Autor 843 vizualizări


Războiul civil spaniol reprezintă o traumă istorică a Spaniei, care printre atâtea drame a dat naștere și unui fenomen fără precedent în istoria relațiilor internaționale, care până atunci nu a fost prevăzut în niciun tratat de drept internațional: extinderea dreptului la azil și protecție diplomatică pentru câteva mii de oameni, preponderent femei, copii și persoane în vârstă.

Această stare extraordinară de lucruri reflectă magnitudinea și profunzimea represiunilor și persecuțiilor încă din primele săptămâni ale conflictului, atât în Spania republicană cât și zonele controlate de naționaliști. Deși consulatele străine din numeroase provincii au încercat să protejeze și să evacueze cât mai multe familii pentru a evita asasinarea lor extrajudiciară fără discriminare, represiunile cele mai numeroase au avut loc la Madrid, fapt ce a dus la solicitarea de azil în masă adresată misiunilor diplomatice și consulare străine din capitala Spaniei.


La sfârșitul lunii iulie 1936, autoritățile republicane din Madrid au înființat Comisii de verificare („Control de Nóminas”), al cărei scop era centralizarea tuturor dosarelor de cadre care fuseseră confiscate de la birourile partidelor de dreapta și centriste. Aceste dosare furnizau detalii despre membrii organizațiilor politice considerate de acum inamice ale Republicii Spaniole, autoritățile polițienești dar și membrii milițiilor populare sau al organizațiilor Frontului Popular cautând să obțină arestarea cât mai multor dintre acești inamici politici potențiali internați în închisori sau în localuri de detenție improvizate („Checas”).

În acest context, în primele luni de război civil represiunile au căpătat proporții de masă, când un val de execuții sumare, violuri, jafuri și violențe au însângerat Spania. Trebuie subliniat că aceleași crime împotriva umanității aveau loc și în zonele controlate de tabăra naționalistă, însă din păcate aici nu se aflau prea multe misiuni diplomatice străine care să îi protejeze pe cei considerați susținători republicani.

Corpul diplomatic străin din Madrid, acreditat pe lângă guvernul Republicii Spaniole, a decis să se organizeze constituind un Comitet de acțiune însărcinat cu protecția diplomatică. Au început să se organizeze reuniuni periodice, încă de la început, majoritatea diplomaților străini au fost de acord asupra necesității de a întreprinde o gamă largă de acțiuni umanitare, în vederea atenuării efectelor dezastruoase ale războiului asupra populației civile. Mai mult, deși numerele sunt dificil de calculat, reprezentanțele străine au ajutat familiile deținuților politici, au gestionat cererile de căutare sau au adunat știri despre persoanele dispărute împreună cu Crucea Roșie Internațională, au distribuit alimente din resursele proprii, au participat la mai multe campanii de sănătate sau la acțiuni de caritate în Spania republicană și așa mai departe. Dintre toate aceste activități umanitare, ceea ce se remarcă cel mai mult este aplicarea dreptului la azil, prin acordarea de protecție diplomatică, inclusiv prin găzduirea în localuri închiriate de misiunile diplomatice și oficiile consulare sau acordarea de documente de călătorie pentru părăsirea în siguranță a Spaniei.

Un rol important în acest episod l-au jucat doi diplomați români de la Legația României din Madrid: Constantin Zănescu, însărcinat cu afaceri, și mai ales Henry Helfant, atașat comercial.

Henry Helfant

Henry Helfant, născut la 10 ianuarie 1892 în comuna Leorda, județul Botoșani, a fost un diplomat român care a contribuit în mod decisiv la salvarea a mii de spanioli în timpul războiului civil din Spania, perioadă în care îndeplinea funcția de atașat comercial în cadrul Legației României la Madrid.

Provenind dintr-o familie de origine evreiască sefardă, Henry Helfant a urmat cursurile școlare primare, gimnaziale și liceale la Dorohoi, Botoșani și București, în funcție de detașările succesive ale părinților săi Iancu, șef de gară, și Sofia, funcționară CFR. A urmat apoi cursurile universitare obținând licența în Științe Comerciale la Universitatea din Anvers, Belgia.

A fost un promotor al hispanismului în România, iar pe lângă activitățile comerciale mai ales cu Spania și țările din America Latină, a profesat și jurnalismul, devenind un publicist destul de cunoscut în epocă. A devenit francmason în 26 noiembrie 1929, când a fost inițiat ca membru în Loja Înfrățirea, a Marelui Orient al României. Experiența profesională, cunoașterea limbii spaniole și legăturile cu lumea ibero-latino-americană l-au determinat pe Prințul Anton Bibescu, trimisul extraordinar și ministrul plenipotențiar român în Spania, să îl recomande pe Henry Helfant pentru numirea ca atașat comercial al României la Madrid.

La 1 aprilie 1930 Henry Helfant a fost numit de către Ministerul Industriei și Comerțului în funcția de atașat comercial al României pentru Spania, America de Sud și Centrală, în cadrul Legației Regale a României de la Madrid. În această calitate, Henry Helfant a desfășurat atât activitățile obișnuite ale unui atașat comercial, promovând produsele românești în străinătate ori facilitând importurile necesare economiei naționale ori Armatei Române, dar a îndeplinit și funcția de atașat de presă, publicând numeroase articole de presă și cărți despre România.

La izbucnirea războiului civil spaniol, în toată Spania au izbucnit o serie de violențe și execuții sumare, extrajudiciare, îndreptate împotriva adversarilor politici, atât în teritoriul controlat de guvernul legal, republican, cât și în zonele ocupate de rebelii naționaliști conduși de generalul Francisco Franco. La Madrid, această situație a determinat ca zeci de mii de oameni să ceară protecția misiunilor diplomatice și consulatelor străine.

Astfel, circa 12.000 de persoane s-au refugiat în sediile misiunilor diplomatice străine ori în clădiri închiriate ulterior și puse sub protecția extrateritorialității oferite de corpul diplomatic străin. Comitetul de acțiune al Corpului Diplomatic acreditat la Madrid a fost condus de ambasadorul chilian iar atașatul comerical român a servit drept secretar. Misiunile diplomatice au depus eforturi pentru prevenirea violențelor, pentru salvarea din închisoare a numeroase persoane și au organizat evacuarea în străinătate a altor mii de oameni, preponderent femei, copii și vârstnici.

Constantin Zănescu, însărcinat cu afaceri, și Henry Helfant, atașat comercial la Legația României la Madrid au acordat mii de documente de călătorie pentru cei care puteau fi evacuați din cauza opoziției autorităților republicane, dar circa 700 de spanioli care nu puteau fi evacuați au fost găzduiți în localurile misiunii timp de aproape trei ani, pe tot parcursul războiului civil spaniol.

Deși Guvernul român a susținut inițial principiul neintervenției străine în conflictul civil și a menținut relațiile diplomatice cu Republica Spaniolă până la sfârșitul conflictului, din 1938 România a întreținut relații și cu guvernul naționalist de la Burgos, acesta având o poziție binevoitoare având în vedere implicarea extraordinară a diplomaților români în evacuarea și protecția refugiaților de la Madrid, în marea lor majoritate simpatizanți ai naționaliștilor.

La declanşarea războiului civil în clădirea Legaţiei României din Madrid s-au refugiat 690 de persoane de diverse profesii şi categorii sociale (civili, militari, politicieni, tineri, bătrâni, femei şi copii) care, în condiţiile represiunii republicane împotriva presupuşilor suporteri ai naţionaliştilor, se temeau să nu-şi piardă viaţa din cauza originii lor sociale, simpatiilor sau opţiunilor lor politice .

Pentru că numărul refugiaţilor depăşea cu mult posibilităţile materiale şi financiare ale Legaţiei de a-i întreţine iar ieşirea de sub protecţia României ar fi însemnat moartea sigură a acestora, se impunea evacuarea cel puţin a unei părţi a refugiaţilor. Conducătorul Legaţiei României din Madrid, consilierul Constantin Zănescu, numit mai târziu însărcinat cu afaceri şi ministru plenipotenţiar, a făcut tot ce era cu putinţă, pentru a asigura ieşirea din Spania a acestor refugiaţi, precum şi a altora, aflaţi la alte legaţii.

Acesta s-a deplasat în iunie 1937 la Valencia (pe atunci sediul Guvernului republican) unde a izbutit a ajunge la un acord cu autorităţile republicane în vederea transportării până la Valencia – de unde urmau a fi îmbarcaţi pe vase franceze şi engleze – a femeilor, copiilor şi a bărbaţilor de peste 40 de ani. În acest scop s-a cerut şi concursul guvernului francez Cu toate acestea, evacuarea nu s-a putut face decât cu mari greutăţi. Pe de o parte lipsa mijloacelor de comunicaţie (transportul trebuia să se facă cu automobile şi autocamioane, din cauza întreruperii legăturilor feroviare) iar pe de altă parte, impasibilitatea şi reticenţa, dacă nu ostilitatea, autorităţilor republicane faţă de demersul diplomatului român, au avut ca rezultat că până 30 septembrie 1937 nu au putut părăsi Spania decât 300 de persoane din cele 694 refugiate în Legaţiunea României din Madrid. Ulterior, în cursul anului 1938, au mai fost evacuate 187 de persoane.Citeste intregul artiol si coemnteaza pe contributors.ro