Ion Minulescu – un simbolist aparte

Autor 38522 vizualizări


”Da...
Sunt Domnul celor veşnic plutitoare-n infinit-
Celor ce plutesc pe mare,
Celor ce plutesc pe vânt,
Celor ce plutesc în versuri,
În coloare
Şi în cânt,
Celor ce plutesc de-a pururi după cum le-a fost ursit...
Da...
Sunt Domnul celor veşnic plutitoare-n infinit”

Emfatic, expresiv, plastic, ion Minulescu a oferit posteritãţii o bogatã metamorfozã poeticã a experienţei sale personale, transpusã sub semnul unui simbolism tardiv care i-a format reputaţi de ”maestru simbolist” (Ion Trivale), ”adevãratuk stegar al simbolismului” (Eugen Lovinescu) sau ”agentul cel mai activ al simbolismului înainte de rãzboi” (Serban Cioculescu). Poezia sa etericã încã mai reuşeşte sã câştige admiraţia cititorilor, prin dinamica şi accesibilitatea sa.

Biografie

Sã vedem mai întâi câteva repere bibliografice. Ion Minulescu se naşte în 1881, în noaptea de 6 spre 7 ianuarie, în Bucureşti, dar copilreşte la Slatina, de unde este mama sa, Alexandrina Ciucã. În 1897 îi apar primele poezii în revista ”Povestea vorbei” de la Piteşti, unde este elev. În 1898, sub pseudonimul I.M. Nirvan publicã în ”Foaia pentru toţi”. Dupã finalizarea studiilor liceale la Bucureşti, poetul pleacã la Paris pentru a studia dreptul, la care renunţã, preferând sã se afunde în literatura simbolistã francezã. Din 1905 publicã poezii şi fragmente de prozã în revista ”Viaţa Nouã”a lui Ovid Densuşianu, iar din 1906 publicã parte din versurile care vor alcãtui ”Romanţe pentru mai târziu” în ”Viaţa literarã şi artisticã” a lui Ilarie Chendi. Toto acum încheagã o prietenie frumoasã cu Dimitrie Anghel. Poetul participã la ”sâmbetele literare” organizate de ”Convorbirile critice” ale lui Mihail Dragomirescu, cerc din care mai fac parte Rebreanu, Gârleanu, Mihail Sorbul.

În 1908, sub direcţia sa apare ”Revista celorlalţi” în colaborare cu Mihail Cruceanu, Eugeniu Stefănescu-Est, N. Davidescu, Eugeniu Sperantia, care se declarã împotriva tradiţionalismului. Tot acum apar si primul volum de versuri, ”Romanţe pentru mai târziu”, precum şi povestirile simboliste ”Casa cu geamuri portocalii”. În 1912 Minulescu scoate ce-a de-a doua revistã, ”Insula”, care adunã colaboratori precum G. Bacovia, Claudia Millian, Eugeniu Stefănescu-Est, Adrian Maniu, Mihail Cruceanu, D. Iacobescu, M. Săulescu, N. Davidescu. Ca şi prima, îşi înceteazã apariţia dupã cel de-al treilea numãr. 1913 marcheazã apariţia celui de-al doilea volum de versuri, ”De vorbã cu mine însumi”. Anul urmãtor poetul se cãsãtoreşte cu Claudia Millan, autoarea volumelor ”Garoafe rosii” (1914), ”Cântări pentru pasărea albastră” (1923), ”Întregire” (1936), cu care are o fiicã dedicatã artelor plastice. Ca autor dramatic, Minulescu îşi face debutul în 1921, când pe scena Naţionalului se reprezintã ”Pleacã berzele” şi ”Lulu Popescu”. Poetul devine director general al artelor în Ministerul Artelor şi Cultelor, funcţie pe care o va deţine pânã în 1940. În 1927 Minulescu reapare pe scena poeziei cu volumul ”Spovedanii”, inclus ulterior în ”Strofe pentru toatã lumea”. Un an mai târziu scriitorul publicã romanul autobiografic ”Corigent la limba românã”, câştigând totodatã şi Premiul Naţional de Poezie. Un nou roman este publicat în 1933, ”3 şi cu Rezeda 4”. Sub titlul ”Nu sunt ce par a fi” Minulescu îşi adunã poeziile din ultimii ani. La 11 aprilie 1944, în urma unui stop cardiac, Minulescu se stinge din viaţã în Bucureşti, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.

Repere ale simbolismului

Simbolismul românesc, pânã sã atingã faza de maturitate odatã cu marele poet, a fost mai întâi precedat de câteva încercari de redefinire a lirismului. Era mai mult o idee care îşi aştepta reprezentantul. Originea poeziei simboliste stã sub semnul încercãrilor de eliberare de sub ”tirania” poeticã a lui Eminescu, care obligã poezia de dupa el sã stagneze în epigonism. Doar Macedonski impune o metamorfozã poeticã care se voia a fi în opoziţie eminescianã. Dimitrie Anghel trãieşte drama de nu-şi publica primele poeme, prea sufocate de eminescianism. Simbolismul apare ca o nevoie de individualizare, ”singurul fel de a nu muri de eminescianism” (Felix Aderca). Dar noul curent este totuşi nevoit sã se revendice de la Emiescu, pentru cã el oferã poeziei ulterioare atât şuvoiul liric, cât şi necesitatea redescoperirii.

Minulescu se prezintã ca un poet al tuturor, nu doar al elitelor, aşa cum s-a erijat Macedonski. Are o liricã dinamicã, lipsitã de orice sterilitate, cu o preferinţã vãditã pentru trãiri, nu pentru concepte. Renunţã la polemicile de cenaclu şi la speculaţiile teoretice, el se adreseazã agorei  însetate de poezie. Simbolul este însã prin definiţie ceva ascuns, doar sugerat prin anumite imagini difuze. Cum se împacã simbolul cu dorinţa de comunicare a autorului? Menţinând un cod, dar unul lejer şi seducãtor prin eufonie şi coloraturã. Se strãduieşte sã menţinã deschis orizontul imaginii. Tehnica sa poate fi privitã ca un fel de dizidenţã in interiorul simbolismului. Simbolul devine alegorie, imaginile se succed dinamic, nu difuz, sinesteziile şi corespondentele sunt speculative, misterul nu are sens în sine, ci ca un pretext de efecte retorice. De altfel opera sa stã sub auspiciile zodiei retorice, are o acusticã deosebitã, o magie bazatã pe sonoritate. Melodia este la el simbol. Un simbol al personalitãţii sale, care trebuie sã se exprime, nu sã rãmânã interiorizatã.

Are o prezenţã misionarã (”Dar poarta a rãmas închisã la glasul artei viitoare”), care vrea sã se facã înţeleasã. Necesitatea comunicãrii şi de depãşire a alienãrii se regãseşte şi în eroticã:”Sa-mi împietreşti pe veci minciuna neprihãnitelor iubiri”. Minciuna este obiect poetic principal:”Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic/ De ce mã minţi?”. Poetul vrea sã scape de ”fantoma celui din urmã ne-nţeles”, nevoie pe care o traduce in obsesia autoexprimãrii. Nu împãrtãşeşte estetica tãcerii, ca terapie:”Prin care lumi trãişi coşmarul nepovestitelor poveşti?” Tãcerea este mascatã şi de cultivarea tainei, enigmei, într-un mod paradoxal pentru cã ele funcţioneazã nu atât ca elemente absconse, ci ca refugii în faţa non-comunicãrii. Misterul este mai mult exploatat decât savurat.  Simbolismul neortodox minulescian mizeazã pe obsesia comunicãrii. Poezia sa, de o muzicalitate plasticã, capteazã în mod spectaculos, mai ales prin structurã decât prin versul în sine.  Nu are sens decât dacã prin ea se creeazã un dialog cu audienta. Chiar şi solilocviile sunt tot o formã de dialog, romanta reprezentând comunicarea nostalgica cu parteneraul absent. Prin tot felul de efecte sonore şi cromatice, cititorul este în permanenţã invitat sã participe la actul de creaţie.

Minulescu îşi închipuie lumea ca teatru, eul liric fiind mai mult un personaj într-un spectacol, un actor care ”pare/ cã-ndurerat ca Prometeu/ E mort de mult”, dar ”tot nu moare”. Minulescu este un personaj care se confeseazã reîmprospâtând, de pildã, mijloace tradiţionale precum romanţa. Şi dacã se hrãneşte atâta din tradiţie, care mai e revoluŞi dacã se hrãneşte atâta din tradiţie, care mai e revoluţia? Reestetizarea, simpatia socialã, o sensibilitate împãrtãşitã. Harana sa poeticã pariziana o adapteazã fondului autohton. Încercãrile de escapadã ca fugã de cotidianul anost capãtã la Minulescu valenţa nevoii de redescoperire spiritualã. Poetul nu vrea sã rãtãceascã la nesfârşit, rãmânând ataşat de bazarul sentimental balcanic. ”Si bricul alb/ Sfâşie-n douã covorul apelor albastre/ Lãsând în umra lui o dârã de spumã creaţã/ Ce se întinde/ Ca şi o punte nesfârşitã/ Pe care sufletele noastre/ Se vor întoarce-acasã-n ziua/ Când uraganele ne-or vinde”.

Pe fondul local Minulescu rãmâne antifilistin, antitradiţionalist, pentru cã deschide calea unei noi sensibilitãţi, care este socialã, teatralã, stilisticã. Reabiliteazã lirismul comun şi pentru cã romanta devine la el un soi de program de comunicare în stil impresionist, ”jovial şi expansiv, revãrsat şi bonom, cu clipiri şirete şi complice” (Serban Cioculescu). Dincolo de stilizãrile şi ornament aţiile autohtone ale poeziei, Minulescu reuşeşte sã îmbine accentele livreşti, mai cerebrale, occidentale, cu senzualitatea si pitorescul contemplativ balcanic. Este contemplativ, dar la modul extravertit. Observaţiile stilizate care ating desãvârşirea pateticã la Bacovia capãtã o alurã ludicã la Minulescu, dar şi dinamicã:”Verzi strofe de mãtase se-ascund ca şi sub ploeape/ Nu flori, ci ochi…”, care devine în cele din urmã unitarã:”Monocromie verde/ Munţii şi brazii par de mucava…”. Ce ne propune Minulescu este o jubilaţie esteticã, în sensul atitudinii pornite la ”Literatorul”.

Asociaţiile, percepţiile plurale, nu sunt atât un produs al eului liric, cât al jocului dialectic. Are o viziune caleidoscopicã, lumea este un decupaj. ”Pe trotuarul negru felinarul deseneazã/ O enormã violetã/ Violetã cu umbrela japonezã/ Ce-ncadreazã/ Chipul ei oval şi palid/ De nocturna şi cochetã/ Magdalenã”. Ochiul fabrica în permanenţã tablouri. Relaţia dintre picturã şi poezia sa este una intimã, pictura având rolul unui excelent stimul. Experienţa plasticii şi acusticii îl readuc în focarul iradierii simboliste. Pe scurt, putem trasa drumul poeziei astfel:mai întâi fervoarea misionarã, psihologia de grup, apoi singularizarea îmbinatã cu teatralitatea, pentru a ajunge la un fel de pantomimã, simţirea unei epuizãri şi încercarea de altfel de literaturã. O ultimã remarcã:existã la Minulescu o notã de clasicism parodic, exprimat prin parodieri ale recuzitei clasice din temple, statui, personaje mitologice. Cultul modelelor devine problematic, dar visul vârstei de aur rãmâne:”E-atât decor/ Si-atâta feerie/ Cã iambii si troheii altro vremi/ Reînvie subterana tragedie/ Si doliul semizeilor ce mor”.

Timbrul poetic minulescian este unul extrem de personal. Este singular şi astfel dorea sã fie perceput, la modul cel mai emfatic:”Mã întrupez în al veciei şia-l imensitãţii Domn!”.

Versuri

  • Romanțe pentru mai târziu, Ed. Alacalay, 1908,
  • De vorbă cu mine însumi, București, 1913
  • Spovedanii, colecția Manuscriptum, 1927
  • Strofe pentru toată lumea, Ed. Cultura Națională, 1930
  • Nu sunt ce par a fi, Ed. Fundațiilor, 1936
  • Versuri, ediție definitivă îngrijită de autor, 1939

Proză

  • Casa cu geamurile portocalii, B.P.T., 1908
  • Măști de bronz și lampioane de porțelan, Ed. Alcalay, 1920
  • Lulu Popescu, Ed. Alcalay, 1920
  • Pleacă berzele, Ed. Alcalay, 1920
  • Roșu, galben și albastru, Ed. Cultura națională, 1924
  • Manechinul sentimental, Ed. Cultura națională, 1926
  • Corigent la limba română, Ed. Cultura națională, 1929
  • Bărbierul regelui Midas, București, 1929
  • 3 și cu Rezeda 4, Ed. Adevărul, 1933
  • Cetițile noaptea, Ed. Cultura națională, 1933

Romanţa inimii

Inimă-ciutură spartă-
Cui mai duci apă la poartă,
Daca nimeni nu mai trece
Să-ţi soarbă din apa rece-
Apă bună de descântec
De la ochi până la pântec?...

Inimă-ciutură goală-
Cine te spoi cu smoală
Şi te-ascunse în ogradă,
Nimeni să nu te mai vadă,
Ca să-ţi mai cerşască apă
Când de sete gura-i crapă?

Inimă-ciutura mea-
Dă-mi să beau, dar altceva,
C-apa rece ţi-au golit-o
Toţi cei care ţi-au sorbit-o!...
Dă-mi ce mi-ai păstrat doar mie-
Dă-mi un strop de apă vie!... 

""