Autor 13599 vizualizări


E matematician renumit în întreaga lume, iar ideile sale au făcut istorie în universităţi celebre din SUA. Istoria personală, însă, e deopotrivă tragică şi iluzorie. Alexandra Bellow (79 de ani), fosta soţie a laureatului Nobel Saul Bellow, vorbeşte despre viaţa sa începută în familia celor mai consacraţi medici români şi continuată la distanţă de mii de kilometri de casă.

Nici nu ştii ce să vorbeşti mai întâi cu Alexandra Bellow. Despre toată biografia părinţilor săi, Dimitrie şi Florica Bagdasar, de la şcolile pe care le-au făcut peste ocean, la prima clinică de neurochirurgie din România şi la sinucigaşa adeziune la mişcarea comunistă? Despre mecanismele puterii comuniste infame şi despre seducătoarea iluzie că poţi face bine într-un sistem rău? Despre stigmatul de a fi copilul unor foşti demnitari asimilaţi Partidului Comunist, dar deveniţi apoi duşmani ai poporului? Despre matematicienii din viaţa sa sau despre Saul Bellow, scriitorul american laureat cu Nobel, care i-a fost soţ? Ori despre cum studiul matematicii i-a călăuzit formidabila biografie, de când era preferata profesoarei de liceu, până când a devenit profesor emerit la Universitatea Northwestern din SUA? Poate despre teorie ergodică, probabilităţi şi analiză matematică, carevasăzică specializarea sa.

Alexandra Bellow e depozitarul unor istorii teribile despre nişte oameni aparte, care nu pot acţiona decât într-o naturală armonie cu propria integritate şi morală. Aceştia sunt Dimitrie şi Florica Bagdasar, părinţii săi, iar poveştile lor, destinele lor exemplare, redau măsura corectă a demnităţii şi a cinstei. Alexandra Bellow e conştientă de moştenirea pe care-o poartă pe umeri, însă te răpune cu discreţia sa. E aici un straniu paradox:modestia unei specialiste în teoria ergodică şi analiza matematică nu cunoaşte limită.

„Weekend Adevărul“:Sunt legendare privilegiile pe care le aveau, în cercurile nomenclaturii, adolescenţii din anii ’70. De pildă, prietenii lui Nicu Ceauşescu. Păstrând proporţiile, de ce fel de privilegii vă bucuraţi dumneavoastră pentru că eraţi fiica unor demnitari la începutul regimului comunist, Dimitrie şi Florica Bagdasar?

Alexandra Bellow:În primul rând, părinţii mei duceau o viaţă modestă. Nu i-a interesat niciodată să se mute într-o vilă la şosea, aşa cum făceau mai toţi demnitarii. Goana după avere, obiecte de artă de valoare, haine luxoase era departe de preocupările lor, lucru pe care mi l-au transmis şi mie. Nu-mi amintesc să fi făcut parte din cluburi speciale, cu privilegii. Eram un copil normal. Din când în când, e drept, mergeam cu maşina ministerială a părinţilor mei, la ocazii speciale. Mi-era însă jenă să fiu dusă până la destinaţie, aşa că-l rugam pe şofer să mă lase la o distanţă oarecare de locul în care trebuia să ajung şi continuam drumul pe jos. Hai să-ţi povestesc despre maşina aceasta, pentru că e o poveste relevantă. Când tatăl meu a fost numit ministru al Sănătăţii, în 1945, bineînţeles că i s-a pus la dispoziţie o maşină cu şofer şi cu un agent de pază. Tatăl meu a refuzat. A spus că are deja o maşină, un mic Mercedes Benz pe care-l cumpărase înainte de război, pentru care are şi un şofer. „De ce să cheltuiesc banii ministerului degeaba? E o cheltuială inutilă!“ A fost obligat să accepte agentul, dar a insistat să meargă cu maşina lui. Continua să meargă la spital, unde opera şi vedea pacienţi. Într-o după-amiază, spre înserat, când se întorcea de la spital cu maşinuţa lui, la un semafor apare o ceată de soldaţi ruşi beţi. Îi somează să se dea jos din maşină. Primul care-a luat-o la fugă a fost agentul de pază (râde). Tata a rămas singur, încercând să argumenteze paşnic că e maşina lui. Evident că era imposibil. A trebuit să-şi abandoneze maşina şi apoi să o folosească pe cea oficială. Dar spunea:„Vai, nenorociţii ăştia de soldaţi ruşi, cine ştie prin ce orori au trecut şi ei!“. Încerca să-i scuze, să-şi explice lui însuşi. Aşa s-au petrecut lucrurile.

„Frumos e omul, Doamne, când mintea e regină!“

„Viaţa tatălui meu a fost o permanentă luptă“, spuneaţi. Şi explicaţi că preocuparea sa principală era una socială. Nu era obositor? Nu dezarma?

Cred că era extrem de obositor, dar avea o putere de muncă şi o tenacitate cu totul neobişnuite. Nu dormea mai mult de patru ore pe noapte.

Pare imposibil!

Poate că din această cauză viaţa lui a fost aşa de scurtă (n.r. – a murit la 52 de ani). Dar avea un program absolut aiuritor. La 5.00 dimineaţa era în spital. În timpul războiului, începea cu vizita la salonul de răniţi. După aceea, urmau operaţiile pe sistem nervos, care durau până la 13.00-14.00. Când venea acasă, seara, ca să se destindă, citea. Uneori îi plăcea să ne citească mamei şi mie cu voce tare. Totuşi, cred că niciodată nu se culcau înainte de miezul nopţii. În plus, din păcate, fuma. Nu mi-l amintesc fără o ţigară sau o pipă. Avea nevoie de stimulentul acesta. Înainte de operaţie, era aproape sfânt acest obicei. Mie îmi dădea sfaturi şi-mi spunea de fiecare dată când avea ocazia:„Să încerci să faci bine în jurul tău!“. Asta face parte din jurământul lui Hipocrate. „Dacă nu poţi face bine, abţine-te de la a face rău.“ Se dăruia şi îi plăcea să ajute oamenii. Nu numai din punct de vedere medical. Părinţii mei au avut un foarte puternic simţ al familiei şi al comunităţii.

Ce-a determinat această atitudine?

Tata a fost trimis pe front, în Primul Război Mondial, s-a îmbolnăvit de tifos exantematic şi a supravieţuit. Acolo a văzut şi a trăit o mulţime de experienţe dificile. În cazul mamei, doi bărbaţi au jucat un rol esenţial în viaţa ei:tatăl şi soţul. Tatăl ei (n.r. – Sterie Ciumetti) a fost inginer şi a predat matematică în liceu. Era un om de o cinste ireproşabilă. Avea motto-ul „Frumos e omul, Doamne, când mintea e regină!“ (n.r. – vers din poezia „Omul frumos“, scrisă de Andrei Mureşanu). Mama mi l-a spus de nu-ştiu-câte ori, aşa că a devenit şi motto-ul meu. Tatăl meu avea o adevărată adoraţie, ca să nu spun veneraţie, pentru Louis Pasteur. Nu doar pentru că salvase atâtea vieţi, cât şi pentru simplitatea şi modestia lui. Părinţii mei erau, de asemeni, oameni foarte generoşi. Arareori se întâmpla să vină cineva la ei la consultaţie şi, dacă nu avea bani, să nu plece cu medicamente gratuite şi chiar şi cu bani în buzunar.

„Datoria morală de a se întoarce în ţară“

Cum au plecat în SUA?

Erau proaspăt căsătoriţi. În 1927, au plecat la Boston. Mama terminase Facultatea de Medicină, trecuse prin toate stagiile şi urma să studieze sănătatea publică. Tatăl meu deja avea cunoştinţe vaste de neurologie, de chirurgie generală, dobândite la faimoasele clinici din Bucureşti. Urma să se iniţieze în tainele neurochirurgiei la Boston, la spitalul lui Harvey Cushing. Cushing era pionierul mondial al neurochirurgiei şi maestru universal recunoscut în domeniu. Veneau la clinica lui chirurgi din toate colţurile lumii numai ca să-l vadă operând. Acolo, părinţii mei munceau foarte mult, iar banii erau foarte puţini. Până la urmă, s-au îmbolnăvit de tuberculoză pulmonară. Profesorul Cushing a fost cel care a făcut posibilă internarea lor şi apoi s-a ocupat de ei cu regularitate. Cushing a fost şi cel care a iniţiat pentru mama, în 1928, o bursă Rockefeller, care era o mare raritate pentru o femeie.

 

Citeste mai mult:adev.ro/ne0btq