Autor 7400 vizualizări


Ion Popescu-Puţuri a jucat mereu în liga a II-a a comuniştilor români. S-a străduit însă să intre în graţiile tovarăşilor prin orice metode. A vrut în permanenţă să iasă din anonimat, să-şi contemple propria importanţă. N-a reuşit. Pentru comunişti, a fost mereu birocratul neglijabil. Pentru ceilalţi români, a rămas însă drept cel care a schimbat istoria. 

1 aprilie 1961, București. Fostul ilegalist comunist Ion Popescu-Puțuri e numit director al Institutului de Istorie a Partidului, instituție aflată în subordinea Comitetului Central (CC) al Partidului Muncitoresc Român (PMR). Din această funcţie, Popescu are monopolul istoriei confortabile a comunismului românesc:controlează trecutul, prezentul şi viitorul. Ca un clarvăzător al luptei de clasă. 

Îl înlocuiește pe Constantin Pârvulescu, fost potenţat al regimului, căzut în dizgrația liderului absolut al României, Gheorghe Gheorghiu-Dej, arată Raportul Tismăneanu. În primii doi ani, Popescu-Puțuri coordonează volume de istorie care preamăresc rolul Uniunii Sovietice în democratizarea României. Se vorbeşte despre eliberarea de sub influența politicienilor care ar fi simpatizat cu regimurile fasciste, Germania nazistă sau care ar fi permis persecutarea comuniștilor în perioada ilegalității Partidului Comunist din România (PCdR), 1924-1944. Sunt duşmanii poporului şi trebuie să rămână aşa. 

Din 1963, simte că Dej își schimbă discursul la adresa Uniunii Sovietice. La fel face și comunistul din fruntea Institutului de Istorie a Partidului. E mimetismul celor fără opinii, deci fără devieri. Adoptă o poziție de distanțare față de Moscova și în toată perioada Ceaușescu – cameleonismul de care dă dovadă Popescu-Puțuri îl ajută să se mențină director al instituției până la căderea regimului. 

Găsirea eroilor

În anii ’70 și ’80, Popescu-Puțuri va fi cel care va gira istoria dezirabilă a României. Pentru micul funcţionar de partid, bunul-simţ şi alte norme de conduită morală sunt, pur şi simplu, străine. Caută – şi găseşte! – eroi ai mişcării comuniste, revoluţionari fără revoluţie, semizei ai luptei de clasa a II-a. Suzana Pârvulescu, Filimon Sârbu sau Elena Pavel sunt descrişi pasional în volumul Purtători de flamuri revoluţionare, deşi trecutul lor nu e decât rodul imaginaţiei comuniste de grup. Dovada ultimă e însă nonşalanţa cu care îl prezintă pe Nicolae Ceaușescu drept un demn, cel mai demn, urmaș al lui Burebista, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Al tuturor. 

Popescu-Puţuri nu oboseşte. Căci trecutul comunist, exact ca trecutul lui Orwell, e în continuă schimbare. Dar, exact ca în 1984, controlul trecutului îi aduce confortul prezentului. Numai revoluția din decembrie 1989 va duce la înlăturarea lui Popescu-Puțuri de la Institut. Comunistul se va retrage în liniște, fără tam-tam, din viața publică. Iese din istorie. Moare în Capitală, în 1993. 

Legitimatii si carnete ale lui Popescu-Puțuri FOTO Ion Popescu-Puțuri ANIC (1)

Legitimatii si carnete ale lui Popescu-Puțuri FOTO Ion Popescu-Puțuri ANIC (1)

Ieșirea din anonimat a lui Popescu-Puțuri

Ion Popescu se naște la 28 mai 1906 în comuna Puțuri din județul Dolj. Familia sa, de țărani mijlocași, îl ajută să facă șase clase de liceu, însă băiatul e, în același timp, şi funcționar la Direcția regională CFR. 

„Împreună cu alți tineri a editat revista social-literară cu caracter democratic «Gînduri noi». Datorită activității redacționale la această revistă a fost exmatriculat din liceu“, arată o biografie a lui Popescu-Puțuri de la Secția Organizatorică și Cadre a CC al PCR, datată 5 octombrie 1973.

Din 1926 își începe activitatea în sindicatele procomuniste, în inima Olteniei, în mărinimosul oraş Craiova, dar simte că provincia îl limitează. Vrea să ajungă într-un loc unde să se poată afirma ca adevărat reprezentant al maselor. Pleacă la București. Începutul experienței de viață în Capitală e prezentat în biografia lui Popescu-Puțuri din 5 octombrie 1973:„A locuit la un prieten care era UTC-ist și care avea în casă un depozit de material ilegal. Siguranța, descoperind depozitul, a fost arestat și el împreună cu mai mulți tineri. A stat cinci luni în prevenție la închisoarea Jilava, unde a fost primit în UTC“. 

Din lipsă de probe, instanța îl achită. După eliberarea din închisoare, în 1929, Popescu-Puțuri își începe activitatea în ziarul Blocului Muncitoresc-Țărănesc, „Înainte“. După doar câteva luni însă, conducerea ziarului decide demiterea lui. Motivul:bărbatul scrisese un articol prin care îndemna la război civil, textul fiind considerat provocator.

Ion pleacă în excursie

Popescu-Puțuri își continuă activitatea comunistă. Nu se lasă. Începe să-și facă un nume în rândul mișcării comuniste. Mai întâi e promovat instructor regional al CC al PCR, apoi membru supleant al CC al PCR și, în 1934, e numit secretar al organizației de partid București. E pe val. În mai 1936, Popescu-Puțuri are șansa de a lua parte la Plenara a V-a a CC al PCR, care se ținea în Cehoslovacia. Nu înţelege pe deplin regulile de partid, aşa că face şi prima greşeală „antipartinică“:pleacă de capul lui într-o scurtă excursie în Germania. 

La revenirea în țară, e prins mereu între organizațiile comuniste din Capitală și Oltenia, la ambele fiind unul dintre decidenți. În 1938, i se încredințează, din nou, funcția de secretar al organizației de partid București și e și redactor responsabil al ziarului „Reporter“. Agenții Siguranței sunt mereu pe urmele lui, dar va sta departe de închisoare în urmării doi ani. Totuși, în toamna anului 1940, Popescu-Puţuri e încă o dată reținut de autorități și trimis în lagărul de la Caracal, apoi la Târgu-Jiu, unde va fi unul dintre oamenii responsabili de pregătirea evadării lui Gheorghiu-Dej, în august 1944. 

Hora ca la Romanați

La 24 august 1944, Popescu-Puțuri e eliberat din lagărul de la Târgu-Jiu. Pentru moment, pare că nu face parte dintre comuniștii care primesc funcții înalte în partid. E numit secretar al Comitetului județean PCR Romanați, dar nu apucă să joace mult celebra horă oltenească. La sfârșitul anului e adus în București, unde lucrează ca secretar al Comitetului de Partid al Sectorului Artă și Cultură. Devine unul dintre propagandişti, alături de Leonte Răutu (născut Lev Oigenstein), Iosif Chișinevschi (născut Jakob Roitman), Ofelia Manole sau Nicolae Moraru (Iulea Șafran), în anii când comuniștii pun stăpânirea pe România.

În 1947, Popescu-Puțuri primește şi prima funcție în administrația de stat a noului regim:e numit director la RADOR-Agenția de informații telegrafice, instituție care va fi redenumită, din 1949, Agerpres. Agenția de presă e la mâna sa, iar știrile sunt în deplină concordanță cu învățăturile partidului. 

Din 1951, Popescu-Puțuri cârmește spre o altă instituție de primă însemnătate a regimului, Comitetul de Stat al Planificării (CSP), unde e numit vicepreședinte. Nu are pregătire pentru o asemenea funcție, dar nu contează. Cineva trebuie să se asigure de problemele de propagandă, să prezinte realizările CSP. 

La 18 mai 1954 e numit locțiitor al ministrului Culturii, iar după un an e trimis ambasador al României în Ungaria. Spre nenorocul lui Popescu-Puțuri, perioada petrecută la Budapesta (7 decembrie 1955-10 decembrie 1958) coincide cu Revoluția maghiară din 1956 și anii turbulenți de după aceasta. „În această perioadă, tov. Popescu Ion-Puțuri s-a bucurat de prestigiu și simpatie în fața conducătorilor de partid și de stat al Republicii Populare Ungare. [...] În ajunul contrarevoluției n-a văzut conținutul manifestărilor dușmănoase care se petreceau. [...] Dintr-un exagerat orgoliu a manifestat tendința de popularizare a propriei persoane în presa maghiară“, arată documentul „Apreciere privind activitatea tovarășului Popescu Ion-Puțuri la Ambasada RPR din Budapesta“, datat 26 aprilie 1960.

Pedeapsa pentru Popescu-Puțuri e una simbolică, numirea sa ca reprezentant al CC al PMR la revista „Probleme ale păcii și socialismului“, în 1958. E doar începutul rescrierii istoriei comuniste.