Autor 2927 vizualizări


După o lungă călătorie, Ioan Timuş rămâne în Tokyo, unde singurele slujbe disponibile par a fi doar acelea de contabil. Norocul apare însă când te aştepţi mai puţin, fiindcă, într-un restaurant, un rus se oferă să-l ajute ca să se înţeleagă cu chelneriţa. Rusul, profesor de pian şi fost director al Conservatorului din Petersburg, a obţinut un contract frumos în America şi vrea să plece acolo, dar trebuie să-l înlocuiască cineva la şcoala unde predă. Acum tocmai şi-a găsit omul: Timuş se recomandă şi el ca fiind tot profesor de Conservator şi prima sa slujbă în Japonia începe să capete contur.  

Locul unde trebuie să predea este şcoala de fete „Sacré Coeur” (Sei Shin Jo Gakuin), ţinută de nişte maici catolice. La interviu, la fel ca la cinematograful de pe Sfientlanskaya, musceleanul epatează, ca să impresioneze. Se recomandă ca având studii de Conservator la Paris, Leipzig şi Milano, că a cântat cu orchestra din Londra şi cu cea din Bucureşti, că e profesor de pian şi de canto... Obţine slujba şi onorariul este generos, numai că elevele şcolii sunt din Japonia, dar şi din Rusia, America, Franţa, Portugalia, Anglia, Australia şi din alte colţuri ale lumii. În afară de faptul că trebuie să se facă înţeles de toate, nivelul lor de pregătire este foarte ridicat, fiindcă rusul fusese un foarte bun profesor. Ca să nu se facă de râs, şi din cauză că la Tokyo nu existau partituri după care să predea, Timuş încearcă să-şi aducă aminte de lecţiile primite în copilărie la Câmpulung, de la o poloneză, fostă soprană, devenită la bătrâneţe profesoară de pian.  

Profesoare la o şcoală de fete din Tokyo (cca. 1910), pregătindu-şi cursurile

Până să-şi formeze un portofoliu de teme, pune accent pe discuţiile individuale cu elevele: ţinuta la pian, poziţia mâinilor şi a degetelor, note false, schimbarea tempo-urilor. Crede că a început să se descurce, dar nu ştie care sunt impresiile elevelor şi, mai ales, ale călugăriţelor care îl urmăresc permanent tăcute, cu priviri severe. Peste câteva zile este chemat pe neaşteptate la cancelarie; merge îngrijorat şi primeşte vestea: toată lumea este foarte mulţumită şi a fost angajat definitiv. Pentru prima oară, şcoala nu are doar un profesor de pian, ci şi un pedagog adevărat!, i se comunică, sec şi solemn, din partea maicii superioare.  

Ulterior, conducerea şcolii îi va cere să predea şi canto şi, la refuzul speriat al lui Timuş, maicile îşi exprimă mirarea: păi, n-a spus el că e şi profesor de canto!? Aşadar, altă belea şi altă improvizaţie salvatoare: cum în Tokyo este un profesor italian care predă canto, musceleanul caută un pretext şi îl vizitează când acesta dădea meditaţii. În holul de aşteptare, trage cu urechea şi află indicaţiile salvatoare: cum se respiră, cum se iau vocalizele, cum se deschide gura... Toate acestea, dublate însă de cunoştinţele şi de cultura muzicală acumulate încă din copilărie, îl fac să treacă victorios şi peste această încercare.

Hieroglifele nipone: trei femei înseamnă gălăgie! 

În timp, Ioan Timuş îşi găseşte noi preocupări. Cântă în orchestre care fac turnee prin Japonia, călătoreşte, se împrieteneşte cu europeni şi cu localnici, vizionează spectacole de teatru japonez şi ţine prima conferinţă din Japonia despre România.  Cu limba japoneză este însă mai greu decât se aştepta, dicţionarul nefiindu-i de mare folos, fiindcă, în funcţie de text, cuvintele pot avea înţelesuri diferite. De pildă, când a comandat ghiuniu-nomi, ceea ce, tradus mot à mot, înseamnă numai lapte, a aflat că i-a cerut chelneriţei să-i aducă lapte cu... purici! 

Stampă de epocă: „Fete jucând jocul Ken“, cca. 1745-1770, autor: Suzuki Harunobu

De aceea, românul se hotărăşte să înveţe temeinic limba japonezilor. Un misionar catolic îi explică logica hieroglifelor nipone: nu sunt fonetice, adică nu exprimă sunete, ci sunt ideografice, deci sugerează idei şi imagini. Aşadar, Timuş se apucă de buchisit scrierea japoneză, de la începuturile ei: un cerc cu un punct în mijloc înseamnă soare. Omul este reprezentat de două linii unite, ca un compas. Pentru arbore trebuie trei componente: o verticală, tăiată sus de o curbă cu vârfurile spre cer (tulpina) şi jos de o alta, cu vârfurile spre pământ (rădăcina).  

Urmează apoi compunerea hieroglifelor. Dacă tragi o linie sub semnul soare, atunci obţii răsărit de soare. Semnul om încadrat de un pătrat înseamnă închisoare. Timuş este tot mai captivat de logica şi de perspicacitatea pe care i le solicită descifrarea hieroglifelor nipone, dar unele asocieri îi stârnesc hohote de râs. De pildă, un anumit semn înseamnă femeie. Trei astfel de semne alăturate nu înseamnă însă trei femei, ci... gălăgie!  

Acest text este un fragment din articolul "Ioan Timuș și aventurile sale în Siberia și Japonia", apărut în numărul 227 al revistei Historia, disponibil în perioada 15 decembrie - 14 ianuarie 2021 la toate punctele de distribuție a presei (rețeaua Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării), dar și în format digital pe platforma paydemic.com 

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum