Iosif Berman „omul cu o mie de ochi“ | FOTO jpeg

Iosif Berman „omul cu o mie de ochi“ | FOTO

📁 Biografii
Autor: Florentina Ţone

Geo Bogza i-a spus „omul cu o mie de ochi“, mărturisind că a devenit reporter de dragul fotografiilor lui. Sociologul Dimitrie Gusti l-a numit „coautor al imaginii satului şi ţăranului român“, cerându-i insistent să însoţească echipele monografice în satele româneşti în anii interbelici. Fata sa, Luiza, îi zicea simplu „vânătorul de nori“ celui care nu apăsa pe declanşator înainte ca norii să se alinieze şi ei la poză în chipuri frumoase şi neobişnuite. Iar Brunea-Fox spunea, retrospectiv şi trist, despre cel dintâi reporter fotograf din presa noastră, că „a trăit atâta vreme cât a putut fotografia“. El a fost Berman. Iosif Berman.

Iconfoto jpeg

Click aici pentru o superbă galerie foto realizată de Iosif Berman

Aici,  un copil înfofolit în scutece, într-un coş din rapiţă, dincolo, un ţăran aplecat de spate, ţinând în braţe două gâşte, acolo, un şir de puşti bălăcindu-se în apa murdară care-a inundat uliţa, mai încolo, un fum negru de incendiu şi-o mulţime de capete de curioşi... „Vă mai aduceţi aminte de fotografiile lui Berman? Eu mi le mai aduc aminte.

Pentru că unele din ele făceau aproape cât o pagină din Gorki. Atât de expresivă era umanitatea lor“, scria, atât de frumos, Geo Bogza, despre colegul său de la laAdevărulşi Dimineaţa, fotoreporterul Iosif Berman. Cel dintâi reporter fotograf din presa românească. Cel care a produs o revoluţie în lumea imaginilor fotografice, „smulgându-le din anchiloza de până atunci şi încărcându-le cu viaţă adevărată“. Iosif Berman, cu fotografiile lui, „brutal pline de viaţă“.

Brunea-Fox nu pleca în deplasări fără Berman

Berman s-a născut la 17 ianuarie 1892, în târgul Burdujenilor, lângă Suceava. Fiu al unui evreu naturalizat în urma participării la Războiul de Independenţă din 1877, Iosif a fost angajat, se pare, la ziarele AdevărulşiDimineaţacând nu împlinise încă 18 ani. Un adolescent cu păr negru şi ochi verzi care plecase la Bucureşti din târgul natal, vrăjit de scrisul cu lumină. Îşi petrecuse ani buni în preajma fotografilor ambulanţi din Suceava şi Cernăuţi, pasionat de ce vedea, de ce-nvăţa, a câştigat apoi un concurs de fotografie, că fotografia totul pe stradă, în mişcare, şi-aşa a ajuns la cele două gazete care se aflau pe-atunci în proprietatea lui Constantin Mille.

Ataşat ca reporter fotograf unui regiment în timpul Primului Război Mondial, Berman a fost surprins la Odessa de revoluţia rusă. I-au fost confiscate clişeele, regimentul s-a împrăştiat şi fiecare a apucat-o pe drumul său. Iosif Berman ajuns în nordul Caucazului, la Novorosiisk, a întâlnit-o pe viitoarea lui soţie, Raisa, s-a căsătorit şi tot aici i s-a născut primul copil:o fetiţă, Luiza.

Pentru următorii trei ani, 1920-1923, îl vom găsi pe Berman la Istanbul (pe-atunci Constantinopol), corespondent pentru gazetele din ţară. Revenit la Bucureşti, fotoreporterul va păşi în cea mai bună perioadă a carierei sale:devenise deja „eticheta“ publicaţiilor la care lucra, era trimis al ziarelor la Casa Regală şi urmărea pas cu pas familia nr. 1 a României, invitat fiind peste tot, de la Peleş până la domeniile de vânătoare de la Scroviştea. Alerga s-ajungă înaintea tuturor la evenimentele Capitalei, mergea prin ţară, alături de Geo Bogza şi Brunea-Fox, despre care se spune, de altfel, că nu pleca nicăieri fără Berman, convins că reportajele lui nu erau complete fără fotografiile acestuia. 

 „Fără concursul d-tale, ne compromiţi tot lucrul!“

Pe parcursul anilor interbelici, fotografiile lui Berman au apărut în Adevărul, Dimineaţa, Curentul, Realitatea ilustrată, România ilustrată, Ilustraţiunea română, Cuvântul liber, L’Indépendance roumaineşi, fapt extraordinar, în National GeographicşiThe New York Times;dar Iosif Berman era şi fotoreporter corespondent al agenţiilor de presă Associated Pressşi Scandinavian Newspaper Press. Inventarierea realizărilor lui Berman n-ar fi completă însă fără a aminti participarea sa la campaniile monografice organizate la mijlocul anilor ’20 de profesorul şi sociologul Dimitrie Gusti.

Luiza, fata lui Iosif Berman, păstrează şi astăzi cu grijă o misivă trimisă de Gusti fotografului, înainte de campania din satul basarabean Cornova (1931):„Scumpe Domnule Berman, te rog mult, foarte mult, pleacă în astă seară la Cornova! Ne eşti dator cu această călătorie! Lucrările noastre bogate, o ştii, sunt compromise pentru că n-au partea documentară fotografică! […] Este necesar să fii Duminecă acolo, deci să pleci în astă seară. Ştii că Duminecă ai satul în palmă. […] Contăm sigur pe prietenia d-tale. Fără concursul d-tale, ne compromiţi tot lucrul! Şi e păcat de munca noastră! Nu-i aşa că pleci în astă seară? Îţi mulţumesc din inimă şi-ţi strâng mâna cu veche prietenie!“.

"Ce farsă mai face Berman?“

Pe 1 aprilie, în fiecare an, toată suflarea Capitalei aştepta farsa lui Berman din gazete. Fotomontajul său devenise deja o tradiţie. Luiza Berman îşi aminteşte:„Tata era foarte, foarte glumeţ. Şi făcea foarte multe farse. Dovadă stau fotomontajele care apăreau pe 1 aprilie în Adevărulşi Dimineaţa, în care, pur şi simplu, păcălea lumea. Spre exemplu, odată, a apărut o fotografie cu un poliţist de circulaţie care dirija, la întretăierea Bulevardului Elisabeta cu Calea Victoriei, în faţa Casei Armatei. Acolo, în intersecţie, era un semafor şi tata a pus un cuib de barză pe semafor, deasupra poliţistului. Şi toată lumea a venit a doua zi, cu gura căscată, şi era o îmbulzeală acolo, iar poliţistul nu ştia ce se întâmplă... La un moment dat, i-a arătat unul ziarul:„Uite, dom’le, ce se întâmplă...“ Altădată a mutat Foişorul şi sub poză scria:„Foişorul a fost mutat în nu ştiu ce cartier“. Şi acolo s-a întâmplat la fel, s-a dus lumea să vadă ce şi cum... Ajunsese o tradiţie. Lumea spunea:„Ia să vedem! Ce farsă mai face în ziar Berman?““.

Fire deschisă şi veselă, fotoreporterul făcea nenumărate surprize şi apropiaţilor săi. Tot fata lui povesteşte:„A venit odată un prieten de-al tatălui de la Burdujeni cu fiul său la Bucureşti, să-l opereze de apendicită... Telefon tatei şi tata:„Sunt între două focuri, nu pot să vin chiar acum să vă văd, dar zi-mi:unde mâncaţi?“, „Mergem în Cişmigiu, la restaurantul de pe lac“, „Bine, vin şi eu“. Şi a venit cu aparatul şi i-a fotografiat chiar la masă. Şi a vrut să-i ia seara acasă, să-i cunoască familia. Şi prietenul:„Trebuie să plecăm cât mai repede, că soţia mea e foarte îngrijorată de operaţie, n-am avut cum s-o anunţ“. Şi tata:„Las’ c-o anunţ eu!“ Şi-a publicat a doua zi, în ziarul

, fotografia aia de la masa din Cişmigiu“.

 S-a stins de supărare

Complet absorbit de meseria lui, Berman a resimţit ca pe o tragedie personală închiderea ziarelor la care lucra, în 1937, de către guvernul Goga-Cuza. Iar munca lui de-o viaţă – cutiile cu clişee din sticlă din arhiva ziarelor Adevărul şi Dimineaţa – a fost confiscată. A continuat să lucreze însă într-un atelier de pe strada Doamnei şi să trimită fotografii la The New York Times. Şi, la sfatul lui Nicolae Iorga, care-l admira teribil, şi-a luat un pseudonim:numele evreiesc Berman, care atrăgea atenţia legionarilor, s-a transformat în I. B. Urseanu.

Luiza Berman, care şi-a făcut o misiune de credinţă din a duce mai departe povestea tatălui, îşi aminteşte:„Iorga i-a spus tatei:„Măi, Berman, tu eşti băiat de erou de război, băiat de român, ce mai porţi numele ăsta de străin?“ Bine, era foarte naţionalist Nicolae Iorga. Dar îl aprecia foarte mult pe tata. Şi-atuncea a spus:„Ce-ar fi să traducem numele? Uite, spre exemplu, în gerrr-ma-nă – cum vorbea el graseiat – bär înseamnă urs. Hai să facem Urseanu...“ Aşa că Iorga a fost naşul numelui nostru. Dar nu era oficial schimbat, era numai un pseudonim...“.

Cu toată schimbarea de nume, în 1940, fotograful evreu Iosif Berman cade victimă legislaţiei rasiale şi i se interzice cu totul să mai profeseze. Tot fata lui povesteşte:„La un moment dat, era un eveniment la Palatul Regal şi el, nemaiavând voie să intre, a pus obiectivul aparatului între gratiile de la gard şi a fotografiat. Şi cineva a strigat:„Daţi-l jos de pe gard! N-are voie să mai fotografieze!“. Şi a venit acasă, pur şi simplu tulburat, s-a aruncat pe divan şi a început să plângă:„S-a terminat totul. Şi profesia mea, şi viaţa mea“. Şi-ntr-adevăr, din ziua aceea, de deprimare, nu l-a mai interesat nimic. Şi nu după mult timp, a murit. Suferea de o boală renală şi n-a mai vrut să se trateze“.

Iosif Berman s-a stins, astfel, la 17 septembrie 1941, şi înmormântarea s-a făcut cu ultimii bani primiţi de la The New York Times:„Ultimul cec de la New York Timespentru contribuţiile tatei l-am încasat la Banca Naţională exact după ce a murit. M-am dus dimineaţa – săracul, s-a sfârşit în timpul nopţii –, am încasat cecul şi am avut cu ce să îl înmormântăm...“

Berman, aşa cum şi-l aminteşte Geo Bogza

În 1945,  la patru ani de la moartea lui Berman, atunci când putea vorbi, într-un final, despre tristul sfârşit al fotografului, Geo Bogza scria un articol cutremurător intitulat chiar aşa, „În memoria reporterului fotograf“:„Sindicatul fotografilor a cinstit memoria lui I. Berman, mort acum patru ani, într-o vreme când moartea era de două ori mai amară şi mai tristă, fiindcă trebuie să se consume în tăcere şi umilinţă. Acela care timp de două decenii imortalizase în imagini fotografice toate evenimentele de seamă din ţară, autorul atâtor şi atâtor instantanee asupra cărora s-au aţintit privirile a zeci de mii de oameni, ce-şi complectau astfel înţelegerea evenimentelor contemporane, martorul ocular a sute de momente istorice sau a sute de întâmplări răsunătoare, reporterul fotograf I. Berman, bunul, blândul, modestul şi atât de talentatul Berman, murea acum patru ani, în vremea cea mai neagră şi apăsătoare, iar vestea morţii lui circula în umbră, trecând din om în om, aproape ca o ştire nepermisă. Pentru că multe erau nepermise atunci:dacă nu chiar moartea, în orice caz să se vorbească despre cei a căror moarte ar fi putut însemna un reproş acelor vremuri.

Şi astfel, reporterul datorită căruia mii de evenimente au apărut în paginile ziarelor, în forma lor cea mai expresivă, plecă din lumea aceasta şi dintre ai lui, fără ca o singură şi ultimă imagine să-l înfăţişeze cititorilor. Iar ziarele apărură, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum n-ar fi luat drumul veşniciei omul din a cărui trudă şi pricepere paginile lor fuseseră, atâţia ani, mai vii şi mai documentate“.

Murea Iosif Berman, harnicul reporter fotograf, pe care-l admira atât de mult Geo Bogza şi pe care-l descria atât de frumos:„Revoluţia prin care Arghezi a înnoit limba literară, încărcând-o de plasticitatea gândirii sale, Berman a produs-o în lumea imaginilor fotografice, smulgându-le din anchiloza de până atunci şi încărcându-le cu viaţă adevărată. Deci, nu-i de mirare mândria cu care într-o dimineaţă am pornit, avându-l pe Berman alături, să vedem cum trăiesc cei din Valea Plângerii.

Mai târziu am fost cu el în Ţara Moţilor, târându-l prin văgăunile de neînchipuit ale minelor de aur. Am descoperit atunci unul din cei mai oneşti oameni din câţi am cunoscut, sincer, sârguitor şi excesiv de modest. Între oamenii de pe Sărindar, acţionaţi aproape satanic de interese mărunte sau de mari egoisme dezlănţuite, el era liniştit şi senin, netulburat de patimi sau de ambiţii. Scările care duceau la cele două odăiţe ale lui de la mansarda ziarului unde lucra, le-am urcat până la urmă cu sentimentul că mă îndrept spre un fel de sanctuar. Acolo, sub lumina micului bec roşu din camera obscură, el părea un preot care oficiază. În fiecare seară îmi arăta imortalizate, în forme uimitor de expresive, evenimentele zilei:actriţa străină sosită pe peronul Gării de Nord, surâzând cu braţele pline de flori, sau femeia strivită de tramvaiul 16.

În aparatul electric de uscat aşeza fotografiile cum veneau la rând, şi banchetul de la Athenée Palace, şi disecţia de la Institutul Medico-Legal;apoi, privirile lui care se opreau o clipă asupra mea păreau că spun:deşertăciunea deşertăciunilor. Tăcerea şi umilinţa în care şi-a sfârşit viaţa martorul atâtor evenimente răsunătoare pare că au vrut să-i dea întru totul dreptate. Totuşi, presa românească, pe măsură ce va renaşte şi va simţi nevoia unei nobile tradiţii, va putea să înscrie numele lui Berman printre marile-i figuri, drept primul reporter fotograf care a făcut să pătrundă, în paginile ei, viaţa adevărată“. (Geo Bogza, Pagini contemporane. 1944-1956, Editura Tineretului, Bucureşti, 1957)

Surse foto:Arhiva personală Luiza Berman, Fondul Berman-Muzeul Municipiului Bucureşti, Realitatea Ilustrată, colecţia Ilk, Colecţia Berman-Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei