Autor 1819 vizualizări


Dacă despre foarte multe scriitoare din perioada interbelică se poate spune că s-au format în preajma cenaclului Sburătorul, despre Ioana Postelnicu (pe numele real Eugenia Banu) nu există dubii că a fost în întregime creația lui Eugen Lovinescu. Amfitrionului îi datorează atât pseudonimul literar, cât și alintul „Popea” (provenit de la numele de familie, Pop, dobândit în urma căsătoriei). 

Întâlnirea dintre ei a fost generată de lectura unui grupaj omagial pentru Eugen Lovinescu, din ziarul „Dimineața”, în care semnaseră mai mulți scriitori „sburătoriști” cu ocazia împlinirii a 30 de ani de critică literară. După cum mărturisește în volumul Seva din adâncuri, acel articol a reprezentat ușa larg deschisă înspre anii formării ei literare, anii cei mai importanți. Se întâmpla într-o dimineață de vară a anului 1937:

„Mamei mele îi datorez curajul de a fi pus mâna pe telefon și de a-i telefona maestrului. Evocarea aceasta vine acum sub condeiul meu cu toată simțirea de atunci. (…) Citeam și nu mă mai săturam. Scriau doamna Hortensia Papadat-Bengescu, Ticu Archip, Felix Aderca și alții, și înțelegeam că nu era greu să ajung și eu acolo… În acel cenaclu despre care auzisem, pe care îl consideram un Parnas în care nu puteau pătrunde decât aleșii. Și iată, pătrunderea nu era grea. O voi încerca și eu. 

 – Mamă, am să telefonez criticului, am zis exaltată, după ce i-am spus cine e Lovinescu, după ce chiar i-am citit cu glas tare câte ceva din cele ce relatau scriitorii. 

– Bine faci, m-a îndemnat mama, care știa că de ani de zile umplu caiete cu tot ce-mi trece prin cap. 

– Dacă află Felix? (Felix Pop, primul soț al Ioanei Postelnicu, n.n.) am întrebat îngrijorată. A fi făcut ceva ce n-avea parafa lui era un lucru cu totul de neconceput. La acea vreme nu intrasem singură într-un cinematograf, nu urcasem vreodată într-un taxi, nu aveam un ban în buzunar de care să nu dau socoteală. Trăiam, circulam, existam prin el. Clopotul de sticlă era așezat peste mine… Nu puteam depăși aria lui. A da un telefon unui străin? A merge la el? întrecea orice închipuire. 

– Dacă nu-i spui, nu află! a zis mama.

Am căutat numărul lui Lovinescu în cartea de telefon. (…) Întrebându-l când pot să viu cu literatură, criticul mi-a spus, oricând, cu aerul că asistase la o farsă. Am așezat receptorul în furcă. Toată ființa mea tremura de emoție. De actul de curaj pe care-l comisesem. Era un prim pas de independență. Ajunsesem la el atât de ușor... M-am lăsat pe spate în pat, cu privirile în tavan, cu paginile mari ale ziarului în jurul meu, înecată într-o frenetică stare care se plimba prin ființa mea… Lumina, căldura acelei zile de vară se intensificaseră, căpătaseră ceva din luminozitatea zilelor de Paște ale copilăriei mele, însuflețindu-mă.”

Așa a început drumul literar al Eugeniei Banu, care a semnat și cu pseudonimele Sergiu Dușescu și Bogdana Postelnicu, până să opteze pentru cel care a consacrat-o, Ioana Postelnicu. 

Descendenta unui neam de păstori


S-a născut în Poiana Sibiului la începutul secolului XX (în anul 1910), într-o familie cu mulți frați și surori, îndemnați spre învățătură, după cum amintește într-un interviu: „Am fost șapte copii, șapte frați, și părinții au făcut tot ceea ce este omenește posibil, pentru a-și vedea copiii «domni», adică pentru a ne da la școli înalte. Era în tradiția locului, ca mărginenii sibieni să-și dea copiii la oraș, la școli bune. După Unirea cea Mare, visul tatei s-a împlinit, toți cei șapte copii am ajuns absolvenți de studii superioare la Cluj sau la București, fiecare la timpul său și în specialitatea aleasă, clădind astfel dezideratul sfânt al ardelenilor de a îmbogăți cultura locului în care s-au născut”. 


După doar un an de la nașterea Eugeniei/Ioanei, familia se mută în orașul Sibiu, unde tatăl său va deveni staroste al breslei curelarilor. Ioana Postelnicu se va întoarce în locul natal după foarte mulți ani, în timpul războiului, și reîntâlnirea cu satul îi va stârni gândul de a scrie despre familia ei care era descendentă a unui neam de păstori. Ideea a avut ca rezultat ciclul Vlașinilor (Plecarea Vlașinilor, 1964; Întoarcerea Vlașinilor, 1964; Urmașii Vlașinilor, 1999), în amintirea unchilor și strămoșilor ei despre care spunea:

„În curtea noastră sibiană, poposeau adesea unchii mei ce-și purtau turmele spre pășunile îndepărtate. Erau pentru mine niște ființe dintr-o lume fabuloasă, despre care în casa noastră se vorbea mereu, părinții mei neputând uita satul de munte părăsit pentru totdeauna. Toată copilăria mea am dorit să văd acest sat în care m-am născut, despre care se vorbea ca despre un tărâm de poveste, unde nu se putea ajunge decât cu calul și unde trăiau oameni năzdrăvani ce nu se temeau de nimic, care cunoșteau toate colțurile lumii”. După scrierea primelor două volume din ciclul Vlașinilor, Ioana Postelnicu declara că a realizat cartea pe care-o socotește scrierea ei cea mai bună. 

Consideră că și-a făcut ucenicia prin volumele Bogdana și Bezna și a fost receptivă la puterea sa de evocare, de aceea este sigură că romanul s-ar fi ridicat la așteptările criticului protector dacă acesta ar mai fi fost în viață la momentul apariției. De altfel, rememorează și un paragraf dintr-o scrisoare de-ale lui, urmându-i sfaturile peste timp:

„Forma talentului dumitale analitic este de natură larg epică. Stăruie deci în această direcție, lăsând să se desfășoare substratul singur, succesiv, fără trepidanță și, de se poate, pe mai multe laturi, până la târzia lui filtrare, într-o unitate de concepție dobândită après coup”.

FOTO: FONDUL DOCUMENTAR IOANA POSTELNICU AL BIBLIOTECII JUDEŢENE ASTRA SIBIU

Fragmentul face parte din articolul cu același titlu, publicat în numărul 238 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 noiembrie - 14 decembrie 2021, și în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum