Autor 4116 vizualizări


Ion (Iancu) Marghiloman, tatăl viitorului prim-ministru, a văzut lumina zilei în anul 1817 la Vernești, localitate atestată documentar la 1530, fiind primul născut dintre cei patru copii ai familiei Dimitrie și Maria Marghiloman. Copilăria și-a petrecut-o în comuna natală, localitate situată pe vestitul drum al transhumanței (Brașov - Buzău), nu departe de apa Buzăului, unde, în zilele fierbinți de vară, împreună cu alți copii din sat mergea la scaldă. Nu de puține ori bătea cu pasul distanța dintre Vernești și Valea Teancului (astăzi Zorești), unde trăiau o parte din rudele familiei.

Zoreștii sunt renumiți și astăzi nu doar pentru viile nobile spânzurate pe dealurile molcome ale localității cât, mai ales, pentru grădinile fără sfârșit de vișini și cireși. Primăvara când înfloreau cireșii, Iancu hălăduia ore în șir printre pomii miraculoși ale căror corole, adevărați bulgări de zăpadă uriași, îl fascinau. Când s-a făcut ceva mai mare, Iancu, fără să știe ai lui, încărca coșuri de răchită cu cireșe și mergea să le vândă în târgul Buzăului. Îi plăcea negustoria, dar mai ales banii. Nu de puține ori îl auzea pe cel bătrân spunându-i mamei: „Cu banii ce i-am strâns mai putem cumpăra o sfoară de moșie“. Iancu a băgat la cap acest lucru. Cu bani poți cumpăra orice: case, vite și mai ales pământ. A înțeles că oamenii te judecă după câtă avere ai și nu după cât ești de chipeș.

La școală

Despre câtă „știință” de carte avea Iancu Marghiloman nu ne putem pronunța cu certitudine, întrucât există puține informații în acest sens. Ceea ce se știe este că, până la Regulamentul Organic școlile ființau pe lângă episcopii, mănăstiri și schituri, iar predarea se făcea în limba greacă și slavonă. Despre existența unei școli în târgul Buzăului sau prin împrejurimi nu apar știri documentare confirmate decât în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, mai precis în anul 1725, când domnitorul Nicolae Mavrocordat, prin hrisovul din 9 ianuarie, dă din milă episcopiei 250 taleri pe an, din vinăriciul județului Buzău, pentru întreținerea a două școli, una slavonească și alta grecească1.

Urmașii acestui domn reînnoiesc milele, așa cum au făcut Mihail Racoviță în 1731 și 1734, apoi Constantin Mavrocordat în 1746, care acorda, pentru școli, 360 taleri anual, de la vameșii din târgul Buzăului. Acum, în afară de citirea ceaslovului și a psaltirei, se introduc și elemente laice, domnitorul obligând dascălii să învețe pe școlari „cât mai vârtos gramatica”. Prin hrisovul cel mare din ianuarie 1776, Alexandru Ipsilanti ridică școala de la Sf. Sava la rangul unei ,,academii”, înființând și două școli inferioare acesteia, una la Craiova și alta la Buzău, cu elemente de cultură laică, predându-se, printre altele, lecții de gramatică și de politică, limba de predare find greaca2.

Se prevedea în același hrisov că de la cele două școli vor putea trece la studii superioare doar fiii de boieri, iar nu de negustori, meșteșugari or țărani3. Dintr-un pitac dat de nazârii epitropiei de obște, la 7 iulie 1794, se pomenește de existența în Buzău și a unei școli românești. În 1817 se dă o nouă anaforă pentru menținerea celei grecești, pe care o administra tot episcopul, și el grec de origine4. Aceasta era situația învățământului la Buzău până la data când Ion Marghiloman urma să meargă la școala. La 1806, boierii buzoieni Banică și Mihai Chirculescu înființaseră la Nișcov, un sat din apropierea Verneștiului, o școală al cărui director va fi până în anul 1834 grecul Iorgu Codru5.

Cu siguranță, Ion Marghiloman a urmat cursurile acestei școli cu predare în limba greacă. Altă școală n-a mai urmat, îi era suficientă pentru ceea ce voia el să ajungă, un om bogat, dar din afaceri, negustorie, chilipiruri. Și trebuie să recunoaștem că s-a descurcat de minune. În tot ceea ce a întreprins ulterior, Ion Marghiloman a dovedit abilități cu totul excepționale. Negustor înnăscut, primii ani ai tinereții și-i gospodărește cât mai eficient în târgul Buzăului, târg care, conform primului recensământ oficial din țara Românească din 1832, număra 2.567 de locuitori.

Primar la 23 de ani

Ce-a făcut și cum a făcut avere în acei ani Ion Marghiloman noi nu ne putem decât imagina, important e faptul că anul de foc 1848 îl prinde în postura de „prezident al maghistratului”, adică de primar al Buzăului. Adversar declarat al programului revoluționarilor, Iancu Marghiloman va fi „debarcat” de la conducerea primăriei de însuși Nicolae Bălcescu. Într-o scrisoare pe care o trimite lui Al. Golescu – Arăpila la 23 iunie 1848, acesta îi descrie astfel evenimentul:

„Aicea la Buzău am găsit pe prezidentul maghistratului I. Marghiloman, pe polițaiul Drăgulănescu și profesorul Grăjdeanu foarte reacționari, stăvilind administrația în lucrarea ei și căutând să răspândească fel de fel de intrigi între orășeni împiedicând formarea gvardiei. Am hotărât să se suspende vremelnicește prezidentul maghistratului ce încă de la București am auzit că este foarte blestemat și-am hotărât a-l reamplasa cu Ghiță Dăscălescu ce se bucură de cea mai bună opinie și care e recomnadat de N. Golescu și are mare influență în județ”6.

După înfrângerea Revoluției de la 1848, Ion Marghioloman revine în forță pe scena vieții sociale și politice a Buzăului. Din dușman neîmpăcat al revoluționarilor pașoptiști (care atentau, nu-i așa, prin Proclamația de la Islaz la pământul său „agonisit” cu atâta trudă) devine un adept înfocat al unirii celor două principate. A simțit imediat cam de unde bate vântul puterii și al viitoarelor sale urcușuri în ierarhia socială. Iancu Marghiloman a fost, cu certitudine, nu doar un individ rapace, fără milă și cruțare în afaceri, ci și un om inteligent, un diplomat înnăscut din moment ce la o vârstă tânără (după unii la 23 de ani) el reușise să devină primar al Buzăului. A fost atât de abil încât a făcut și din mariaj o afacere reușită!

Un mariaj rentabil

În 1850 el se căsătorește cu frumoasa Irina (foto dreapta), fata unor boieri din neamul Isvoranilor, și cu 17 ani mai tânără decât el. Părinții Irinei Isvoranu au fost Linița Butculescu (1806-1874) sora paharnicului C. Butculescu, iar tatăl său Alexandru Isvoranu, boier din județul Olt. Aceștia au avut patru copii: Irina Isvoranu, ce se va căsători, după cum am amintit, cu Ion Marghiloman, Ion (Ionel) Isvoranu, ofițer, căsătorit cu Maria Crețeanu, de care apoi va divorța, Zoe Isvoranu, căsătorită cu paharnicul Tănase Rioșeanu, și Aristița Isvoranu, căsătorită cu Cezar Bolliac!7

Pe Ionel Isvoranu, unchiul lui Al. Marghiloman, presa timpului îl descrie ca pe un zurbagiu, spaima Bucureștiului. Ori de câte ori intra cu „banda” lui într-o cafenea, cu siguranță se isca o încăierare. A murit ucis de țărani în 1888 la moșia sa, după ce a trimis și el pe lumea cealaltă mai mulți răsculați prin împușcare.

Cum a ajuns Ion Marghiloman s-o cunoască pe fermecătoarea Irina, doar Dumnezeu știe. Important este că Irina Isvoranu Marghiloman i-a fost, prin ani, cel mai apropiat sfătuitor, iar atunci când Alexandru Ioan Cuza, la data de 6 februarie 1859, în drumul său spre București, după dubla sa alegere, era întâmpinat cu urale la Episcopia Buzăului, Irina Marghiloman va rosti un emoționant „discurs” în fața tânărului și chipeșului domnitor:

„Măria Ta! Sub impresia strălucitelor evenimente prin care țara noastră se ridică astăzi la treapta ce i se cuvine, salutând în voi neatârnarea glorioaselor zile antice, când mamele rămase strigau fiilor lor să moară sau să fie învingători, ne socotim ferice de a vă prezenta expresia viilor sentimente de bucurie și de orgoliu național cu care mamele și femeile din acest district vin a vă aduce prin noi omagiile lor respectuoase și sincere. Traiască Maria sa Alexandru I-ul, Domn stăpânitor al României Unite”8.

Se zice că „cea mai frumoasă femeie de la curbura Carpaților” l-ar fi impresionat atât de mult pe tânărul domnitor încât a invitat-o la Palatul episcopal la masa oficială, discutând apoi, spun gurile rele, despre unele, despre altele, ca doi oameni tineri și frumoși până târziu în noapte. Evident, Iancu Marghiloman era în al nouălea cer, gândind la foloasele ce le-ar putea trage, în viitor, dintr-o asemenea întâmplare!

Cuza îl declară nemernic și smintit

Ca să se dea cât mai degrabă uitării poziția lui de cap al reacțiunii locale la 1848, în afara emoționantului discurs rostit de soția sa în fața Domnitorului și a notabilitaților locale, Iancu Marghiloman subscrie cu 500 de galbeni la finanțele țării, aflate atunci în mare impas. Dar gestul său ascundea în sine dorința de a deveni prefect în locul lui Scarlat Voinescu, cel așezat în scaun de pașoptiști. Când acesta este înlocuit în funcție cu Istrate Negulescu din Ploiești și nu cu el, Ion Marghiloman își iese din fire și începe a-l blama pe Alexandru Ioan Cuza, cerându-și totodată înapoi cei 500 de galbeni subscriși inițial. Acest fapt ajunge, cum era și firesc, la urechile domnitorului.

Auzind cuvintele grele ale năbădiosului Marghiloman din Buzău la adresa sa, Alexandru Ioan Cuza îl dă în judecată! Conștient că făcuse o mare gafă, Ion Marghiloman îl roagă pe fratele său, Mihalache Marghiloman, ajuns prefect al poliției Bucureștiului, să intervină pe lângă domnitor pentru a fi iertat de urmărirea justiției. De altfel, la primele înfățișări, Iancu s-a prefăcut bolnav! Prefectul poliției înaintează domnitorului o petiție prin care Ion Marghiloman își cere iertare de cele zise, iar Alexandru Ioan Cuza, cu omenescul ce-l caracteriza, îl iartă. Emite însă un decret „ad-hoc” prin care îl declara nemernic și smintit.

Dar povestea nu se încheie așa! În loc să-i fie rușine să mai dea ochii cu domnitorul, cu prilejul următoarei treceri a acestuia prin Buzău, Iancu Marghiloman s-a aflat printre cei care au venit să-l întâmpine la Episcopie. Văzându-l, Alexandru Ioan Cuza s-a adresat casierului său Petre Lungeanu, de față cu episcopul, autoritățile și grupul de orășeni veniți în întâmpinare:

„Du-te chiar acum și-i dă îndată cei 500 de galbeni ce a subscris acestui nemernic, pentru că asemenea bani aduc nenorocire țării”9.

Dar se vede treaba că domnitorul nu-și cunoștea ... supusul! După primirea banilor, în loc să-i crape obrazul că acesta l-a făcut de ocară, Iancu Marghiloman a rămas locului până la plecarea cupeului domnesc.

Apreciat de Carol I

Sper să nu greșim prea mult dacă spunem că Iancu Marghiloman a fost un „diabolic”, fără înțelegere și fără milă față de cei care intrau într-o afacere cu el. Cuvântul diabolic nu ascunde în el ceva „mistic”. El reprezintă, în credința noastră, esența celebrei sintagme machiavelice „scopul scuză mijloacele”. Nu-l putem suspecta pe conu Iancu că l-ar fi citit, în original, pe Machiavelli. Nici vorbă. Dar dacă un ,,simplu răzeș”, cum îl caracteriza N. Iorga pe tatăl viitorului prim-ministru, a ajuns să gândească precum ilustrul florentin cu circa patru secole în urmă, trebuie să recunoaștem că este, într-o bună măsură, un semn al “genialității” sale! Iancu Marghiloman a înțeles, ca și Machiavelli la timpul său, (vezi Principele), că „în politică dictează interesele și forța, nu considerentele morale”.

În întreaga sa viață, conu Iancu s-a condus doar după aceste precepte, reușind să devină una din invidiatele personalități ale vremii lui. Ba, mai mult. Spre amurgul vieții, după ce l-a văzut pe Alexandru ministru și căsătorit cu prințesa Eliza Știrbei, a avut marea fericire să-l aibă oaspete, la unul din balurile date în splendidele sale case din București (astăzi acolo se află ambasada Franței), pe cel mai „acru” dintre regii României, pe intransigentul Carol I.

Credeți cumva că acest gest regal era unul obișnuit, ori de complezență? Nicidecum. Regele Carol I a fost recunoscut pentru rezerva manifestată față de întreaga protipendadă a țării, ca să nu mai vorbim de principiile sale de viață de-a dreptul cazone. Carol I a fost și a rămas toată viața un „ofițer” prusac rece, distant, care nu a admis compromisul. În nici o împrejurare. Și-a surghiunit până și soția, pe visătoarea Carmen-Sylva, când aceasta a încercat să „medieze” căsătoria prințului Ferdinand, moștenitorul tronului, cu frumoasa și talentata domnișoară de onoare a reginei, Elena Văcărescu.

De altfel, Elena Văcărescu va trăi în surghiun până la sfârșitul zilelor sale. Franța va deveni a doua sa patrie, dar inima ei a rămas în România, pe care o va servi cu credință, alături de Nicolae Titulescu, la Societatea Națiunilor, până la ultima suflare. Poate astfel vom înțelege mai bine de ce fostul „răzeș” Iancu Marghiloman avea tot dreptul să fie mândru că pragul casei sale a fost cinstit de însuși regele României.

Gurile rele spun că, prin gestul său, Carol I a vrut să-l răsplătească pe Iancu Marghiloman pentru sprijinul acordat la salvarea tronului în agitatul an 1888 „prin contracararea acțiunilor destabilizatoare ale lui M. Hitrovo - reprezentantul Rusiei la București, între 1886 - 1891 (...). Banii lui Iancu Marghiloman și acțiunile fiului său au salvat atunci tronul din mâna Rusiei care reușise, prin sume mari și sprijin al unor membrii maltezi, să capaciteze vechi năzuințe la tron10.

Ce importanță mai avea acum pentru Iancu Marghiloman că toți îl demonizau, îl huleau și ironizau? George Panu (ranchiunos precum îl știm și din însemnările de la Junimea) nu-i va spune decât K.K. Iancu, încercând în acest fel să lovească, îndeosebi, în Alexandru Marghiloman.

„Scopul scuză mijloacele“

Revenind la dictonul „scopul scuză mijloacele”, vom încerca să deslușim, cu ajutorul documentelor vremii, cum a reușit Iancu Marghiloman, în doar câteva decenii, să devină unul din marii latifundiari ai țării. Actele de vânzare-cumpărare, arendările de mii de hectare precum și nenumăratele procese în care a fost implicat (având câștig de cauză aproape în toate!) sunt mărturii indubitabile ale acestui „genial” răzeș. Și-a deposedat de avere până și rudele apropiate, ca să nu mai vorbim de străini. La 15 aprilie 1850, paharnicul Anton Dâmboviceanu, căsătorit cu Elena, sora conului Iancu, deci cumnat, îi vinde, mai mult forțat decât de bună voie, moșia Scorțoasa.

Anton Dâmboviceanu avea respectiva moșie lăsată soției sale, prin testament, de răposata slugereasă Marghioala Cojescu. Prin aceeași „diată” avea însă obligația de a da schitului Ciolanu 10.000 lei. Cum Dâmboviceanu nu avea banii respectivi, ba mai acumulase și datorii de 97.500 lei pentru respectiva moșie, a apelat la cumnatul său. Acesta, contra sumei de 122.700 lei, cumpără moșia Scorțoasa cu mult sub valoarea ei reală.

Nu-i mai puțin adevărat că Anton Dâmboviceanu era un cheltuitor fără seamăn. Până la urmă, fostul subcârmuitor al județului Buzău va ajunge în mare mizerie. A avut cu sora lui Iancu Marghiloman doi copii, un băiat și o fată, care vor moșteni de la părinți o casă în orașul Buzău, pe strada Protopop Petre Bărbulescu (strada Democrației). Băiatul va părăsi Buzăul, iar fata, nepoata de soră a lui Ion Marghiloman, va locui, în continuare, în casa lăsată moștenire, având o mică pensie de urmaș din partea tatălui. Trăia în concubinaj, ca să nu-și piardă pensia, cu un mic slujbaș (amploaiat) la primărie (supraveghea oborul), pe nume Pavel Bucurescu. Cu acesta va avea patru copii nelegitimi.

Vrând a răscumpăra și partea din casă ce se cuvenea fratelui ei, ca să rămână singura proprietară, a apelat la unchiul bogat, Ion Marghiloman. Răspunsul acestuia? A pus slugile să o dea afară pe nenorocita sa nepoată. Această întâmplare a fost publicată în Gazeta Buzăului în anul 1890, nr. 26/34 din oct. - nov. și în 1911 de către C.D. Sărățeanu, fost procuror la Curtea de Casație, tatăl viitorului regent al României, C.C. Sărățeanu11.

Proverbul românesc „frate, frate, dar brânza-i pe bani”, Ion Marghiloman l-a înțeles cu mult mai bine decât își avea el înțelesul. Pe când fratele sau Mihalache (Mihai) Marghiloman (viitorul prefect al poliției Capitalei pe timpul lui Al. I. Cuza) se afla în străinătate la studii, se adresa, nu de puține ori, fratelui Ion să-i mai trimită și lui niscaiva bani. „Generosul” frate îi expedia suma solicitată, dar îl va pune pe Mihai să-i trimită, mai întâi, înscrisuri semnate în care erau trecute sume cu mult mai mari decât cele adevărate.

La terminarea studiilor, Mihai Marghiloman trebuia să-și achite ultimele datorii la Paris. Ba, mai mult. Nu avea bani nici pentru a reveni în țară. A apelat din nou la „fratele” Ion. Atunci a venit lovitura de „maestru” a acestuia. Propune fratelui Mihai să-i vândă partea sa din moșia Fundeni ce o aveau moștenire de la părinți. Prins la strâmtoare, acesta se văzu nevoit să accepte condițiile oneroase ale ,,bunului” frate12.

Dar iată încă o întâmplare. Pe când se afla în agonie socrul său, Alexandru Isvoranu, ginerele Ion Marghiloman vine în București și pune mâna pe o mare sumă de bani. Se iscă un scandal de toată pomina cu ceilalți moștenitori. Dar fostul „răzeș” se ține tare încât rubedeniile nu-l putură dovedi cu nimic. Cu banii respectivi, Ion Marghiloman devine proprietarul moșiei Policiori, învecinată cu moșia Scorțoasa pe care o cumpărase în 1850 de la cheltuitorul său cumnat Anton Dîmboviceanu. Acestea sunt doar câteva aspecte ale crezului său de viață, „scopul scuză mijloacele”, aplicat celor din familie.

„Hoțul de Marghiloman m-a despuiat“

Despre ce li s-a întâmplat „prietenilor”, țăranilor și țiganilor de pe moșiile sale, în rândurile ce urmează. Nae Stănescu a fost unul dintre oamenii devotați lui Ion Marghiloman. Personalitate de frunte a urbei Buzăului, unionist convins, deputat în Divanul ad-hoc și primar al orașului în două rânduri, îl admira pe fostul „răzeș” pentru inteligența lui în afaceri, pentru modul pragmatic în care își agonisise averea. De unde era să știe că, nu peste mult timp, conu Iancu avea să tragă o papară și alor lui.

Cât a trăit, Nae Stănescu a făcut un act cum că avea să-i dea o sumă de bani conului Iancu. După moartea lui Nae Stănescu, acesta va scoate la iveală „documentul”, din care rezulta datoria pe care Nae Stănescu o avea față de el. Fară să clipească, îi pune în vânzare casa în care locuia familia defunctului ca să-și recupereze banii. Zadarnice au fost rugămințile și lacrimile distinsei doamne Stănescu13.

Un alt mare păcălit de Ion Marghiloman a fost Constantin Musceleanu, fiul bunului său prieten Săndulache Musceleanu. Împreună cu doi greci (Cristofor și Mișu), profitând de naivitatea și buna-credință a mai tânărului C. Musceleanu, Ion Marghiloman reușește să-i subtilizeze la jocul de cărți mai mult de jumătate din averea acestuia. Cum tânărul C. Musceleanu avea unele animozități în familie, conul Iancu îl invita, ca să uite de necazuri, la câte o partidă de poker.

Pasionat de jocurile de noroc, C. Musceleanu plusa de multe ori necontrolat. Unul din greci se retrăgea din joc și trecea neobservat în spatele naivului Musceleanu. Era suficient un semn din „codul” dinainte stabilit ca Iancu Marghiloman să pluseze și mai mult, știind deja că este ,,peste” adversar. Nu de puține ori, în toiul jocului, C. Musceleanu, care pierdea de fiecare dată, îl făcea hoț, pungaș etc. Stăpân pe sine, Ion Marghiloman îl lăsa să se dezlănțuie apoi îi mai dădea și câte un mizilic în câștig, creându-i acestuia impresia ca s-ar putea redresa financiar. Într-o noapte, nefericitul Musceleanu bate la ușa unchiului său, paharnicul Dumitrache Sărățeanu, implorându-l să-i dea 200 de galbeni:

„Nene Dumitrache, îți dau înscris prin care îți vând unul din heleșteele mele de la marginea orașului, dă-mi 200 de galbeni pentru dânsul, iar celălalt heleșteu îl dăruiesc băiatului dumitale pe care l-am botezat. Hoțul de Marghiloman m-a despuiat. Am pierdut astă seară ultimul ban ce-l aveam. Îmi trebuie acești galbeni ca să-mi pot întoarce o parte din ce am pierdut”.

Bătrânul Sărățeanu, fire neapucătoare, după ce-i făcu tânărului Musceleanu o morală părintească, sfătuindu-l să se lepede de „satana”, îi dădu de milă cei 200 de galbeni fără a-i lua înscrisuri pe heleșteele pe care nu le voia luate când omul e la ananghie. Tânărul Musceleanu n-a rezistat ispitei și s-a dus glonț la Ion Marghiloman să continue partida de poker. Pierde în curând și cei 200 de galbeni, iar pe ultima carte mizează, fără noroc, cele două heleștee. Așa a ajuns Iancu Marghiloman, spune legenda, dar și presa timpului, ce-i era ostilă, proprietar pe heleștee și pe cele 20 ha de teren dinspre bariera Brăilei, loc pe care Marghilomanii îl vor înconjura cu un zid înalt de piatră adusă din zona Pietroasele-Năieni14.

Nu știm cât adevăr și câtă „legendă” se ascunde în pățania tânărului C. Musceleanu. Sigur e însă un lucru. Pe harta făcută de Bazil Iorgulescu la 1890 orașului Buzău, locul este menționat ca fiind proprietatea Marghiloman, inclusiv heleșteele! Aici se va înălța peste câțiva ani frumoasa vilă Albatros și renumitul său parc dendrologic – loc care a reușit să o impresioneze și pe regina Maria, care, în amintirile ei, va nota:

„În locuința lui de vară de lângă Buzău, soția lui născută Știrbei (e vorba de prima soție a lui Al. Marghiloman, Eliza Știrbei, viitoarea doamnă Ionel Brătianu n.n.) îl ajuta la o prea frumoasă grădină. Tot acolo își avea herghelia. Ne plăcea foarte mult să mergem la vila Albatros. Ne aducea aminte de viața în țările străine, îmi plăceau caii și prețuiam mult căpșunile, precum și frumoșii trandafiri. O zi petrecută la vila lui Marghiloman era totdeauna o zi plăcută și Marghiloman ne făcea cu totul să uităm că era ministru”15.

Conu Alecu îl jignește pe I.C. Brătianu

După această paranteză să revenim la conu Iancu Marghiloman, a cărui viață va continua pe un drum ascendent, agonisind an de an noi și noi moșii, devenind în scurt timp și un important om politic al locului. El va ajunge, în câteva rânduri, și parlamentar, chiar vicepreședinte al Camerei, unde, cu aroganța-i nemăsurată, va încerca să-l umilească chiar pe Ion C. Brătianu, zicându-i la un moment dat:

„Am mână largă pentru săraci”16.

Dar cum s-a ajuns ca Ion Marghiloman să-i arunce în Cameră, marelui Ion C. Brătianu aceste umilitoare cuvinte? Sabina Cantacuzino povestește:

„Cu toate aceste mici suplimente de cheltuieli, își ajunsese scopul de a echilibra bugetul (...) și putu să răspundă cu înapoierea banilor (5.000 lei) și o scrisoare foarte demnă lui I. Marghiloman care găsise de cuviință să strige în Cameră: Am mână largă pentru săraci, fiindcă subscrisese la o manifestare a Partidului Liberal, menită să plătească o veche datorie a tatii. Se căi cuconul Iancu de nereușita lui apostrofă, fu foarte martificat fiul său Alexandru care înțelese că termenul de sărac aplicat tatii era o laudă nu o insultă, dar tata fu mâhnit și supărat de această contribuție a partizanilor lui, pe care nu o bănuia nimeni din familie, până nu fu săvârșită, căci, deși cu totul privat, nu admitea să-i vie nimeni în ajutor bănesc (15/28 februarie 1890, mama)”.

O altă întâmplare „marca” Ion Marghiloman este felul în care a reușit să pună mâna pe întreaga moșie Fundeni, moșie de circa 3.400 ha, situată între Buzău și Rm. Sărat, pe drumul Bogdanului, cum i se spunea atunci drumului spre Moldova. O parte din această moșie, circa 700-800 pogoane, o avea Ion Marghiloman și fratele său Mihai, despre care am amintit anterior, moștenire de la tatăl lor.

Am povestit cum ,,bunul” frate Ion a reușit să-i subtilizeze partea de moștenire viitorului prefect de poliție Mihalache (Mihai) Marghiloman. Dar până la a pune mâna pe întreaga suprafață de 3.400 ha, cât avea moșia Fundeni, era drum lung. Dar cu tenacitatea-i știută și mai ales cu „metodele” care l-au făcut celebru, el va reuși această performanță. Și, iată cum. În partea de miazăzi, ne spune prof. Constantin Dumitrescu, pământul Marghilomanilor se învecina cu moșia moșnenilor ghizdeni, numită Bătrâna.

Face ce face Ion Marghiloman și a reușit să ia cu arendă, de la moșneni, această moșie. Ca arendaș el dă la o parte pietrele de hotar pentru a-și mări propria moșie. Când termenul de arendare a expirat, moșnenii s-au trezit că din moșia lor mai rămasese doar jumătate. Aceștia s-au revoltat și aduc un inginer hotarnic pentru măsurătoare. Pe acest hotarnic Ion Marghiloman îl corupe (banul ochiul dracului, nu?) ca și pe 2-3 moșneni, încât obștea moșnenilor nu are un alt lucru mai bun de făcut decât să-i vândă lui Iancu Marghiloman și restul de moșie, dar la un preț impus de conu Iancu!

Spre răsărit, Marghilomanii aveau drept vecin moșia văduvei Popia, supranumită și Curculeasa, moșie de circa 1.000 de pogoane. Ispravnicii lui Marghiloman, adevărați dobermani, în frunte cu Negoiță, îi fac viața un infern acestei nefericite văduve. Nu era zi lăsată de la Dumnezeu ca biata femeie să nu fie prădată, jefuită încât nu are altceva mai bun de făcut decât să vândă moșia. Și cine se oferă să o cumpere cu doar 1.200 de galbeni? Iancu Marghiloman...

Spre miazănoapte, pământul Marghilomanilor se învecina cu moșia mănăstirii Colței a Eforiei Spitalelor Civile. Ion Marghiloman ia și această moșie cu arendă, pe care plantează vie și pomi fructiferi. În 1864, odată cu legea împroprietăririi țăranilor (Legea Cuza), el împroprietărește pe țăranii de pe moșiile sale din acest pământ. Când cei de la Eforie constată că din averea lor a rămas mai nimica, îl dau în judecata. Marghiloman corupe pe hotarnic (conform obiceiului!), dar și pe avocatul Eforiei, dându-i acestuia o sfoară de moșie ce o avea în Barăgan.

Tot prin „arendare” a reușit să cotropească și moșia Cârpești (zisă și Modruzești), vecină cu Marghilomanii. Din 1.800 de pogoane, la terminarea arendării, aceasta abia de mai ajunge la 700 pogoane. Printre puținii pe care Ion Marghiloman n-a reușit să-i păcălească a fost vecinul Costache Vernescu, cu care a fost în proces pentru încălcare de moșie până în anul 1890. Datele procesului se găsesc în documentele Tribunalului Buzău aflate acum la Arhivele județene din localitate. Proces a avut Ion Marghiloman și cu Episcopia Buzăului pentru neplata arendei moșiei Schiopoaia de lângă Râmnicu-Sărat!

Subcârmuitorul... hoț de cai!

Oaltă „patentă” marca Ion Marghiloman a fost aplicată în raporturile lui cu țăranii ce munceau pe pământurile sale. Aflat în bune relații cu toți câți trecuseră pe la „ocârmuire”, ajunge în cele din urmă chiar el în poziția de cârmuitor (prefect). Funcția de cârmuitor se alegea dintre proprietari și nu era un post lesne de câștigat. Cu miere pe limbă el îl convinge pe paharnicul Dumitrache Sărățeanu să-l facă mai întâi subcârmuitor.

Dumitrache Sărățeanu a fost judecător și deputat al județului Buzău în Obșteasca Adunare din perioada 1837-1842. Fiul său Constantin D. Sărățeanu va ajunge procuror general la Curtea de Casație, iar fiul acestuia, Constantin C. Sărățeanu, va fi ales, după cum am mai amintit, la 10 octombrie 1929, regent al României (după decesul lui Gh. Buzdugan), alături de patriarhul Miron Cristea și prințul Nicolae. Odată cu Restaurația, 8 iunie 1930, când Carol al II-lea depune jurământul de rege al României, regența își încetează existența. De cum ajunge subcârmuitor, prima „grijă” a lui I. Marghiloman a fost să instituie o dare anuală fixă pentru fiecare arendaș.

Acesta, la rându-i, trebuia să pună „bir” mai mare pe bietul țăran, ca să nu mai vorbim de învoielile agricole pe care conu Iancu le impunea în folosul său. Iată un singur exemplu. Dacă un țăran se împrumuta la el, în timpul iernii, 4 galbeni, îl îndatora pe nefericit, ca dobândă, să-i lucreze un pogon de porumb, de la arat și până la cules, inclusiv aducerea acestuia în hambarul boierului. Dacă nu-i făcea treaba bine și la timp, conu Iancu îl mai îndatora cu încă doi galbeni, așa că datornicul, în afara muncii depuse, trebuia să plătească șase galbeni în loc de patru. În acest fel țăranilor le era greu să scape de datorii.

Dar muncile agricole de pe întinsele sale moșii nu le făcea doar cu animalele țăranilor îndatorați. El avea pluguri nenumărate trase de cai frumoși și puternici. Avea o întreagă herghelie. Dar nimeni nu știa de unde cumpăra Iancu Marghiloman acești cai. „Legenda” spune că Iancu Marghiloman era în strânsă legătură cu hoții de cai. Cel mai vestit dintre toți era Negoiță. Legătura dubioasă dintre conu Iancu și hoții de cai a ajuns până la domnie, încât domnul, la una din vizitele sale la Buzău, l-a întrebat pe cârmuitorul județului Scarlat Iarca:

,,Ia spune-mi, mai fură Marghiloman cai”?17

De altfel, această „legendă” în care cu siguranță că un sâmbure de adevăr există, o regăsim și în proza marelui scriitor Vasile Voiculescu, născut pe meleagurile Buzăului. În anul 1866, după cum spun documentele, a fost o secetă cumplită. țăranii de pe moșiile lui Iancu Marghiloman au venit, cu căciula în mână, să-i ajute cu bucate. Cum nu aveau alternativă, aceștia i-au acceptat condițiile mai mult decât oneroase.

Pe înscrisul pe care țăranii l-au făcut cu conu Iancu erau trecuți și țărani săraci lipiți, dar și alții cu ceva stare. Condiția esențială era că aceștia aveau obligația, la data scadentă, să plătească în solidar datoria. Pe același document era trecut și un om de încredere al curții, alături de ceilalți țărani. La termenul fixat pentru restituirea banilor, dacă un țăran nu avea bani să plătească înscrisul, Marghiloman nu primea banii nici de la ceilalți, cerând ca plata să fie întreagă, „în solidar”, așa cum a fost învoiala.

Dacă nu plăteau așa, începeau să curgă penalitățile la toți. Anul următor, când țăranii s-au făcut luntre și punte să plătească înscrisul, omul conului Iancu, trecut și el în zapis, nu a vrut să plătească partea lui și au început din nou dobânzile, de cele mai multe ori în zile de muncă pe moșia lui Marghiloman. Înspăimântați de cele ce pățeau, țăranii l-au reclamat la ministrul de interne, care a dat ordin prefectului să ia măsuri. Dar mai toți din ocârmuire erau îndatorați conului Iancu.

„Movilele“ lui Marghiloman

Un alt mijloc de a-i face pe țărani dependenți de el au fost islazurile. În anul 1876, locuitorii din Fundeni se hotărăsc să pășuneze și pe alte islazuri, ale lor nefiind îndestulătoare. Se săturaseră de manevrele diavolești ale lui Marghiloman. Dar acesta prinde de veste, cheamă la el câțiva țărani care îi dau în arendă o parte din islazul lor, aflat în vecinătatea islazului lui Marghiloman.

Acesta pune să se are brazdă adâncă și să facă movile, ca vitele țăranilor să nu mai aibă pe unde trece la păscut, decât făcând un foarte mare ocol, lucru ce le era cu neputință de acceptat. țăranii reclamă din nou la București, care dă din nou ordin prefectului să ia măsuri. Dar plângerea lor nu se rezolvă și locuitorii se văd nevoiți să pască din nou vitele pe islazul lui Marghiloman. Și astăzi bătrânii satului Fundeni când vor să fixeze un anumit reper zic La movilele lui Marghiloman18.

Unele din metodele lui Iancu Marghiloman vor fi folosite și de fiul său, Mișu Marghiloman, fratele mai mic al lui Alexandru, așa cum s-a întâmplat cu cele 112 pogoane de islaz din moșia Scurta, cătunul Săhăteni, închiriat țăranilor de către acesta pe termen de 3 ani, cu 16 lei pogonul. Contractul a fost legalizat de Consiliul Comunei Găgeni – Vintileanca. Aparent, prețul era rezonabil. În contract se mai stipula că dacă țăranii nu vor depune banii până la 20 octombrie a fiecărui an, dobânda lunară va fi de 5 la sută.

După cum se poate observa, fiul a profitat din plin de lecțiile tatălui său, însumându-și o dobândă de 60 la sută pe an! Temându-se ca țăranii să nu renunțe la învoială, el a luat 3 pogoane de islaz de la țărani și le-a dat la schimb teren agricol. Dar cele trei pogoane, după un an, el le ară făcând din ele teren agricol, așa că vitele sătenilor nu mai puteau trece la pășunat spre islazul lor. Se părea că așchia nu sare departe de trunchi. Dar Mișu Marghiloman nu era făcut chiar din același aluat ca tatăl său. Lui îi plăceau banii, femeile frumoase și caii19.

În speranța că Mișu îl va urma în afaceri, conu Iancu îi va deschide la Brăila un birou, făcându-l reprezentantul său în negoțul cu cereale. Brăila cunoștea în a doua jumătate a veacului al XIX-lea o înflorire deosebită, întrucât aici se fixa prețul cerealelor pe piața Europei20. Viața de noapte a Brăilei, cu femeile de a căror frumusețe se duse vestea peste mări și țări, cum se zice, îl ademenește precum sirenele pe Ulise. Și Mișu nu rezistă ispitelor. Când Ion Marghiloman, cel care n-ar fi dat un creițar fără dobândă, află de isprăvile lui Mișu, care adusese biroul în pragul falimentului, îl retrage din afacere.

Afaceri bănoase cu statul

Tot aici, Ion Marghiloman a luat cu arendă, de la stat, domeniul Brăilei, al cărui venit principal erau peștele, stuful, papura și pășunatul vitelor. De data aceasta tovarăș de afacere l-a luat pe grecul Evlogie Georgief. Aceasta se întâmpla chiar în anul declanșării Războiului de Independență, 1877. Conform documentelor aflate la Arhivele Naționale din București, la data de 20 iunie 1877, Iancu Marghiloman înaintează Ministerului de Interne o depeșă în care se plânge de pierderile suferite din cauza războiului, cerând sprijin pentru reluarea pescuitului. Considerăm că merită să reproducem acest document, important și sub aspect strict istoric.

Domnule Ministru,

Domeniul Brăilei îl țin cu arendă de la stat în tovărășie cu Evlogie Georgief cu enorma sumă de 475.000 lei noi, afară de alte dări impuse prin contract și pentru care exploatarea acestui domeniu am depus încă atâta sumă cât plătim și arenda. Venitul principal al domeniilor sunt bălțile, adică vânzarea peștelui, tăierea stufului și a papurei, pășunarea vitelor și fânețile.

De la începerea războiului am fost popriți cu desăvârșire de a mai pescui căci erau în localitate turcii trecând prin bălți și făcând pradă de vite și omorând oameni, au dat foc și au ars trei cherhanale ale noastre, adică magaziile de pescuit, 6 șoproane, materialul tot pentru închiderea bălților, vase, tocitori de sărat pește, în număr de peste 150 și multe alte unelte, precum și sarea magazinată. Astfel că ne-a cauzat pagube de peste 100.000 lei noi, osebit de venitul zilnic al vânzării peștelui.

Pentru toate acestea am reclamat Administrației Domeniilor Statului și domnului prefect de Brăila în mai multe rânduri. Acum însă când armata rusă a trecut Dunărea la Măcin și pe partea dreaptă a Dunării nu mai sunt turci, urmează să fim liberi în bălți spre a începe exploatarea, dar suntem opriți de armatele rusești. Vă rog domnule Ministru să luați măsuri grabnice a mi se deschide de îndată drumul de a comunica cu bălțile ca să putem căra noul material ce am pregătit în urma celui ars pentru închiderea lor, căci când apele sunt venite la măsură și închiderea bălților se neglijează, numai o singură zi, este deajuns ca tot peștele să se strecoare în Dunăre, fără a mai rămâne unul în bălți.  

Cunoașteți, domnule Ministru că închiderea acestei bălți nu se poate face decât cu sute de oameni și zecimi de vase plutitoare cu care se transportă materialul prin toate canalele bălților care țin, de jur împrejur, peste 40 km. și dacă nu se iau măsuri pentru a ne aproba cererea ce facem, suntem amenințați de o pagubă de 200.000 lei noi și este de interesul statului să împiedice acest rău.

Osebit de aceasta domnule Ministru vă rugăm să ordonați a nu ni se mai rechiziționa vasele plutitoare ce ne-a mai rămas, fiind de ajuns cele luate din bălți de turci și altele de armatele ruse căci cu micul număr care ne-a mai rămas de abia să putem întâmpina transportarea materialului în bălți pentru închiderea lor și astfel am rămâne pe malul Dunării pe uscat, cu tot materialul ce ne costă peste 40.000 lei noi uitându-ne cum peștele se strecoară prin bălți în Dunăre și noi pierdem un așa însemnat venit.

Primiți vă rugăm d-le Ministru...

I. Marghiloman

Peste zece ani găsim o altă petiție înregistrată la nr. 78183 din 26 septembrie 1887 prin care Ion Marghiloman cere Ministerului Agriculturii, Comerț, Industrie și Domenii (ministru Vasile Gheorghian) să i se elibereze cupoanele de la titlurile de rentă amortizabilă de garanțiile depuse pentru moșiile luate în arendă de la stat.

Domnule Ministru

Binevoiți vă rog a dispune ca să mi se elibereze de la Casa de Depuneri și Consemnațiuni cupoanele de la 1 octombrie 1887 de la titlurile de rentă autorizabilă 5% ce am depus ca garanții pentru următoarele moșii ale statului:

Domeniul Brăilei perioada 1881 – 1886, lei 82.000; șenalul Dunării Distr. III perioada 1883 – 1888, lei 7.500; șenalul Dunării din Tulcea 1885 – 1890, lei 1.500; moșia Dridu – Snagov din Ilfov 1885 – 1890, lei 3.500; moșia Stroiești – Săridăreanca 1883 – 1888, lei 13.000; moșia Modruzești – Cârpești jud. Buzau 1883 – 1888, lei 3.000; moșia Ciocănari din Dolj 1880 – 1893, lei 3.000.

TOTAL 113.500

Primiți vă rog asigurări...

I. Marghiloman21.

Un adevărat stăpân de sclavi

Dar conu Iancu nu făcea doar afaceri pe picior mare cu statul și nu cumpăra moșii peste moșii dintr-un imbold pur diavolesc. Nu. El știa bine că dacă ai forță economică, avere, vei avea și puterea politică. Și mai învățase un lucru. Viața i-l dovedise din plin. Dreptul forței este mai puternic decât forța dreptului, iar banii se fac nu doar din marile afaceri, ci și din cele mărunte, aparent neînsemnate.

Iată un episod demn de cartea recordurilor în ceea ce privește „ingeniozitatea” în afaceri a conului Iancu. În anul 1860, scrie prof. Constantin Dumitrescu în manuscrisele sale, Iancu Marghiloman ademenește vreo 200 de familii de țigani ursari să se strămute pe moșia lui de la Fundeni. În primii ani, Iancu Marghiloman le-a creat unele facilități de care țiganii erau foarte mulțumiți.

Să-ți dea Dumnezeu sănătate boierule, că ne-ai făcut oameni”, ziceau aceștia. Dar țiganii nu știau că, la semnarea înscrisului dintre ei și boier, acesta va trece și sumele pe care țiganii urmau să le plătească ulterior pentru ceea ce primeau. În catastif vor apărea ulterior sume pe care fiecare familie de țigan urma s-o plătească și pentru bordeiul în care locuia etc. Marghiloman a reușit în acest fel să-i lege de moșia Fundeni.

Țiganii ajunseseră să muncească doar pe mâncare și îmbrăcăminte. Când hainele de pe ei ajungeau zdrențe, administratorul moșiei da bilet la conacul boierului ca să ia de acolo obiectele de îmbrăcăminte strict necesare. Nimic în plus. Un mintean (haină) care valora, să zicem 4 lei, îi era vândută țiganului cu 15-16 lei, o cămașă de 2 lei o trecea în catastif ca făcând 7 lei. Și așa decurgeau și celelalte „înlesniri”.

Cu toată munca lor pe moșia conului Iancu, datoriile țiganilor creșteau de la o zi la alta. Până și căsătoriile țiganilor erau „monitorizate” de diabolicul conu Iancu. Un țigan se putea însura cu o țigancă din alt sat cu condiția s-o aducă la el acasă. O țigancă se putea mărita cu un țigan din alt sat, dar cu aceeași condiție, să-și aducă alesul în Fundeni.

Așa sporea „diabolicul” Ion Marghiloman natalitatea și forța de muncă din comuna Fundeni. Conu Iancu făcea uneori și „concesii”. Dacă o familie de țigani voia, cu tot dinadinsul, să-și mărite fata după un țigan străin, trebuia să iscălească mai întâi un înscris prin care se socotea dator către proprietar între 500–1.000 lei, după ,,vigoarea brațelor”.

Dacă suma respectivă era plătită înainte de nuntă, înscrisul se rupea pe loc. Se zice că Stoica Van, locuitor din comuna Zilișteanca, de lângă Fundeni, când a venit să ia în căsătorie pe fata lui Răducan Câlțea, care făcea parte din comunitatea țiganilor lui Marghiloman, a plătit pentru asta, la curte, suma de 1.000 de lei! Nemaiputând îndura umilințele, unii dintre țigani au fugit la Mizil. Dar conu Iancu, cu ajutorul „călărașilor”, i-a adus sub escortă înapoi pe moșia lui. Se zice că, trecând apa Buzăului, mulți copii de țigani s-au înecat!

De atunci țiganii n-au mai îndrăznit să reclame vreo nedreptate la „domnie”. Durerea lor și-au pus-o în arcușul viorii, unii dintre urmașii lor ajungând lăutari vestiți în tot ținutul Buzăului. Dar Iancu Marghiloman i-a pus la plată și pe sârbii (de fapt aceștia erau bulgari) care aveau grădinile de zarzavat la marginea orașului, lângă heleșteele Marghilomanului. Pentru apa de udat legumele conu Iancu le cerea bani grei. Ba le cerea socoteală și pentru gâștele sau rațele care se scăldau în apa celor două heleștee pe care conu lancu le câștigase la poker.

Dar ce contează cum a devenit proprietar? El nu concepea și n-a conceput toată viața ca cineva să se folosească de cea mai mică fărâmă din proprietatea lui fără să-i plătească. Așa a apărut „gâscănitul”. Oricine avea gâște pe lac trebuia să dea în afară de o anumită sumă de bani și o gâscă „grasă și să nu fie jumulită de puf”22.

„Colonul californian“ ajunge în Parlament

Pentru a înțelege pe deplin modul de a gândi al acestui „colon Californian”, cum l-a numit Duiliu Zamfirescu, vom relata următoarea întâmplare. Bazil Iorgulescu, marele animator al învățământului buzoian, om de frunte al urbei Buzăului și director al gimnaziului de băieți (înființat la 1867, astăzi Colegiul B.P. Hașdeu), dorind să creeze o bibliotecă pe lângă acest gimnaziu, a deschis o listă de subscripție cu ocazia unei serbări școlare. Erau prezente toate notabilitățile urbei. Pe această listă s-a înscris și Ion Marghiloman cu suma de 200 lei. Când distinsul dascăl s-a dus la conu Iancu să-i amintească de cele subscrise pe listă, acesta îi spuse pe un ton zeflemitor:

„Îmi pare rău de dumneata domnule Iorgulescu că ești așa de naiv. Am subscris 200 lei ca să îndemn pe alții să dea, dar nu m-am gândit niciodată să dau eu vreo para. Nebun aș fi să dau eu bani degeaba de câte ori mi se cere...”23.

Cu sau fără banii lui Iancu, marele animator cultural al urbei Buzăului a reușit să dea în folosință, în 1873, biblioteca gimnaziului care, după unii cercetători locali, a fost cu adevărat prima bibliotecă publică a orașului Buzău, dacă nu o punem la socoteală pe cea a lui Dionisie Romano din anul 1840 de pe lângă „cursul normal” - unde se pregăteau viitorii învățători ai satelor24.

Dar câte legende n-au circulat, în timp, despre această figură fascinantă și controversată a istoriei Buzăului. Dincolo de legendă se ascunde însă sâmburele ei de adevăr! Ion Marghiloman a fost printre primii care s-au îmbogățit într-o perioadă când acumulările de capital (inclusiv sub forma proprietății funciare) își trăiau zilele lor de glorie sub diabolica, dar necesara „Homo homini lupus” (omul e lup pentru om). Fidel acestui crez de viață, el va ajunge și în Parlamentul României.

Înainte de a fi deputat, Iancu Marghiloman a ocupat și alte funcții, în afara celor deja amintite de primar, subcârmuitor și prefect. El a fost numit comisar extraordinar pentru județele Buzău și Ialomița, însărcinat cu aplicarea Legii de Reformă Agrară din 1864, membru al Comisiei Consultative de la Domenii, Președinte al Societății de Asigurare Națională precum și al Societății pentru Exploatarea de Păduri. Iată perioadele de deputăție ale lui Ion (Iancu) Marghiloman.

În Monitorul nr. 250 din 15/27 noiembrie 1866 p.1185 Ion Marghiloman apare ca deputat, ales la Colegiul I (...). În Monitorul nr. 283 din 19/31 decembrie 1867 p.1271 el apare iarăși ales deputat la Colegiul I; în nr. 68 din 25 martie/6 aprilie 1869 p. 387, Marghiloman apare ca singurul deputat de Buzău, iar în Monitorul Oficial nr. 69 din 27 martie/8 aprilie 1869, p. 391, la județul Brăila apare ca deputat, la Colegiul II, Mihail Marghiloman, fratele conului Iancu.

Același Mihail Marghiloman mai apare și în M.O. nr. 119 din 3/15 iunie 1870, p. 669 ca deputat la Colegiul IV, în județul Ilfov. Scarlat Pherekyde, ginerele lui Iancu, apare ales deputat de Buzău la Colegiul II, în M.O. nr. 124 din 7/19 iunie 1876, p. 3001 – 3002. În M.O. nr. 101 din 5/17 mai 1879, p.p. 2491 – 2492, la deputați Colegiul I, îl găsim din nou pe Ion Marghiloman. Interesant este faptul că în Timpul din 8/21 februarie 1878, Mihai Eminescu, pe atunci prim redactor la respectivul ziar al conservatorilor în articolul „Contestarea alegerii domnului Maiorescu”, marele poet amintește și de Ion Marghiloman.

Iată cum analizează poetul întâmplarea din Adunarea Deputaților. Eminescu intră în dispută cu deputatul liberal D. Holban (1836-1917), care susținea că alegerea lui Titu Maiorescu la Iași n-ar fi fost corectă, deci cerea Adunării să-l invalideze. În același timp, deputatul Holban crezu că a venit timpul să-l denunțe pe Titu Maiorescu pentru filosofia sa, influențată de Shopenhauer. Dar acesta confunda filosofia lui Shopenhauer cu cea a lui Max Stirner.

Eminescu dezvoltă aici raportul dintre drept și forță. Shopenhauer arată că „Dreptul poate fi suprimat prin forță, niciodată nimicit”. Pornind de la această idee Eminescu arată că “rolul pe care cugetătorul îl dă forței brute este următorul: într-o lume plină de ființe rele și mincinoase precum este a noastră, dreptatea este slabă și trebuie susținută cu puterea, iar tot geniul politic, toată munca seculară a statelor consistă numai și numai într-o singură țintă: a face dreptatea să stăpânească peste putere, iar nu puterea peste dreptate”.

După ce arată că “proștii sunt întotdeauna vicleni” (aluzie la deputatul liberal în cauză), el trece la a analiza cele întâmplate la Cameră, adică la verificarea corectitudinii alegerii lui Maiorescu la Iași, și a “d-lui Marghiloman la Buzău”. La Buzău erau 21 de alegători contestați. Invalidarea celor doi aleși trebuia făcută cu 2/3 din voturi, ceea ce nu s-a întâmplat. Ultima dată când găsim numele de Ioan Marghiloman în calitate de senator, Colegiul II, este în Monitorul Oficial nr. 24 din 3/15 mai 1883, p. 434.

Dar de data aceasta va fi candidat pentru județul Argeș, și nu pentru Buzău. De ce?, ne putem întreba. Poate pentru faptul că la Buzău mișcarea liberală se consolidase foarte mult, iar în viața politică apăruse un ,,inamic” de marcă, în persoana lui Grigore Constantinescu – Monteoru! În loc de concluzie, vom apela la Duiliu Zamfirescu, care în Portretele sale făcute în anul 1914 îl descrie deosebit de plastic pe tatăl viitorului prim-ministru:

“Părintele D-lui Marghiloman, Conu Iancu, era un fel de colon Californian, arendaș, antreprenor, vânător de Bărăgan, jucător de card, prefect – în cele mai bune relații cu lumea din București, miniștri, deputați, senatori și cu lumea din provincie, alegători, subprefecți, hoți de cai (...) Dl. Nicu Filipescu, când era supărat pe Dl. Al. Marghiloman, se lega de atavismul cailor de pe Bărăgan pentru a defini pe vicepreședintele Jockey – Clubului Român”.

Note

1. Gabriel Cocora, Aspecte din trecutul învățământului public la Buzău, Extras din volumul Studii și articole de istorie II, editat de Societatea de Știinte Istorice din R.P.R.1957, p.1
2. V.A Urechia, Memoriu despre istoria Românilor de la 1774 - 1786, București, 1893, p.88
3. Nicolae Iorga, Istoria învățământului românesc, București,1928 p.107
4. V.A. Urechia, op.cit. p.176
5. Mica enciclopedie istorică, Biblioteca Mousaios, Buzău, 2000, p.282
6. Nicolae Bălcescu, Opere IV, Corespondența, p.89-91
7. Lucian Predescu, Enciclopedia României, Ed. Saeculum I.O.Vestala, București, 1999, p.p. 450-451
8. Valeria Nicolescu, Familia Marghiloman și Buzăul, Mousaois, vol. V, p.231
9. Alexandru Gaiță, Opinia, Buzău, nr.2342 din 9-10.01. 1999
10. Alexandru Gaiță, Mari familii boierești, „Opinia“ (Buzău) nr. 2346 din 14.01.1999
11. Constantin Gh. Dumitrescu, Direcția județeană Buzău a Arhivelor Naționale - Material documentar privitor la istoria orașului Buzău, vol.XVII B, fila 21v.
12. Ibidem, vo1.XVll B, fila 22
13. Ibidem
14. Ibidem f. 22-23
15. Regina Maria, Povestea vieții mele, București. 1991, p. 443
16. Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu, Ed. Albatros, București, 1993, p.173
17. Constantin Gh. Dumitrescu, op.cit., f.24v.
18. Ibidem, f.25v.
19. Ibidem., filele 24-25v., 28
20. Alexandru Gaiță, op. cit. în „Opinia” (Buzău) nr.2344 din 12.01.1999
21. Ibidem, filele 29, 44v.-45v.
22. Ibidem, filele 29-30v., 31-31v.
23. Ibidem, fila 32v.
24. Valeriu Nicolescu, Pagini de istorie culturală, Ed. Alpha, Buzău, 2004, p.p. 89-90
""