, abuzuri şi silnicii, n-au reuşit decât să trimită o majoritate mincinoasa în Parlamentul României. În realitate, PNŢ reeditase succesul eclatant din 1928, câştigând scrutinul cu peste 70 % din sufragii, pe hârtie însă câştigaseră PCR şi aliaţii săi 378 dintre cele 414 mandate din Adunarea Deputaţilor (Senatul fusese desfiinţat prin legea electorală dată de guvernul Groza). Protestele vehemente ale partidelor istorice n-au fost, ca de obicei, luate în considerare, astfel încât, la 1 decembrie, Regele Mihai I nu a avut altceva de făcut decât să transmită mesajul tronului noii adunări legislative. Se aşternea astfel cortina roşie a totalitarismului peste România şi începea ultimul act al tragediei lui Iuliu Maniu.

Înscenarea de la Tămădău

Neabătut în crezul său, Maniu se decide să trimită în Occident un grup de fruntaşi ţărănişti, în frunte cu vechiul său prieten şi colaborator politic, Ion Mihalache, în ideea că vor putea forma în exil un guvern care să reprezinte cu cinste adevăratele interese ale României. Fiindcă era evident că plecarea legală era imposibilă, nu rămânea decât soluţia fugii sau, în termenii juridici de atunci, a „trecerii frauduloase a frontierei”. Din nefericire, între cei care trebuiau să organizeze plecarea liderilor ţărănişti s-au infiltrat agenţi ai Serviciului Special de Informaţii, condus de către Emil Bodnăraş, şi aflat în subordinea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. 

Astfel, s-a ajuns, în dimineaţa zilei de 14 iulie 1947, la ceea ce s-a numit „înscenarea de la Tămădău”, după numele localităţii aflate la 46 de kilometri de Bucuresti, unde exista un aeroport auxiliar de pe care trebuia sa decoleze avionul I.A.R-39, ce urma să-i scoată din ţară pe Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino, unii fiind însoţiţi de soţii. Fruntaşii ţărănişti au fost arestaţi chiar în momentul în care urmau să se îmbarce în avion, şi au fost duşi la Bucureşti. În aceaşi zi de 14 iulie 1947, lui Iuliu Maniu i se fixa domiciliul obligatoriu la sanatoriul doctorului Jovin din Bulevardul Dacia, unde se afla internat. Apoi a fost ridicat şi de aici şi depus la închisoarea Malmaison din Calea Plevnei. 

Deşi pentru trecerea frauduloasă a frontierei, Codul penal din aceea vreme prevedea o pedeapsă de maximum 6 luni, liderii comunişti au decis că este cazul să termine definitiv cu Partidul Naţional-Ţărănesc şi cu Iuliu Maniu. Tonul îl dă cel mai mizer scrib al „Scânteii”, Silviu Brucan, apostolul democraţiei româneşti de după 1989, care îşi înmoaie condeiul în otrava urii de clasă pentru a produce următoarele aberaţii:„Liderii naţional-ţarănişti apar acum deschis în faţa opiniei publice ce nu au şi n-au avut nimic comun cu poporul român, căruia i-au întors spatele, luând calea străinătăţii pentru a se pune acolo direct în subordinea cercurilor imperialiste internaţionale şi a continua uneltirile lor mârşave împotriva păcii”. Se organizează mitinguri de protest şi adunări „spontane”, în care indignaţii oameni ai muncii cer desfiinţarea PNŢ şi condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu. Pe 18 iulie este ridicată imunitatea parlamentară a deputaţilor ţărănişti, inclusiv a lui Iuliu Maniu, iar pe 29 iulie, prin Jurnal al Consiliului de Miniştri, este desfiinţat Partidul National-Ţărănesc.

Celula lui Iuliu Maniu din închisoarea de la Sighet,  astăzi Memorial al Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Celula lui Iuliu Maniu din închisoarea de la Sighet, astăzi Memorial al Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Procesul

Pe 24 octombrie este numit completul de judecată în frunte cu colonelul Alexandru Petrescu, un magistrat şantajabil prin faptul că fusese implicat în procesele intentate împotriva comuniştilor din timpul războiului şi trecut pe lista criminalilor de război, de pe care fusese scos de Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul comunist al Justiţiei. O zi mai târziu începea procesul propriu-zis, cu acuzaţii aduşi în zeghe de ocnaşi, mai puţin Maniu, care refuzase să apară altfel îmbrăcat decât cu cămăşile, gulerele, cravatele şi hainele sale. Acuzaţiile constau în „crimă de complot, înaltă trădare, tentativă de surpare a ordinii constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată etc.”. Ca un veritabil lider, Iuliu Maniu şi-a asumat răspunderea pentru toţi cei care îl ascultaseră, declarând că este singurul responsabil de deciziile luate de conducerea partidului. Demn, de asemenea, s-au purtat Ion Mihalache şi Ilie Lazăr, care s-au solidarizat cu Maniu. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Vasile Serdici şi Nicolae Penescu, care, confruntaţi cu perspectiva puşcăriei, au cedat, dând declaraţii folositoare acuzării.

Sentinţa

Oricum, soarta tuturor era hotărâtă de mult, sentinţa din 11 noiembrie 1947 nefiind o surpriză pentru nimeni. Iuliu Maniu era condamnat la „temniţă grea pe viaţă”, degradare civică pe 10 ani şi plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50.000 de lei. Astfel, la 74 de ani, Iuliu Maniu ajungea în celularul închisorii din Galaţi, alături de Ion Mihalache, Ilie Lazăr şi Nicolae Carandino. La sfârşitul anului 1951 este mutat la penitenciarul din Sighet, unde se aflau internaţi şi alti foşti prim-miniştri precum Ion Gigurtu sau Constantin Argetoianu, dar şi străluciţi intelectuali, precum Simion Mehedinţi sau Gheorghe Brătianu. La Sighet, starea de sănătate a lui Maniu s-a deteriorat grav, şi pe fondul unor boli netratate în tinereţe. Stă în aceeaşi celulă cu Nicolae Carandino, fostul director al „Dreptăţii”, care, cu un devotament de călugăr franciscan, îl ajută pe cel căruia nu încetează să i se adreseze cu apelativul de „domnule preşedinte” să treaca mai uşor peste mizeriile cotidiene ale vieţii de puşcărie. Începuse să paralizeze, mai întâi o mână, apoi un picior, trebuia să fie ajutat „în cele mai umile acte de viaţă”.

Sfârşitul

Despre ultimele clipe de viaţă ale celui ce fusese Iuliu Maniu avem mărturiile celor doi deţinuţi care au asistat la drama sfârşitului său, Carandino şi un deţinut pe nume Pompiliu. Iată declaraţia ultimului:„Într-o noapte m-au mutat în altă celulă, unde era un bărbat foarte bătrân şi bolnav. Era Iuliu Maniu sau ceea ce mai rămăsese din el. Era pe jumătate paralizat şi nu se mai putea da jos din pat. Nu-l torturaseră, dar îl lăsaseră să moară încetul cu încetul, neacordându-i-se îngrijire medicală şi fiind subnutrit. L-am îngrijit, l-am spălat, l-am hrănit până a închis ochii pentru totdeauna. Când a simţit că i se apropie sfârşitul, mi-a spus:«După ce te eliberezi, du-te la Roma şi spune-i Papei că am trăit ca unit, dar că doresc să mor ca romano-catolic». Apoi a spus:«Iartă-mi păcatele, Doamne!»”. Mai teatrală, versiunea lui Carandino sună uşor diferit:„Ultimele cuvinte pe care le-a rostit, le-am auzit distinct:«Ce frumoasă femeie era Clara». Retrăind anii tinereţii sale sacrificate, omul acesta de reflexie rece, dar de patimi mocnite, a făcut abstracţie chiar de propria lui statuie, pentru a trece dincolo cu imaginea farmacistei din Şimleu în inimă şi în privire. Maniu pleca spre groapa comună şi gloria eternă... Păstrez imaginea lui pe improvizatul catafalc al patului de fier atunci când i-am închis pleoapele şi când, pentru întâia oară, a putut cineva să-l vadă cu capul plecat“. Era 5 februarie 1953.

Marele diplomat francez Talleyrand avea obiceiul să spună:„Primesc pe oricine în casă potrivit numelui sau hainei pe care o poartă, dar îl conduc la uşă potrivit gradului de inteligenţă pe care mi l-a dovedit”. Haideţi, aşadar, să-l primim pe Iuliu Maniu în casele noastre cu respectul cuvenit numelui său şi descendenţei sale de nepot al lui Simion Bărnuţiu şi al lui Ioan Raţiu, şi să-l conducem spre poarta cea mare a istoriei noastre naţionale cu smerenia ce se cuvine a fi arătată unui martir, unui om politic pentru care morala şi politica erau sinonime, pentru un om care n-a trăit decât în credinţă. Credinţa în Dumnezeu, în democraţie şi în neamul românesc.