Autor 3904 vizualizări


“Ion Mihalache, căpitan demobilizat, învăţător de duzină, dar trepăduş ambiţios, din care slăbiciunea Regelui Ferdinand trebuia să facă un ministru cu cămaşa afară din pantaloni şi cu mintea înăuntrul lor […]

În arena politică, Maniu se prezenta ca un dandy – Mihalache ca un salahor. Când se urca ardeleanul la tribuna Camerei, frazele i se împleteau ca variaţiuni banale pe o temă cunoscută;ţoapa de la Topoloveni vorbea în schimb ca şi cum ar fi dat cu sapa ca să spintece pământul. Maniu era conştient că rostea un discurs, pe când Mihalache îşi închipuia că răstoarnă o lume;logoreea celui dintâi nu impresiona pe nimeni, pe când accentele calde ale celui de-al doilea încântau pe cei care nu veniseră în contact nici măcar cu manualele şi erau mulţi în Camerele alese după război. Dacă n-ar fi fost războiul, dacă n-ar fi fost introdus sufragiul universal, Mihalache ar fi rămas până la sfârşit simplu învăţător, încântat să cârmuiască cooperativa din satul său, să ajungă preşedinte al Asociaţiei Învăţătorilor şi să ţină o cuvântare la un congres sau la o înmormântare – pe când Maniu n-a mai trăit decât pentru politică de cum a scăpat de pe băncile Universităţii. Dacă Ardealul nu s-ar fi unit cu Patria-Mamă, Maniu n-ar fi ajuns desigur prim-ministru, dar deputat al românilor la Budapesta tot era să fie şi poate şi ministru unguresc, în ipoteza unei împăcări a maghiarilor cu minorităţile…

La începutul carierei sale, Mihalache a comis o mare greşeală care i-a acrit viaţa. Luat la repezeală, s-a dus la Palat să depună jurământul de ministru în cămaşă şi în iţari şi a făcut astfel din costumul său un simbol de care nu s-a mai putut scăpa. Mai târziu, după ce s-a dat la franţuzească şi la englezească, după ce a înghiţit volumele de economie politică recomandate de Madgearu şi de Răducanu, după ce l-a plimbat Titulescu la Geneva şi la Cap Martin, grozav ar fi vrut să se elibereze, fie şi numai din când în când din rolul de fenomen rural care-l punea pe o treaptă inferioară faţă de interlocutorii săi… Dar fără cămaşă afară din iţari, Mihalache n-ar mai fi fost Mihalache – aşa încât nu s-a mai putut despărţi de ea. Obligaţia de a se plimba în costum de vicleim i-a înrăutăţit sufletul, bun din naştere, căci, deşi n-a mărturisit-o niciodată, îşi închipuia că toţi cei îmbrăcaţi nemteşte îi vorbeau cu condescendenţă, cu indulgenţă şi cu un prietenesc dispreţ.

Până la război orizontul lui fusese limitat de modestele idealuri ale corpului didactic de la sate. Stăpânirea unei cooperative rurale, un râvnit loc de deputat, preşedinţia Asociaţiei Învăţătorilor, excursii mănoase prin Ministere cu un ghiozdan la subţioară, erau singurele preocupări ale unei minţi bine echilibrate pe care nu o frământau ambiţii deşarte. O minte pentru care lumea începea la Topoloveni şi se sfârşea dacă nu la graniţele Muscelului, cel mai departe la Bucureşti.

Ambiţiile învăţătorului Mihalache s-au deşteptat odată cu ambiţiile întregii sale tagme şi cum se ridicase deja deasupra colegilor săi prin preşedinţia Asociaţiei şi prin decorarea cu “Mihai Viteazul”, a făcut din cămaşa care îi ascundea posteriorul un simbol şi s-a pus în fruntea mişcării ţărăneşti. Şi fiindcă, deşi îndrăzneţ la faptă, era smerit la vorbă, a ajuns ministru la un an după sfârşitul războiului, într-o zi în care îşi pierduse toată lumea mintea.

Prea inteligent ca să nu-şi dea seama că a ajunge nu era nimic şi că a se menţine era totul şi conştient de lipsa sa de pregătire pentru posturile înalte de comandă, Mihalache s-a aruncat pe manuale. A citit tot ce a găsit, pe româneşte;a luat hapuri de franţuzeşte şi a început să descifreze şi textele comandate la Paris. A înghiţi nu înseamnă însă a şi mistui, aşa încât în cazul omului nostru asimilarea a fost mediocră. Grija mare a lui Mihalache, în acele începuturi ale carierei sale, era să nu fie prins în delict de ignoranţă şi pentru aceasta venea la consfătuiri cu lecţia preparată, fără să reuşească bineînţeles să impresioneze pe cei de faţă, mai toţi familiarizaţi cu cărţile, cu doctrinele şi cu teoriile. De multe ori se plictisea şi el “cu lecţia” şi lăsând manualele la o parte, o lua mai ţărăneşte, punând numai bunul său simţ şi inteligenţa sa naturală la contribuţie. Vorbea atunci cu miez, evoca cu talent mizeriile celor mulţi, şi impresiona.

Mai târziu, Mihalache a lăsat la o parte erudiţia, care la dânsul era o simplă spoială, s-a mulţumit să fie “le paysan du Danube” şi şi-a ţinut acest rang cu demnitate….”

Constantin Argetoianu, Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, Ed. Machiavelli, Bucureşti, 1996, vol. VI, pag. 64, 216-217, vol. VII, pag. 224-225

sursa:http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/05/22/ion-mihalache-portret-subiectiv/