Autor 14833 vizualizări


MOTTO

„În pantofi îmi curge mocirla, care în timpul zilei este aruncată asupra acelora care tac.

Într-un parc văd că pomii au frunze roşii şi că iarba creşte în trei culori.

Eroii împietriţi ai trecutului îmi aruncă mănuşa lor în faţă.

Dar cu ei nu vreau să am de-a face.

Poate sînt laş.

Poate vreau să văd chipuri de televizor numai ca statui.

Fiindcă această piatră apasă mai puţin puternic asupra pieptului ca susnumitele chipuri...”

(„Plimbare nocturnă“, de Helmuth Frauendorfer, publicată în „Neue Banater Zeitung“, în 21 aprilie 1982)

INTRO

Helmuth Frauendorfer s-a născut la 5 iunie 1959, în Voiteg, judeţul Timiş, Republica Populară Română. Este şvab originar din România, poet şi jurnalist de limba germană.

A absolvit în 1984 Facultatea de Filologie, secţia Germană-Engleză de la Universitatea din Timişoara. Atitudinea sa contestatară faţă de lipsa de libertăţi din România, exprimată, în timpul studenţiei, în poezie, proză şi teatru, i-a adus Premiul de Încurajare pentru Literatură „Adam Müller Guttenbrunn” în 1982, dar a făcut şi să fie un scriitor interzis în Banat. Cu toate acestea, Editura Kriterion din Bucureşti i-a publicat volumul de versuri de debut, Am Rande einer Hochzeit (în traducere, Foarte aproape de căsătorie), în 1984.

După absolvirea facultăţii a fost repartizat ca profesor în comuna Bradu, judeţul Argeş. În 1986 i s-a promis angajarea la „Neue Literatur”, publicaţie a Uniunii Scriitorilor din România, însoţită procedural de cererea de a-şi da demisia din funcţia de profesor. Contrar aşteptărilor, Helmuth Frauendorfer a rămas şomer, pentru că într-o şedinţă a Uniunii, directorul acesteia l-a declarat „persona non grata“. A devenit un „caz” al „Europei Libere” şi, pe 26 ianuarie 1987, de ziua lui Ceauşescu, a cerut emigrarea din motive politice în Republica Federală Germania. 

Astăzi, în Germania, este scriitor liber profesionist.

Din aprilie 2010 este director adjunct şi referent pentru educaţie politica al Memorialului Berlin-Hohenschönhausen, un fost penitenciar al serviciului secret din R.D.G., Stasi.

A fost colaborator extern permanent pentru emisiunile politice de televiziune Kulturreport şi Fakt (la postul ARD) şi Wir (la postul MDR), unde realiza reportaje şi emisiuni tip magazin. A primit câteva premii importante. A realizat filme documentare despre comunism, precum filmul „Mişcând în front pe la margini. Scriitori germani în vizorul Securităţii“ (An den Rand geschrieben. Rumäniendeutsche Schriftsteller im Fadenkreuz der Securitate), prezentat ultima oară la Târgul de Carte de la Leipzig, din martie 2014.

S-a născut şi a trăit în România atât cât i s-a permis să trăiască aici, până în 1987, când a plecat în R.F.G. A fost urmărit în România de Securitate şi în Germania de Stasi.

Securitatea „a agonisit” pentru Helmuth Frauendorfer un dosar precum un jurnal de impresii, în care aproape toate cunoştinţele scriu şi îl descriu, o oglindă rotativă cu multiple feţe, în care vezi măşti ale aceluiaşi personaj . Perspectivele celor din jurul său se suprapun, se potrivesc, diferă. Dosarul său este construit aproape în întregime din informările date de cei apropiaţi.

Pentru aceia dintre noi care ne-am gândit măcar o dată că suntem urmăriţi, e incitant să descindem în această lume bănuită doar, dar care este şi pentru noi o realitate... Câte „Securităţi” ne-au urmărit, cam prin câte state am trecut? Pe unde suntem împrăştiaţi prin lume, cu aceste ipostaze de hârtie ale noastre, o filă aici, un document acolo, secvenţe neştiute din noi...?

Interviu realizat de Dana Iamandi, la data de 12 noiembrie 2008, în cabinetul de la C.N.S.A.S. al d-lui Constantin Ticu Dumitrescu

„Poezia“ gândurilor de licean în conflict cu statul

D-le Frauendorfer, în 1982 Securitatea v-a deschis dosar de urmărire informativă. Eraţi student la Facultatea de Filologie din Timişoara, secţia Engleză-Germană. Eraţi membru al Uniunii Tineretului Comunist şi aveaţi o activitate extrem de bogată în afara facultăţii. Eraţi membru al redacţiei revistei „Forum Studenţesc”, conduceaţi echipa de teatru studenţesc în limba germană Thalia Studio, frecventaţi cenaclul literar Adam Müller Guttenbrunn. Aţi primit mai multe premii pentru poezie, scriaţi la ziarul „Neue Banater Zeitung”, la revista „Neue Literatur”. Tocmai de aceea aş vrea să folosim ca motto un citat dintr-o scriere de-a dvs. de atunci. Cum era viaţa dumneavoastră în anii aceia?

Helmuth Frauendorfer:A fost şi frumoasă viaţa mea în anii aceia, pot să spun, fiindcă am luptat pentru o bucată de libertate în viaţa de zi cu zi – chiar şi pentru libertatea de a publica astfel de poezii, precum cea pe care aţi citat-o. Azi mă miră cum de, pur si simplu, am putut să public atunci, însă acesta a fost şi punctul de conflict cu statul comunist român, cu Securitatea.

Erau două chestiuni, „block-uri”, pentru care am intrat în conflict:era mai întâi poezia, dragostea mea pentru poezie. Şi dacă zic poezia, eu presupun să fie poezie liberă, necenzurată, o poezie a gândurilor, a sentimentelor mele. Şi această fascinaţie şi importanţă pe care am dat-o şi o dau cuvântului a fost „un block” şi în chestii literare nu accept niciun fel de cenzură.

A doua parte, din primul „block”, a fost dorinţa de a trăi necenzurat, dorinţa de libertate. Am simţit că există o cenzură, o ne-libertate, nu din motive mari, politice, de liberalitate, pe care le ştiu acum, ci pur şi simplu fiindcă am vrut să fiu liber, să iubesc pe cine vreau, să trăiesc o viaţă boemă dacă vreau, iar dacă vreau să citesc mult, să citesc mult.

Al doilea „block” era că eu, fiind interesat de toate evenimentele literare sau culturale de limba germană ce aveau loc, am fost, bineînţeles, şi din timp, membru al cenaclului literar Adam Müller Guttenbrunn. Am făcut şi revista liceului unde am fost, liceul „Nikolaus Lenau”, o foaie, o gazetă a şcolii, cu poezii despre natură, de dragoste. Dar nu erau poezii vesele, optimiste.

Şi atunci, tocmai datorită faptului că am fost activ în aceste cenacluri şi pe plan cultural, probabil s-au gândit securiştii timişoreni să mă racoleze din timp, pentru a avea pe cineva în aceste cercuri.

Şi era în anul în care eram în clasa a XII-a, înainte de bacalaureat. Am fost scos din clasă şi mi s-a spus că mă aşteaptă un ziarist de la „Scînteia”. Şi am vorbit cu el, am plecat cu el, „să facem o plimbare” care s-a terminat pe Bd. Leontin Sălăjan, unde ştiam că e Securitatea. M-a dus înăuntru, m-a pus într-o cameră, unde am stat vreo două-trei ore, fără să vină cineva. A venit câte unul, a deschis uşa, s-a închis uşa. Şi-au vrut să pună întrebări despre colegi, colege, nu ştiu ce, şi au zis că dacă nu lucrez cu ei, nu voi reuşi la examenul de bacalaureat şi nici să nu-mi fac gânduri să reuşesc la examenul de admitere la facultate, fiindcă se ştia că vreau să studiez germana – engleza la Universitatea din Timişoara.

„Helmuth, dacă vrei să ajungi ceva în ţara asta, trebuie să colaborezi cu ei“

Ce vă cereau? Ce urmăreau?

La început n-am ştiut ce urmăreau, că m-au întrebat atât în legătură cu elevi, cât şi, mai apoi, în legătură cu cenaclul literar. Şi atunci mi-am dat seama în ce direcţie merg. Despre Herta Müller, Richard Wagner, William Totok, Johann Lippet, Horst Samson. Eram deja în cenaclul acela.

Aveaţi 18-19 ani şi au încercat să vă racoleze. Acest episod nu este consemnat în dosarul dumneavoastră.

Foarte interesant că nu este consemnat. Cu toate că atunci când m-au interogat pentru prima oară, în ʼ84, Pădurariu, care conducea interogatoriul, mi-a zis cu foarte multă răutate să nu-mi închipui că ei mi-au iertat vreodată că i-am trădat, că am vorbit peste tot despre conversaţia pe care-au avut-o cu mine in liceu. 

Fiindcă eu ce-am făcut, după ce am plecat de-acolo, de la sediul Securităţii din Leontin Sălăjan, am mers glonţ la persoana mea primă de încredere, directorul liceului „Lenau”, care se dădea liberal. Aveam voie să fumăm la WC-uri (râde) şi eu, de la Securitate m-am dus direct la director şi i-am spus că trebuie să stau de vorbă cu el singur. Ne-am dus într-un coridor de toaletă şi i-am zis „Domʼle, ce să fac?” Răspunsul dânsului a fost:„Helmuth, dacă vrei să ajungi ceva în ţara asta, trebuie să colaborezi cu ei. Şi eu colaborez. Eu, când vin din străinătate, de fiecare dată scriu note. Nu trebuie să faci nimănui rău. Dar fără să colaborezi cu ei nu vei ajunge nimic”.

Dar dumneavoastră refuzaseţi deja, nu? Sau v-au lăsat un timp de gândire?

Nu, ei m-au pus acolo, nu m-au lăsat să părăsesc sala până ce nu am semnat un angajament acolo.

În ce consta angajamentul? Putea fi un angajament că nu veţi divulga nimănui această convorbire sau putea fi un angajament de colaborare.

De colaborare, dar şi că nu voi vorbi cu nimeni despre aceasta. Şi mi-au dat şi un nume, pare-mi-se „Bert” sau aşa ceva. Altfel, au zis, nu mă lasă să ies.

Dar au exercitat asupra dumneavoastră o presiune sau, pur şi simplu v-a fost frică?

Nu, nu, m-au ameninţat, m-au lăsat ore în şir acolo singur şi mi-au zis că dacă nu semnez nu mai ies de acolo. După cinci ore...

Cine era, lt. col. Pădurariu?

Pădurariu şi încă unul mai tânăr.

După ce-aţi semnat forţat acel angajament v-au mai contactat?

M-au scos de la şcoală, câteva săptămâni mai târziu. M-au dus într-o locuinţă conspirativă în Calea Şagului. Acolo era acel tânăr. Era chiar la o zi sau două după ce fusese o şedinţă de cenaclu şi voiau să ştie ce s-a întâmplat acolo şi eu i-am povestit ceea ce se scrisese în ziarul „Neue Banater Zeitung” şi mi-a propus aşa, un fel de protocol şi după aceea am văzut că nu se mai poate...

După aceea am scăpat de această chestiune prin două metode. Ştiţi, eu citisem Camus, eram cu capul într-o lume literară şi aveam, aşa, o imagine despre cum ar trebui să fie viaţa mea de scriitor, deschis, sincer. Nu ştiu dacă am cunoscut deja cuvântul Integrität – „integritate”. Dar ceva simţeam, că am nevoie de această integritate şi că nu pot face lucruri de care să nu pot răspunde.

Nu vă era frică?

Am zis:ce poate să-mi facă altceva decât să se supere că am dezvăluit acel secret, dar prin aceasta, văzând că eu am o gură spartă, cum s-ar spune, cred că le-am dat sugestia că nu mai sunt bun pentru ei, adică nu mai pot să mă folosească.

Şi al doilea lucru pe care l-am făcut, m-am întâlnit, în sfârşit, cu Richard Wagner şi William Totok, despre care ştiam că aveau deja antecedente, Totok chiar penale, că fuseseră arestaţi şi erau disidenţi. Le-am povestit despre ce este vorba şi că, în mod explicit, securiştii m-au întrebat de ei la a doua întâlnire. Şi atunci ei mi-au propus să merg la Berwanger .

Solidaritate germană

Dar aveaţi legături şi cu Germania Democrată sau cu Germania de Vest?

Pe vremea aceea aveam legături doar cu Germania de Vest, cu prieteni sau colegi de liceu care plecaseră acolo. Mai târziu am avut şi alte legături, prin diplomaţi, la Bucureşti, ceea ce m-a ajutat foarte mult. Însă Nikolaus Berwanger a fost preşedintele Consiliului Judeţean Timişoara al Minorităţii Germane din România, a fost redactor-şef la „Neue Banater Zeitung” şi şeful cenaclului Adam Müller Guttenbrun. Era o personalitate foarte interesantă, care, pe de o parte, a făcut carieră politică în incinta sistemului.

Dar de care ei se temeau pentru că avea o susţinere din afară, nu?

El era în legătură şi cu fel de fel de organizaţii, cercuri din Germania şi avea o anumită putere, aşa... Auzind el – asta ştiu! – că au încercat să mă racoleze pe mine, s-a dus direct la şeful Securităţii Române din Timişoara şi a zis:„Ce îndrăzniţi voi, eu sunt aici partidul, eu reprezint partidul, omul acesta face parte din cercul meu literar şi voi îl racolaţi, aceasta nu este posibil, nu vă permit!”. Şi din acel moment, după ce a apărut Berwanger la suprafaţă, spunând Partidului şi Securităţii să mă lase în pace, m-au lăsat în pace. Dar prin această încercare de racolare m-au politizat mult mai din timp decât, poate, într-un mod normal, într-o viaţă liberă, normală, poetul Frauendorfer ar fi devenit un poet politic şi un disident.

Şi chiar aţi scris în ʼ82, în ziarul „Neue Banater Zeitung”, bine, tot pe ocolite, despre ideea că societatea este plină de interdicţii. Episodul acela a fost pragul maturizării.

Da, exact, episodul acesta mi-a conştientizat în ce ţară, în ce condiţii trăiesc.

Richard Wagner şi Helmuth Frauendorfer,  la începutul anilor ‘80

Richard Wagner şi Helmuth Frauendorfer, la începutul anilor ‘80

Despre multe feluri de „surse“:microfoane, rude, iubite...

Apropo de informatori, securiştii spuneau la un moment dat:„Este necesar ca de urgenţă să se recruteze surse din intimitatea şi anturajul său şi să acţionăm pentru documentare.” Aveaţi cunoştinţă de surse din apropierea dumneavoastră, atunci, în perioada studenţiei?

Nu. Am avut mulţi prieteni intimi, eram căsătorit, oficial, aveam şi familie. Dar era şi o perioadă când n-aveam o relaţie intimă sau sexuală fixă şi o perioadă mai boemă şi cred că în acea perioadă iar s-au folosit de unele persoane care au fost mai apropiate.

Relaţii pasagere, dar folosite ţintit. Şi aţi avut acum dovada în dosar sau bănuiţi, printre toate numele conspirative din el?

Aş vrea să aflu, trebuie să mai reflectez, să caut prin memoria mea cum s-a întâmplat. Unele lucruri sunt clare, altele nu. Bineînţeles, când m-aţi întrebat de atmosfera de atunci, cum a fost, am vorbit cu atât de multă plăcere, dar când am citit zilele acestea dosarul şi am văzut în ce măsură am fost implantat cu surse, atunci n-am mai fost atât de vesel.

De exemplu, cu fratele meu am întrerupt legătura de când am plecat sau şi mai din vreme, nu prea am vorbit cu el, fiindcă bănuisem ceva. Noi, Richard Wagner, Herta Müller ne-am întâlnit deseori la mine în grădină şi era imposibil ca să nu caute pe cineva din preajma mea, ca să vadă ce discutăm acolo, dacă bem o ladă de bere, facem un grătar sau aşa ceva.

Şi într-o bună zi eu l-am întrebat pe frate-meu şi a-nnebunit la această întrebare şi a zis că n-a avut niciodată vreo legătură. Şi l-am întrebat concret:„spune-mi doar atât, ştiu că a trebuit să lucrezi cu ei, presupun şi destul de sigur, că a trebuit să lucrezi cu ei pe plan profesional, dar a trebuit să vorbeşti şi despre mine?” Fiindcă el fusese tehnician la Televiziunea Germană şi a fost împuternicit să controleze releele la graniţa cu Iugoslavia. Şi nimeni în România ceauşistă nu s-a dus la graniţa cu Iugoslavia fără să scrie note despre ce a văzut acolo. Chiar dacă a scris note inocente, pe plan profesional, doar atât aş fi vrut să ştiu şi el mi-a jurat că n-a avut niciodată de-a face cu Securitatea, ceea ce absolut e o minciună şi din dosar a reieşit că fusese sursă de contrainformaţii.

„Invitat“ la Securitate în iulie ʼ84

Ce ştiţi despre ofiţerii care se ocupau de dumneavoastră? Aţi avut vreun prilej în care v-aţi întâlnit faţă în faţă cu ofiţerii care vă urmăreau? Sau v-au invitat la Securitate?

Pe câţiva îi ştiam, aşa, din vedere, de la alţii, de exemplu de la Wagner şi Totok, care-au mai avut de-a face cu ei, în ʼ74, atunci când au fost ei arestaţi, cu AktionsgruppeBanat. Ei mai ştiau pe unul şi pe altul sau pe Pădurariu.

Şi vi-i arătau.

Da. Uite, acesta-i Indrei, acesta-i nu ştiu cine, pe stradă. Pentru că existase şi un compromis la Aktionsgruppe. Un coleg, Totok, lucrase cu ştiinţa grupului. Fiindcă voia să afle ce vrea Securitatea de la ei, şi cu ştiinţa grupului Totok a lucrat cu securiştii.

A fost desemnat de grup să fie sursă. Trimis în misiune străină, contra-contrainformativă...

Contra-contrainformaţii, da... 

Pe doi dintre ei i-am cunoscut, din păcate, prea bine, locotenent colonelul Nicolae Pădurariu şi maiorul pe atunci Ioan Adamescu, cei doi care m-au prelucrat în acele 5-6 zile din iulie ʼ84.

Mai eraţi student?

Eram exact în ţara nimănui în ceea ce priveşte statutul meu. Nu mai eram student, ca să spun „nu vorbesc cu voi decât în prezenţa decanului”. Eram absolvent al facultăţii cu diploma în mână, eram repartizat la Bradu, lângă Piteşti, dar încă nu fusesem angajat.

Deci era perioada asta de două luni de vacanţă, în care n-am fost nimic. Că dacă aş fi fost deja angajat al şcolii aş fi zis „nu vorbesc cu voi decât în prezenţa directorului“. Şi tocmai momentul acesta l-au căutat şi deodată, fiind în casă, o casă cu curte, aud câinele că latră şi mă uit afară, oo, cei doi arată ca securişti.

Şi ce v-a sugerat că sunt securişti?

Aşa arătau.

Erau în negru sau ce?

Pe unul îl văzusem deja pe stradă de câteva ori, nu ştiu cum se numeşte. Ştiam doar (de la Herta probabil) că e securist. Pe Adamescu l-am văzut pentru prima oară. Şi am ieşit aşa, cu cheile în mână, tremurând. Şi-au zis că sunt de la Securitate şi au insistat să îi primesc. Şi aveam una dintre camere tocmai atunci plină cu reviste „Stern“, „Spiegel“, „Frankfurter Allegemeine Zeitung“, pe care le aveam de la Goethe Institut din Bucureşti, aşa, teancuri de ziare de felul acesta. Şi am zis că nu, nu-i las să intre.

Era ilicită citirea lor?

Da, sigur, era interzis. Că atunci m-ar fi întrebat de unde ai şi prin ce surse şi prin ce canale şi cine se duce acolo şi le aduce, ar fi fost o chestiune într-adevăr periculoasă. Şi nu i-am lăsat să intre, au fost supăraţi şi au zis că sunt obligat să vin după-amiază la sediul Securităţii. Şi asta ştiam. Că sunt obligat, aici nu mai am scăpare.

În momentul acela, după ce au fost plecaţi, am ieşit în stradă şi la colţul străzii era deja parcat un jeep, un ARO cu vreo zece antene şi cu nişte perdeluţe de culoare închisă trase şi vedeai când treceai că se mişcă câte cineva în el. Dar era clar că au interceptat tot ce se discută în casă. Bineînţeles că primul lucru a fost să-mi înştiinţez prietenii.

Înainte să vă duceţi la Securitate? Aţi dat telefon la toţi prietenii?

Da, sigur că i-am înştiinţat. Dar n-am avut telefon acasă atunci, doar la Piteşti am avut. S-a dus soţia, cu care eram împreună atunci, s-a urcat pe bicicletă şi s-a dus să-i înştiinţeze pe ceilalţi.

Şi dvs. v-aţi dus la Securitate, la ora la care vă spuseseră ei?

Da, cred că era ora 16. Şi atunci a început cu interogatoriul. În primul rând şi-au exprimat ura faţă de mine pentru faptul că i-am trădat atunci, la liceu, când au vrut să mă racoleze, în al doilea rând cu reproşuri ostile în poezie, în teatru, cu viaţa mea particulară şi eu – tactica mea a fost, pe care mi-am impus-o, tot, să nu zic nimic despre alţii, bineînţeles. Relaţiile importante pentru ei, Herta Müller, Richard Wagner, le declar doar ca relaţii marginale, ca să nu intru în situaţia de a spune mai mult despre ei, cu care făceam chestiile ostile, bineînţeles.

Credeaţi că ei nu ştiu?

Ştiam că ei ştiu, dar ce să-mi spună dacă eu zic că-i întâlnesc doar din când în când şi că nu suntem prieteni. Am făcut pe naivul şi asta i-a înfuriat.

În anii ʼ80, nemţii din România primeau cadou un paşaport „blanco”

Era o discuţie civilizată, încercau să obţină ceva de la dvs.?

Tot repertoriul pe care vi-l puteţi închipui. Adică a început cu metoda clasică good cop-bad cop şi au mai schimbat rolul. Pădurariu şi Adamescu m-au interogat. Şi hai că eşti băiat bun, hai spune-ne ce a spus Totok, hai spune-ne ce a spus Wagner. Nu ştiu, nu cunosc. Pe urmă a venit celălalt cu ameninţări, uite atâta avem dosare, plângeri despre tine, de la Universitate, de la colegi şi nu ştiu ce, te facem gata, n-o să devii nimic, n-o să mai poţi publica. Până la astfel de lucruri:Vezi să nu ai un accident cu maşina, să nu te calce vreo maşină când pleci de aicea. Ori:te ţinem toată noaptea aici în pivniţă, nu te lăsăm acasă. Şi au ţinut-o aşa cinci zile, de dimineaţă de la şapte şi până seara.

Numai nu dormeaţi acolo.

Şi ziceau:„Dar în seara asta nu mai pleci acasă, să ştii, rămâi la noi în pivniţă”. Şi jocul acesta este atât de umilitor, atât de pervers, încât într-o bună zi mi-am dorit să nu mă mai lase acasă, să rămân acolo, fiindcă această tragere la sistemul nervos te distruge, te sfărâmă. Toate schimbările astea.

Pe urmă eu n-am vrut să scriu ce vor ei şi-am spus:„Nu scriu, domnule.” Şi atunci deodată se ridică Ion Adamescu şi începe să mă lovească cu pumnii peste tot unde nu rămân urme. În spate, la rinichi, eu m-am... (se chirceşte cu braţele apărând faţa), mai întâi am luat poziţia asta, nu ştiu de ce, să nu mă lovească în faţă, mai bine m-ar fi lovit în faţă ca să se vadă şi p-ormă m-am sculat şi-am alergat în jurul mesei şi el a alergat după mine. Şi o zi-două mai târziu situaţia s-a repetat.

Acum dacă o povestesc îmi vine să râd, că e slapstick pur, dar atunci pentru mine n-a fost de râs, fiindcă era şi puternic Adamescu ăsta. Şi când am văzut că se ridică iar să vină asupra mea (ridică braţul drept cu pumnul ridicat) m-am ridicat şi eu şi a căzut scaunul şi el nu m-a apucat pe mine, fiindcă trebuia să ridice scaunul, şi-am stat aşa, eu într-un colţ şi el în altul şi-am zis eu nu mă mai aşez până ce nu vine altul. Şi-atunci a plecat şi-a venit Pădurariu, ca şi cum n-ar fi fost nimic. Cu toate că, după ce am fost bătut, am scris acasă o declaraţie că am fost bătut de către mr. Adamescu. Această declaraţie am zis s-o pună la dosar. Nu e la dosar.

Le-aţi adus-o lor.

Da. Am scris-o cu indigoul şi o copie o am încă acasă.

Aşa era pedepsită gândirea liberă.

Şi cu violenţă şi represiune şi cu... De exemplu, tot atunci, asta iar nu este la dosar, Adamescu a venit la mine şi-a zis:„Uite ce e, noi vrem să facem, ăă, să terminăm cu intelectualii ăştia ostili. Tu eşti de limbă germană, pleacă în Germania!”

Era o metodă a lor.

„Uite aici“, a avut un paşaport blanco. „Zi da, îţi trec numele în acest paşaport, pleci din România, nu mai faci nimic ostil României, ai tu pace, avem noi pace şi gata”. Avertizare scrisă pentru atitudinea „Eu încă mai vreau să mai schimb aici ceva!”

Aţi mai auzit de o asemenea metodă aplicată cetăţenilor români de etnie germană?

Am mai auzit, dar acum nu-mi amintesc numele, dar ştiu că mai există. Însă eu, ştiţi, eu atunci, ce aveam, 24-25 de ani, şi eram aşa de convins că vreau să schimb prin activitatea mea literară, socială, că aş putea să ajut oamenii, să schimb ceva din interior. Voiam să schimb acolo ceva, nu voiam să plec, cu toate că ştiam că în jurul meu pleacă mai toţi germanii din România, dar eu am zis, nu, eu încă mai vreau să mai schimb aici ceva.

Plecau forţaţi fiind, pentru că bănuiesc că asupra fiecăruia se exercita o asemenea presiune, într-un fel sau altul, nu cred că au plecat de bunăvoie.

Nu. Este absurd. De exemplu, saşii au supravieţuit în aceste regiuni aproape o mie de ani, iar şvabii aproape trei sute de ani, atunci de ce să plece deodată? Decât dacă nu este existenţa lor, atât fizică, cât şi existenţa lor culturală periclitată, aşa cum a făcut-o Ceauşescu!

Asta s-a întâmplat în vacanţa de după absolvirea facultăţii, după ce v-aţi luat licenţa. După aceea aţi plecat la post. Aţi părăsit practic oraşul Timişoara.

Am părăsit, dar cu avertizare scrisă. Mi-au dat drumul şi mi-au dat un alt termen la care să mă prezint, pare-mi-se 20 august. Şi perioada între iulie şi august am folosit-o pentru a scrie din memorie tot ce s-a întâmplat. Am venit la Bucureşti, la scriitorul Rolf Bossert, care a fost un bun prieten, am stat în locuinţa lui, aici în Militari, şi am scris cu mâna un fel de proces verbal, Gedeächtenisprotokoll se zice în germană, a tot ce s-a întâmplat în interogatoriu. Şi mi s-a dat avertisment scris pentru activităţi ostile statului, regimului, avertisment scris cu care am plecat la Piteşti. Şi imediat au trimis tot dosarul meu la Piteşti, cum am văzut după lecturarea actelor.

Condiţia profesorilor în comunism:blocul de categoria a patra

Cât timp aţi locuit la Piteşti?

Trei ani, din ʼ84 până în ʼ87, cu un intermezzo care era legat de „Neue Literatur”.

Acolo v-a preluat Securitatea din Argeş. Cum a fost perioada aceea de trei ani, era o continuare?

Ei au strâns informaţii din jurul meu. Eram sigur că n-o să mă lase în pace, mai ales că începusem deja să trimit fel de fel de lucruri la radio „Europa Liberă”, se pomenea numele meu. Însă am fost foarte retras. Am rămas un om deschis, cu toţi colegii am putut bea o ţuică sau să mâncăm ceva, dar în Argeş n-am vorbit absolut cu nimeni despre chestiuni politice. La chestiile substanţiale, importante pentru mine, cum este literatura, nici n-aş fi avut cu cine să vorbesc, ceea ce nu este o chestie de atitudine arogantă, erau, pur şi simplu alţi oameni, cu care discutam ce se mai mănâncă, unde mai găseşti o pâine...

Şi ce se mai mânca? Cum trăiaţi ca tânăr profesor?

Groaznic, groaznic, fiindcă nu eram nici cu domiciliu stabil, deci cartele de pâine n-am primit, trebuia noaptea să mă scol ca să cumpăr ceva, era de necrezut. Locuiam în apartament, bloc categoria a patra, adică bloc fără uşi. Deci intri într-un apartament, e o deschidere în perete, o gaură, intri în baie, fără uşă. Altă gaură, intri într-un fel de bucătărie, altă gaură, intri în dormitor. Şi vântul bătea prin ferestre, iarna aveam de la fereastră până la aşa-zisul calorifer gheaţă. Era groaznic din punct de vedere şi material în perioada aceea. Cu toate că şi aici am întâlnit oameni cu care m-am simţit bine, oameni cu care am făcut şi chefuri. 

Pot să-l amintesc şi pe profesorul de matematică, fără să fi citit acele dosare, fiindcă acest profesor de matematică a venit o dată la mine şi mi-a zis:„Hai să facem o plimbare prin parc.” Să mă plimb cu profesorul prin parc, cu colegul prin parc, era neobişnuit. Şi-atunci mi-a zis, uite măi, eu am un fost coleg de liceu care-i la Securitate şi nu mă lasă în pace, ştie că noi ne vizităm şi vrea neapărat să scriu ceva despre tine. Ce să-i scriu? Şi ne-am pus în parc, pe o bancă şi i-am dictat ce să scrie. Şi-a scris despre mine, vreo şapte pagini, un fel de elogiu.

Securitatea nu funcţiona ca Stasi

Aţi continuat să scrieţi?

Sigur că da.

Însă eraţi deja un scriitor interzis, de abia terminaseţi facultatea. De cărţi nici nu putea fi vorba, dacă nu vă apăreau articole.

Ba da, ba da, o chestiune foarte interesantă, unde, vedeţi… Eu cunosc foarte mult cum funcţionează Stasi în R.D.G. şi cu ce perfecţiune. Şi câteodată a trebuit să mă gândesc:bine că aici nu a funcţionat totul atât de perfect, fiindcă coordonarea activităţilor între Timişoara şi Bucureşti, de exemplu, nu a fost atât de bună, deoarece tocmai în vara anului ʼ84, tocmai în zilele când am fost anchetat, interogat la Securitatea din Timişoara, într-o dimineaţă când trebuia să mă duc la sediul Securităţii, am trecut pe la librăria „Eminescu” din Timişoara şi am văzut în vitrină volumul meu de debut de poezie . Tocmai în acea perioadă când am fost interogat. Şi ei, în zilele astea, mi-au mai spus:„Noi ştim că tu pregăteşti un volum la editura Kriterion din Bucureşti, poeziile astea de care vorbim noi să ţi le retragi tu de acolo, că nu ştiu ce, că sunt periculoase, ostile“.

Şi ele apăruseră.

Apăruseră şi ei habar n-aveau. Cartea a stat însă numai două zile în librărie şi pe urmă a fost retrasă.

Aţi observat şi aţi putut face o comparaţie şi între documentele Stasi şi documentele Securităţii.

Da.

Aţi sesizat deosebiri majore sau lucrau identic?

Da. De exemplu dosarele Stasi se pot citi mult mai bine, pentru că totul e scris de maşină, iar aici trebuie să mă descurc cu nişte scrieri de mână groaznice. [râde] Aceasta este o calitate.

Nu ştiau că vor fi citite.

Dar nici Stasi n-a ştiut. Însă există diferenţă de interese, există diferenţe de structuri, adică o astfel de chestiune în Germania de Est, în R.D.G. nu s-ar fi întâmplat, ca interogatul să-şi vadă cartea în librărie când merge la interogatoriu.

Ştiţi care este avantajul? Că aici vedeţi scrisul, se poate face la o adică şi expertiză grafologică...

Da, sigur că da, este un avantaj mare. Angajamentul este scris de mână şi în Germania, angajamentul se poate verifica grafologic. Însă analizele, ceea ce se numeşte aici Note de analiză ale ofiţerilor, astea sunt scrise… Bine, ar fi o chestie mult mai complicată să facem o comparaţie cum a funcţionat Stasi şi cum a funcţionat Securitatea. Ar fi interesantă, dar ar trebui făcut un studiu.

Securiştii timişoreni, nemulţumiţi de colegii din Argeş

Perioada Argeş a trecut doar cu ce spuneaţi, urmărirea prin informatori...

Nu, nu, a fost mult mai complicată. Ceea ce nu reiese din dosar, adică din dosar reies unele lucruri nostime, fiindcă timişorenii mereu scriu cu cariocă roşie asupra notiţelor, să lucreze mai mult argeşenii asupra mea:„V-am spus să căutaţi nu ştiu ce, să implantaţi mai multe surse!” Timişorenii mereu sunt nemulţumiţi cu munca argeşenilor, iar argeşenii se plâng:„Da, dar ni se termină mijloacele operative, tehnice, iar s-a mutat în alt apartament şi, trebuie să spun, nu ştiu ce rost au mijloacele operative – tehnice, fiindcă în majoritatea cazurilor vorbesc germana acasă şi nu înţelegem nimic”.

Dar eu deja voiam să mă întorc la Timişoara şi oricum voiam din nou să intru în viaţa publică. Şi ştiam că la revista „Neue Literatur“ – o revistă de literatură de limbă germană – se va elibera un post, al corespondentului de Timişoara. Şi-am vorbit cu unii oameni din redacţie, care au fost de acord, până şi Hauser, redactorul şef al revistei chiar a vrut. A zis, hai, că acum pe tine te susţinem. Dacă tu promiţi că nu pleci curând din România, îţi dăm acest post. În Comisia Uniunii Scriitorilor, pentru premiile anilor trecuţi am fost propus să primesc premiul de debut în poezie al Uniunii Scriitorilor, pentru poezia mea, volumul meu. Am zis OK, dacă reintru în viaţa literară, totul e bine şi iert tot ce a fost şi Hauser mi-a făcut chiar afirmaţii în direcţia ca totul merge bine, atât cu premiul, cât şi cu angajarea la „Neue Literatur“.

În ce an era asta?

În 1986. Deci după doi ani de Piteşti. Încă mai eram dascăl, dar tot veneam la Bucureşti, pentru că redacţia principală „Neue Literatur“ era la Bucureşti, fiind revista Uniunii Scriitorilor din Bucureşti şi trebuia să clarific astfel de lucruri. La o adică, totul a devenit atât de absurd. Vă povestesc foarte pe scurt. Într-o şedinţă, Traian Iancu, directorul Uniunii Scriitorilor s-a ridicat şi a spus:„N-avem voie să-i dăm acestui Frauendorfer premiul Uniunii Scriitorilor, că ştiţi ce a fost în ʼ84, e o persoană ostilă”. Şi m-a declarat persona non grata. Buf!

Eraţi de faţă?

Nu, dar mi-a zis Hauser şi încă cineva care mai era în acea şedinţă, un scriitor maghiar. Asta însemna mai întâi că nu-mi dau premiul, dar eu devenisem foarte sceptic şi Hauser mi-a spus:„Nu, lasă, asta e o chestie reprezentativă, eu mă lupt pentru ca să primeşti angajarea”.

Deodată mi s-a solicitat din partea Uniunii Scriitorilor să ies din învăţământul şcolar Argeş, ca să fiu angajat aici. M-am dus cu o hârtie la Argeş, ăştia mi-au spus „Sunteţi stagiar, dar oricum, dacă aveţi o hârtie vă dăm drumul“. Mi-au dat drumul din învăţământ, deci am renunţat la catedra mea din Bradu, ca peste o săptămână să fiu angajat la redacţie. Ajuns la Uniunea Scriitorilor, nu mi s-a mai deschis nicio uşă. Atunci am mers iarăşi cu sute de reclamaţii scrise, zilnic aproape am fost acolo, până m-a primit în audienţă D.R. Popescu, care se ascundea, aşa, în spatele biroului, n-a vrut să se uite în ochii mei şi-a zis că nu, că totul e o neînţelegere, că până la urma urmei nu putem să vă luăm, fiindcă încă mai sunteţi stagiar şi tot felul de chestii din astea formale, birocratice.

Frica, întunericul, miliţienii

Dar dvs. vă angajaţi la o revistă de limbă germană, nu?

Da, dar era o revistă a Uniunii Scriitorilor, o revistă de limbă germană din România, din Bucureşti. Şi atunci mi-am dat seama, atunci m-a apucat într-adevăr frica. Pentru mine era foarte periculos în acea perioadă, cât n-am mai fost profesor la Bradu şi încă nu eram angajat la Uniunea Scriitorilor la o revistă germană. Nu aveam legitimaţie de serviciu.

Deci eraţi pasibil la condamnare.

La condamnare directă.

Ştiţi că se practica asta.

Da, sigur, ştiu şi ştiam, pentru „neîncadrare în câmpul muncii şi viaţă parazitară”. În direcţia asta mergeau, de aceea mi s-a făcut frică, fiindcă ştiam acum că vor să mă condamne şi să mă trimită la Canal. Cei condamnaţi prin decretul acela au ajuns foarte repede la Canal şi ştiam şi câţi au murit la Canal, la muncile de acolo! În ʼ86. Ştiam. Şi atunci mi-am dat seama că mi-a ajuns apa până la gât şi mi-am făcut rost de la Hauser, redactorul-şef de la „Neue Literatur”, de-o adeverinţă pe care scria că sunt colaboratorul revistei Uniunii Scriitorilor, şi îmi dau seama că acesta a fost norocul meu. După ce mi-au închis uşile acolo, am venit cu trenul, am coborât la gara din Timişoara şi imediat a venit asupra mea un miliţian şi mi-a cerut legitimaţia de serviciu. În mod direct, numai la mine.

Miliţian era sau securist?

Avea uniformă de miliţian. I-am arătat acea adeverinţă şi am văzut că se albeşte, că nu ştie ce să facă cu situaţia asta. Era sigur că nu-i pot arăta nimic. Era deja gata să mă aresteze.

De ziua conducătorului iubit

Şi vă întorceaţi acasă, la Timişoara?

Da. Şi atunci mi-am dat seama, era în ianuarie ʼ87, ce vor şi am scris – la 26 ianuarie, era ziua lui Ceauşescu – am scris o declaraţie prin care m-am declarat de acord să părăsesc ţara, fiindcă am descris atunci că nu mai am condiţii de viaţă în România. Această scrisoare am trimis-o lui George Homoştean, care era ministru de Interne, şi direct la Ceauşescu, o depusesem la Comitetul Central direct la poartă, ca să fie înregistrată.

V-aţi dus la Bucureşti şi aţi depus-o la poartă la C.C.?

Da, da, la porţile acelea, prin Bucureştiul în care totul era în întuneric şi numai miliţieni peste tot. Totuşi aşa, tremurând de frică, am depus declaraţia ca să fie înregistrată. Pe urmă am avut noroc că am devenit membru al Uniunii Scriitorilor din Berlinul de Vest, ceea ce mi-a schimbat imediat statutul de aici. Imediat la „Europa Liberă” s-a vorbit despre mine, despre situaţia mea, aşa încât am primit o scrisoare să mă prezint la Bradu, să mă reîncadrez la şcoală, ceea ce am făcut atunci, fiindcă aveam cerere depusă. Şi într-un timp record, în septembrie, mi s-a comunicat că pot să plec şi eu şi soţia, bineînţeles mai durează formalităţile de plecare, aşa că am plecat de abia în decembrie, de fapt. Şi în toată perioada asta până în septembrie am fost profesor la Bradu.

„În anul următor îmi ia foc locuinţa în Berlin, în nişte condiţii foarte dubioase“

Mi-aţi spus mai devreme că Securitatea v-a urmărit şi în Germania.

Şi nu numai de Securitate, ci şi de Stasi din R.D.G. Am plecat în R.F.G., însă stând în Berlinul de Vest am luat imediat contact cu opoziţia din Berlinul de Est şi m-am implicat şi acolo. Acum ştiu şi multe lucruri din dosarele Stasi, pe care le-am citit acum 10 ani.

V-aţi văzut şi dosarul de la Stasi?

Da, da. Care este pe perioada ʼ87-ʼ89. Chiar şi pe 4 noiembrie ʼ89, când era mare demonstraţie pe Alexanderplatz în Berlinul de Est, mi-au mai făcut o notă la dosar pentru interdicţia de a intra în R.D.G. în următorii 5 ani (râde tare). În 4 noiembrie era chestiunea asta şi în 9 noiembrie au căzut zidurile.

Ce alte elemente de noutate aţi văzut în dosar? Dosarul făcut de Securitate este complet?

Nu. Şi am şi dovezi că nu este complet. N-am aflat nimic despre unele măsuri care mă interesau, de exemplu despre anul ʼ88, când atât eu, cât şi Herta Müller, Richard Wagner, William Totok, am primit scrisori de ameninţare cu moartea din partea unei organizaţii scurile autointitulate „Fiii lui Avram Iancu”. Scrisorile erau trimise din Viena, deci era clar că e Securitatea. Nimic despre asta în dosar. În anul următor îmi ia foc locuinţa în Berlin, în timp ce dormeam în locuinţă, în nişte condiţii foarte dubioase. În seara dinainte încercase cineva cu o foaie atârnată de un fir, ca pe urmă pompierii să constate că focul a izbucnit din acelaşi loc din faţa ferestrei.

Deci s-a presupus că a fost un atentat?

Da. Şi a luat foc toată locuinţa, până-n birou în partea cealaltă. Am ieşit în ultima secundă din locuinţă că ne-am trezit de abia când din cauza presiunii au zburat ferestrele din perete. Despre asta aş fi dorit să aflu mai multe lucruri. Deci nu sunt satisfăcut total în urma acestei lecturi… Dar pe de altă parte acum îmi dau seama că plecarea mea din România a fost dirijată perfect de către Securitate, fiindcă există de exemplu nişte note între securiştii din Bucureşti, Argeş, Timişoara, în care se scrie să nu-mi mai trimită surse care să mă facă suspicios şi în nici un caz să nu se mai prezinte vreunul dintre organele lor la mine, ca să nu cred că din cauza lor plec. Ei voiau să plec cu o părere mai plăcută.

Chiar şi starea aceea de acalmie, de 8-9 luni, când v-au dat postul înapoi, arată mulţumirea că scapă. Era o formă de a expulza, dar fără scandal.

Exact, eu m-am simţit expulzat. Eu când sunt întrebat în Germania cum am plecat, zic că am fost expulzat, fiindcă eu m-am simţit expulzat.

Însă ei ce greşeală au făcut:n-au crezut că în Germania noi începem într-o aşa măsură activităţile pentru drepturile omului din România. Eu am coordonat în ʼ88 şi ʼ89 Ziua Internaţională Pentru Drepturile Omului Din România, Aktionstage Rumänien, la 15 noiembrie, când era comemorarea Braşov. Şi am organizat de la Sidney până la New York, prin toată lumea, Paris, în toate ţările, acţiuni împotriva sistematizărilor, acţiuni împotriva violării drepturilor omului în România. Am înfiinţat după aceea fundaţia Heinrich Böll împreună cu politicieni din toate partidele, printre care şi Petra Kelly şi alţii, un Comitet al drepturilor omului în România, pe care l-am coordonat pe urmă, în ultimii ani, şi asta nu le-a plăcut. Şi de aceea ei au încercat să submineze tot. Când mă gândesc câţi inşi au trimis în Germania să publice lucruri compromiţătoare despre mine, să mă descurajeze sau pe de altă parte să mă convingă să scriu literatură şi să nu mai fac politică!

De ce a fost atât de important să vă vedeţi dosarul de Securitate?

Fiindcă vreau să ştiu totul. În germană se spune Aufklärung, pentru a vedea totul limpede, limpezire, iluminare a totului, dar şi în detaliu. Este enorm de important. Fiindcă nu vreau să existe nicio enigmă şi eu sunt, de exemplu, de acord, chiar dacă n-aş fi citit dosarul, aş fi zis de la bun început, fără nicio ştergere neagră (i.e. anonimizările cerute de lege) poate fi pus la dispoziţia oricui şi dvs., v-am zis, puteţi să-l citiţi fără probleme. Eu nu am probleme, fiindcă eu ştiu că un singur lucru poate să însănătoşească tot ce a fost murdar aici, atât în România, cât şi în R.D.G., peste tot unde au fost dictaturi:limpezirea şi clarificarea lucrurilor, fără a începe din nou să se ascundă ceva.

Puteţi citi varianta integrală a interviului în Caietele CNSAS nr. 14.