Autor 1447 vizualizări


Există în viață momente deosebite, de neuitat, rare, care se dovedesc hotărâtoare pentru decenii întregi și ne modelează comportarea. Un astfel de moment a fost pentru mine întâlnireacu inginerul Emil Prager. Și în mod deosebit o zi de la începutul lui noiembrie 1984. Se hotărâse în octombrie să se opereze de cataractă. Deși mulți l-au sfătuit să nu facă o asemenea operație, la venerabila vârstă de 96 de ani, dânsul a înțeles să-și asume riscul, așa cum își asumase riscurile meseriei de constructor, de-a lungul unei vieți.

Aproape de Ion Ionescu 

Atunci, la 5 noiembrie, cu câteva zile înainte de a se interna pentru operație, mi-a dăruit câteva dosare cu note personale autobiografice, amintiri despre ingineri și arhitecți iluștri pe care îi cunoscuse, însemnări din activitatea sa, cuvântări și articole, toate scrise de mâna lui. Dar și o lucrare neprețuită, cartea Povestiri tehnice a profesorului inginer inspector general Ion Ionescu. Era un exemplar unic pentru că îi fusese dăruit2 chiar de autor, Ion Ionescu, cu următoarea dedicație:

„Scumpului meu elev Emil Prager în amintirea editării a 200 exemplare din această carte al cărei venit mi-a fost dat ca ajutor pentru căutarea boalei din 1943-1945. Ion Ionescu, 10.I.1945.”

După 40 de ani, inginerul Emil Prager îmi dăruia mie, la 5 noiembrie 1984, înaintea intervenției chirurgicale care i-a fost, în cele din urmă, fatală, exemplarul unic pe care a scris:

„Tânărului meu coleg inginer Niculae Noica i-am dăruit cu toată dragostea aceste trei cărți, tipărite între 1941 și 1945 din Povestiri științifice și Tehnice, ale marelui profesor inginer Ion Ionescu-Bizeț, de a cărui afecțiune m-am bucurat până la sfârșitul vieții sale, în 1946, cu gândul că-i vor folosi mai târziu ca elemente ale operei de formare a inginerilor constructori care au contribuit la dezvoltarea tehnicei în țara noastră.”

De atunci m-am străduit ca acest „gând” să devină realitate. Cursul de Istoria tehnicii construcțiilor, ținut la Facultatea de Construcții Civile, Grupul pentru Cercetarea Istoriei Construcțiilor din cadrul Comitetului Român pentru Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii, de la Academia Română, prezentarea unor personalități și lucrări remarcabile din lumea construcțiilor, cu diverse ocazii și în diverse publicații, au devenit realități, răsărite din „gândul” ilustrului inginer constructor Emil Prager.

Povestiri tehnice 

Astăzi, recitind Povestiri tehnice, după mai bine de douăzeci de ani, am constatat, încă o dată, talentul și priceperea înaintașilor în realizarea unor lucrări dificile (Anghel Saligny... viața și opera, Arhitecți și ingineri, Podul „Regele Carol I”), dar și seriozitatea și competența lor în tratarea problemelor esențiale economice și sociale (Ghețurile Dunării, Importanța economică a râului Ialomița, Prăbușirea tribunelor din tabăra Cotroceni).

Surprinde, astăzi, actualitatea acestor analize tehnice3, făcute în urmă cu aproape un secol, în privința inundațiilor, navigabilității râurilor și avantajelor lor economice. Merită, de asemenea, remarcată promptitudinea cu care inginerii români au înțeles să tragă învățăminte din accidentul produs la Cotroceni, dar să și impună, imediat, administrației locale, măsuri tehnice și organizatorice4 pentru a evita astfel de situații. Descrierea pe care o face Lucrărilor publice la romani sub împăratul Traian este nu numai interesantă, dar și plină de învățăminte. Cu ample citate din Vitruviu, Ion Ionescu arată că „ingineria și arhitectura la romani cereau muncă și studii și de aceea ei au putut face lucrări mărețe care se admiră și după 2000 de ani”.

El descrie lucrările inginerești făcute înaintea și în timpul lui Traian, spre a se putea constata progresul. Orașele aveau străzile pavate cu mozaic de lespezi mari pe fundații puternice și erau prevăzute cu instalații de canalizare care asigurau, la Roma, în timpul lui Traian, un consum de aproape 1.000.000 m/zi, din care 2/3 pentru serviciile publice. Apa se aducea de la mari distanțe, prin apeducte. Pe vremea lui Traian existau 443 km. apeducte, din care cam 50 km. susținute de bolți și picioare de 32,0 m. înălțime, adevărate lucrări de artă. Ion Ionescu susține că împăratul Traian era preocupat de asigurarea salubrității orașelor și a sănătății locuitorilor lor. Despre șoselele care străbăteau imperiul spune că „totalizau o lungime egală cu de două ori lungimea ecuatorului”.

O șosea importantă de-a lungul Dunării se îndrepta de la Viena spre sud-est până în Dacia. În dreptul Cazanelor, în amonte de Porțile de Fier, parte din profilul șoselei intra în stâncă, restul lățimii era construit în consolă pe bârne încastrate în găuri săpate în stâncă. Sunt remarcate complexitatea lucrărilor, arta și știința cu care ele erau realizate. Povestiri tehnice pune în evidență talentul de scriitor al profesorului, care reușește să prezinte simplu și atrăgător aspecte tehnice de multe ori aride. De altfel, profesorul inginer Ion Ionescu „este primul dintre matematicienii și inginerii români care au avut îndrăzneala și pasiunea de a se ocupa o viață întreagă (1900 – 1946) cu cercetări de istoria matematicilor și a construcțiilor în România și de a scrie și lucrări de sinteză dintre cele mai interesante în acest domeniu5.

„Cu râvnă și cu dăruire de sine a cercetat biblioteci, arhive și a șters, cum spune poetul, «colbul de pe cronici bătrâne» ca să poată zugrăvi aidoma «coloana unor vremi de mult apuse». O muncă migăloasă, continuă și pasionată, vreme de aproape jumătate de secol”6.

Ion Ionescu a fost un excelent dascăl. A înțeles să educe tineretul și să-l stimuleze cât mai mult pentru a se cultiva în domeniul științei și tehnicii. I-a oferit, de aceea, o operă vastă – răspândită în peste 10.000 de pagini – în care a descris, cu talent și pricepere, istoria construcțiilor din țara noastră și nu numai. Contribuția profesorului Ion Ionescu la istoriografia construcțiilor românești a fost fundamentală.

Cine a fost profesorul Ion Ionescu? 

La jumătatea secolului al XIX-lea, administrarea moșiei Stoienoaia7, proprietatea fraților Constantin și Iosif Darvari, era încredințată de aceștia lui Nicolae Ionescu, om harnic și cinstit, căsătorit de curând cu Atina, fiica lui N. Diamandescu, mic podgorean din Valea Călugărească. Familia Nicolae Ionescu a sporit în decurs de numai 10 ani cu cinci fii: Constantin, Ion, Iosif, Cristu și Alexandru. Ion Ionescu s-a născut la 4 decembrie 1870. La șapte ani a fost dat la școala primară din Cărbunești.

După ce a făcut prima clasă la țară, părinții s-au gândit că acest copil, care dovedise o inteligență deosebită, ar merita să urmeze o școală mai bună. Este adus la București și înscris la școala ,,Clemența”. În anul 1880, când nu terminase clasele primare, Ion Ionescu primește o lovitură grea: moartea tatălui său încă tânăr. Cu câteva zile înainte, tatăl internat la spitalul Colțea ceruse să-l vadă pe fiul Ion. Să aflăm chiar de la Ion Ionescu cum s-a desfășurat acest episod, hotărâtor pentru viața și cariera sa:

„…atunci mi-a spus să citesc mult și să învăț bine ca să pot îngriji de mama mea când voi fi mare. Am înțeles că simte că nu are să trăiască mult și m-a apucat un plâns de nici nu știu când am fost dus acasă. Cuvântul lui l-am păstrat cu sfințenie, căci am învățat cu toată străduința și am stat cu mama până la moartea ei… Pe dânsa am avut-o ca exemplu de muncă și de conștiință la îndeplinirea datoriei; de la ea am luat spiritul de corectitudine, de economie, de trai modest…”

După terminarea școlii primare, a dat concurs pentru a intra la o școală comercială, care se putea termina în cinci ani, după care își putea găsi o ocupație să-și câștige existența. Acesta a fost motivul pentru care nu a luat calea liceului și universității, căci n-ar fi putut ajunge la o situație mai bună decât cel puțin după zece ani de studii. Cu o bursă obținută prin concurs și pe care a păstrat-o, pe baza mediilor mari, până la terminarea școlii, a putut să-și ajute familia. În fiecare vară făcea practică de contabil, iar la terminarea școlii a găsit că este avantajos să intre contabil la moșia lui Iosif Darvari, unde, deși primea un salariu mai mic decât i se oferise la București, avea în schimb locuința și întreținerea asigurate.

În această slujbă, Ion Ionescu era ocupat mai mult în lunile verii. Iarna avea timp destul să se instruiască, citind tot ce-i cădea în mână, mai cu seamă cărți de matematici. În curând, lectura sa a început să capete un scop precis, anume acela de a se pregăti pentru concursul de admitere la Școala Națională de Poduri și Șosele, înființată nu de mult (1881), dar îndeajuns de reputată pentru seriozitatea cu care erau pregătiți viitorii ingineri.

În 1889, Ion Ionescu reușește întâiul, atât la concursul de admitere în anul preparator al Școlii Naționale de Poduri și Șosele, cât și la examenul din anul următor, mult mai sever, de intrare în anul întâi. În școala de ingineri, Ion Ionescu nu este numai un elev sârguitor, strălucitor la examene: el acordă un ajutor substanțial învățământului prin redactarea cursului de mecanică rațională predat de Gh. Kirilov.

Inginer... 

În 1894, Ion Ionescu termină cursurile și obține diploma de inginer, obținând cea mai mare notă dată până la dânsul vreunui absolvent al acestei școli. Devenind inginer, Ion Ionescu se angajează în 1894 la căile ferate, pentru lucrările liniei Cernavodă – Fetești, destinate să facă legătura între vechea linie ferată Cernavodă – Constanța și noua linie ferată București – Fetești. El conduce montarea primului pasaj de lângă Fetești, când lucrează cot la cot cu muncitorii, purtând aceeași îmbrăcăminte ca și ei. La o inspecție a directorului general prof. ing. Gheorghe I. Duca, care îl invită în vagonul lui, Ion Ionescu se scuză, spunându-i că este murdar.

,,Nu sunteți murdar – i s-a răspuns. Această prezentare este cea mai bună carte de vizită a dv.”

După terminarea lucrării, Ion Ionescu trece la Serviciul podurilor, unde întocmește numeroase proiecte de construcție de poduri și alte lucrări pe liniile ferate. În acea vreme, suprastructura metalică a podurilor, neputându-se executa în țară, era comandată în străinătate. Ion Ionescu este delegat să facă recepția podurilor comandate în Franța și în Germania. Rămâne câte șase luni în fiecare dintre aceste țări. Întors în țară, este însărcinat cu organizarea atelierelor de confecții metalice pentru consolidarea liniei ferate Ploiești – Predeal (1898- 1899) și înaintat șef de secție.

La 1 ianuarie 1900, este mutat la Serviciul hidraulic din București, în calitate de subdirector al serviciului, apoi director, fiind însărcinat cu studierea devierii apelor Siretului spre Prut. Ca director al Serviciului hidraulic, el verifică toate proiectele lucrărilor mai importante care se făceau în albiile râurilor, în special proiectele podurilor. Podul de cale ferată peste bazinul din Giurgiu – în curbă, cu două deschideri de câte 36,25 m cu o pilă de secțiune trapezoidală, cu grinzi metalice cu zăbrele – este proiectat și executat sub directa lui conducere.

Una din realizările tehnice importante ale lui Ion Ionescu poate fi considerată Harta hidrografică a Dunării, foarte necesară navigației și lucrărilor de ameliorare în lunca Dunării, lucrare necunoscută marelui public, dar care, la timpul său, a reprezentat un progres de seamă. Serviciul hidraulic a executat, sub conducerea lui Ion Ionescu, prima hartă hidrografică amănunțită la scara 1:10000, cuprinzând șenalurile navigabile cu zonele învecinate dintre Oltenița și Bechet, bazată pe 2329 de profile transversale. Lucrarea, de mare amploare, a fost făcută cu multă exactitate și s-a dovedit de o execuție ireproșabilă. Harta a fost folosită până după anul 1953.

...și director 

După primul război mondial, a fost numit, la 1 ianuarie 1919, director al Serviciului de poduri metalice, iar la 1 aprilie 1921 - director general al acestui serviciu. În această funcție a condus lucrările de reconstruire a podurilor metalice distruse în timpul războiului și în special a podurilor dintre Fetești și Cernavodă. De la 1 august 1921, Ion Ionescu nu a mai ocupat altă funcție în afara aceleia de profesor la Școala Politehnică, însă făcea parte din diferitele consilii de îndrumare, aprobare și control al celor mai importante lucrări din țară.

Preocupat de pregătirea matematică a viitorilor studenți, Ion Ionescu a hotărât, împreună cu alți patru colegi, inginerii Victor Balaban, Mihai Rocco, Ion Zotu și Vasile Cristescu, să înființeze „Gazeta Matematica”, revistă care va apărea cu regularitate din anul 1895. Un rol important l-a avut, începând din 1919, ca membru în Consiliul Tehnic Superior, unde a funcționat câtva timp și ca vicepreședinte.

În această funcție, Ion Ionescu, prin vasta sa cultură generală și de specialitate, prin concepția sa largă, la curent cu cuceririle științei și tehnicii moderne, prin probitatea și grija de a se folosi fondurile publice în condiții optime, a adus o contribuție valoroasă la îmbunătățirea calității și eficacității proiectelor marilor lucrări tehnice ale statului. În perioada 1923-1926 Ion Ionescu și-a desfășurat activitatea în calitate de vicepreședinte al Comisiunii interimare a primăriei capitalei. El fusese solicitat de primarul din acel timp să introducă ordine și corectitudine în administrarea serviciilor tehnice ale primăriei.

La Societatea 

Politehnică Un rol deosebit l-a avut Ion Ionescu în lumea inginerească prin activitatea desfășurată la Societatea politehnică, înființată la 30 noiembrie 1881, în ziua inaugurării primei linii ferate proiectate și construite de ingineri români, între Buzău și Mărășești. Admis în Societatea politehnică în 1899, Ion Ionescu este numit secretar, funcție pe care o deține timp de 13 ani, perioadă în care muncește cu hărnicie și pricepere pentru îndeplinirea țelurilor societății și păstrarea unității ei, în mai multe rânduri amenințată.

O primă lucrare importantă pe care o elaborează ca secretar al societății este Istoricul Societății politehnice, în cei dintâi 25 ani ai existenței sale (1881 – 1906). Mai târziu este ales timp de nouă ani vicepreședinte, iar între 1932 și 1934 - președinte.

Accidentul de la Cotroceni

Cât de justă era lupta pe care o ducea inginerimea română pentru reglementarea titlului de inginer și pentru a nu se mai permite executarea de lucrări publice decât de către antreprenori calificați a dovedit-o, din nefericire, un accident care a produs o mare emoție în toată țara. Cu ocazia unei serbări, în ziua de 8 iunie 1935, două tribune din Cotroceni înțesate de public s-au prăbușit provocând moartea a trei persoane și rănirea a peste 700.

Pentru cercetarea cauzelor accidentului, s-a alcătuit o comisie prezidată de prof. ing. Ion Ionescu, din care mai făceau parte prof. ingineri Gh. Em. Filipescu, Cristea Niculescu și A.A. Beleș. A reieșit că tribunele fuseseră proiectate de un inginer electrician și executate de un tinichigiu, că în toată Direcția arhitecturii de la primăria capitalei nu exista niciun inginer, că „protecționismul, favoritismul, nepotismul erau factori de care se ținea mai mult seama decât de selecțiunea după competență, capacitate sau merit!

Exact peste un an, Ion Ionescu a publicat în ziarul „Universul” articolul Arhitecți și ingineri, în care se demonstra pe larg că „în zilele noastre – spre deosebire de timpurile mai vechi – este o necesitate să se respecte în mod riguros specialitățile profesionale, și că nu mai este permis a se face confuzie între arhitecți și ingineri”.

Ion Ionescu a militat continuu ca țara noastră să aibă prescripții proprii pentru proiectarea și executarea construcțiilor adaptate la situațiile specifice – de la noi – cutremure, condiții climatice etc. Serviciile tehnice publice și respectiv inginerii proiectanți de lucrări particulare recurgeau la prescripții străine – mai ales la cele germane, care erau mai detaliate și aplicabile la o mare diversitate de construcții – fără să se țină seama, în general, și de diferențele de condiții de la o țară la alta.

De aceea, Ministerul Lucrărilor Publice a hotărât să întocmească o serie de prescripții pentru proiectarea și executarea construcțiilor și prof. ing. Ion Ionescu a fost însărcinat să prezideze o comisie care în anii 1941 și 1942 elaborează: Prescripții generale, Prescripții pentru construcția în lemn și Prescripții pentru construcțiile de beton armat.

Ion Ionescu și... betonul armat 

Prof. ing. Ion Ionescu și-a adus contribuția și la promovarea noului material apărut în anii 1890-1900 – betonul armat. La scurt timp după ce Monier brevetase o serie de tipuri de construcții în beton armat, Saligny a considerat că acest material ar fi indicat și pentru construcția celulelor docurilor din porturile Brăila și Galați în curs de proiectare. În 1886, el a făcut în curtea Școlii Naționale de Poduri și Șosele un model de celulă de beton armat, pe care l-a supus încercărilor.

Deși nu se mai construise în lume asemenea celule, Saligny a hotărât să le folosească la ridicarea docurilor. Generalizarea construcțiilor de beton armat era însă foarte înceată, căci nu existau întreprinzători care să-și ia răspunderea pentru aceste lucrări. Abia în 1903, ing. Elie Radu prezenta, la expoziția Asociației pentru înaintarea și răspândirea științelor, o grindă mare de beton armat, încărcată cu sarcini grele.

Noul material începe să fie întrebuințat și în alte servicii de stat de către ing. E. Radu și ing. O. Alexandrini, care propun generalizarea folosirii lui. Se țin diverse conferințe. La aceste conferințe Ion Ionescu expune teoria betonului armat, după Koenen, pe care a socotit-o ca fiind cea mai practică și apropiată de realitate. În urma studiilor făcute și experienței de proiectare, Ion Ionescu se hotărăște să scrie un manual de beton armat, pe care-l publică în anul 1915.

Cartea a fost consultată cu folos, de studenți și ingineri constructori, până la apariția în anul 1940 a manualelor prof. ing. Mihail Hangan. Ion Ionescu și-a impus ca o datorie de onoare să contribuie la răspândirea și dezvoltarea științei construcțiilor, printr-o activitate continuă și susținută ilustrată prin conferințe, comunicări și publicații. Lucrările sale de popularizare sunt scrise cu o deosebită claritate, vocabularul este al limbii literare, termenii științifici se reduc la cei esențiali, căutându-și echivalenți populari. Ion Ionescu a încetat din viață în anul 1946. Cândva, prof. Gheorghe Țițeica îl elogia în felul următor:

„A fost o dată ca niciodată un inginer strașnic, Ion Ionescu, stâncă de granit, inimă de aur, om de treabă și om de ispravă.”

NOTE

1. În martie 1984, o veste cumplită a străbătut Bucureștiul. Se ordonase demolarea Spitalului Brâncovenesc. Cu toții știam că Spitalul Brâncovenesc reprezenta un monument de arhitectură, foarte puțini știau că era și un valoros monument tehnic. Aici se executaseră pentru prima dată, în anul 1904, planșee dintr-un material nou – betonul armat – a cărei folosire era abia la început în lume. Citisem despre acestea în lucrarea inginerului Emil Prager „Betonul armat în România”.Deoarece hotărâsem să extrag două grinzi de beton armat dintr-unul din planșeele spitalului pentru a le putea cerceta, l-am rugat pe inginerul Emil Prager să mă primească la dânsul. Și astfel a făcut destinul ca într-o zi însorită de primăvară, joi 29 martie 1984, să-mi încep vizitele săptămânale la acela care era decanul de vârstă al constructorilor noștri.
2. Pentru a-și ajuta pe fostul profesor Ion Ionescu, grav bolnav în anul 1943, Emil Prager i-a propus să-i tipărească o culegere cu articolele răspândite în diverse buletine și reviste, intitulată Povestiri tehnice, și să-i dăruiască venitul provenit din vânzarea celor 200 de exemplare broșate semnate de dânsul.
3. Alte analize tehnice ale profesorului inginer Ion Ionescu: Navigabilitatea Siretului, publicată în revista „Natura” și Buletinul Societății Politehnice – B.S.P. ‚în anul 1912; Regimul Dunării. Studii și lucrări făcute în România pentru cunoașterea regimului acestui fluviu - Buletinul Societății Politehnice (B.S.P.), în anul 1907.
4. Urmare acestui accident, primarul Municipiului București, Al. G. Donescu, a dat o decizie prin care se interzicea eliberarea vreunei autorizații pentru construcții de orice fel, dacă proiectele nu erau semnate de un inginer constructor, diplomat al Școlii Politehnice sau cu diplomă echivalentă. Prin semnătură, inginerul garanta stabilitatea și rezistența din proiect, fiind pasibil de sancțiunile codului penal.
5. Profesor inginer Cristea Mateescu – Ion Ionescu, în colecția „Savanți de pretutindeni” – Editura Științifică, București 1966
6. Profesor universitar Florica T. Câmpan – De la școala lui Gheorghe Lazăr la Institutele tehnice de azi, Editura Ion Creangă 1980.
7. Cătunul Stoăienoaia aparținea comunei Creața- Leșile, importantă așezare rurală în județul Ilfov, la depărtare de numai 30 km. de București.