Autor 7469 vizualizări


La 24 iunie 1859, în timpul razboiului de unificare din Italia, trupele franco-sardiniene s-au ciocnit cu cele austriece lânga micul oras Solferino, în nordul Italiei. În acea zi, un cetatean al Genevei, Henry Dunant, calatorea în acea regiune pentru a-l întâlni pe Napoleon al III-lea, din motive personale.
În seara bataliei, Dunant a ajuns în orasul Castiglione unde se adapostisera mai mult de 9.000 de raniti, dar mii de oameni zaceau fara îngrijire.
Dunant, împreuna cu femei din acea zona, s-a straduit timp de câteva zile si nopti sa le dea apa, sa îi spele, sa le îngrijeasca ranile si sa le ofere tutun,
ceai si fructe.

 

"O amintire
de la Solferino"

În 1862, Dunant a publicat o lucrare intitulata O amintire de la Solferino, în care a descris batalia si soarta ranitilor din Chiessare Maggiore încheind cu o întrebare:"Nu ar fi oare posibil ca, în timp de liniste si pace sa se înfiinteze societati de ajutorare cu scopul de a se oferi îngrijire ranitilor în timp de razboi de catre voluntari zelosi, devotati si cu adevarat calificati?".
Aceasta întrebare este cea care a condus la înfiintarea Crucii Rosii.
În plus, Dunant a întrebat autoritatile militare ale diverselor state daca nu ar putea sa formuleze câteva principii internationale, consfintite într-o conventie cu un caracter inviolabil care, o data ratificate, sa poata constitui bazele societatilor de ajutorare a ranitilor înfiintate în diferite tari europene.
A doua întrebare a pus bazele Conventiilor de la Geneva.
Printre cei care au citit cartea lui Dunant a fost si Gustave Moynier, un cetatean la Genevei,   jurist si presedinte al unei organizatii locale de caritate (Societatea Genoveza de Utilitate Publica).

Emblema
Crucii Rosii

Pe 9 februarie 1863, el a prezentat societatii sale concluziile lucrarii lui Dunant, iar acesta a înfiintat un comitet compus din 5 membri pentru a studia propunerile autorului.
Acest comitet care îl includea pe Moynier, Dunant, generalul Guillaume-Henri Dufour, doctorul Louis Appia si doctorul Theodore Mounoir, s-a numit initial Comitetul de Ajutorare a Ranitilor.
Curând, acesta avea sa devina cunoscut sub denumirea de Comitetul International al Crucii Rosii (CICR). Pentru prima data s-a reunit la 16 februarie 1863.
Înca de la înfiintarea sa, CICR si-a dat seama ca voluntarii avuti în vedere de Dunant ar fi putut actiona efectiv, fara sa devina tinte în razboi doar daca ar fi individualizati prin intermediul unei embleme distinctive. Astfel, a aparut ideea statutului neutru al serviciilor medicale si al surorilor voluntare.
Daca pâna atunci culoarea alba era folosita pentru clementa si mai ales în timpul conflictelor armate de catre purtatorii de armistitii pentru a simboliza pudoarea, a trebuit sa fie gasit altceva.
Delegatii de la Conferinta din 1863 au ales o cruce rosie pe fond alb, culorile inversate ale emblemei nationale a Elvetiei. Nu s-a avut nici cea mai mica intentie de a consacra un simbol religios prin adoptarea unei cruci rosii pe un fond alb, la sfârsitul secolului al XIX-lea dorindu-se înlaturarea monopolului religios asupra caritatii.
La 8 august 1864, generalul Dufour a deschis lucrarile Conferintei Internationale dedicate declararii neutralitatii, pe timp de razboi, a Serviciului Sanitar Militar. În data de 22 august 1864, a fost semnata Conventia pentru îmbunatatirea soartei militarilor raniti din armatele în campanie.
Prevederile cele mai importante s-au referit la neutralitatea ambulantelor, a spitalelor militare si a personalului acestora, obligativitate a îngrijirii militarilor din care faceau parte. Conferinta reprezenta un progres incontestabil în domeniul dreptului international umanitar angajând responsabilitatea statelor.
Pâna la sfârsitul anului, Conventia a fost ratificata de catre Franta, Elvetia, Belgia, Olanda, Italia, Spania, Suedia, Norvegia, Danemarca si Marele Ducat de Baden. Dupa izbucnirea razboiului franco-prusac în iulie 1870, Comitetul international a înfiintat prima Agentie de Informatii pentru familiile ranitilor sau ale soldatilor capturati. O serie de conflicte, cunoscute sub denumirea de criza Estului (1875-1878) a facut ca delegatii Comitetului sa ajunga pâna în Balcani. Ei s-au întors aici în timpul razboiului sârbo-bulgar (1855-1886) si al razboaielor balcanice (1912-1913).

Crucea
Rosie Româna

La 11 iunie 1876, colonelul Gheorghe Slaniceanu, ministrul de razboi, l-a înstiintat pe presedintele Eforiei spitalelor civile, principele Dimitrie I. Ghica de faptul ca se autorizase, prin jurnalul Consiliului de Ministri din 7 iunie 1876, formarea unei Societati pentru ajutorarea ranitilor si bolnavilor militari pe timp de razboi.
Societatea Nationala de Cruce Rosie din România a luat fiinta la 4 iulie 1876 la Bucuresti si a fost recunoscuta de Comitetul International al Crucii Rosii, conditie obligatorie functionarii ei, la 23 august în acelasi an.
La numai doua saptamâni de la înfiintarea sa, Societatea Crucea Rosie din România a echipat si a trimis în Serbia o ambulanta care va acorda asistenta, în perioada 1 august-7 decembrie 1876 unui numar de 6.832 de raniti si bolnavi.
În Razboiul de Independenta din 1877, Crucea Rosie din România a echipat doua ambulante si a înfiintat spitale temporare atât în proximitatea teatrului de razboi, cât si la Bucuresti.
Numarul ranitilor îngrijiti de unitatile Crucii Rosii române a fost de 4.504 (3.367 români, 1.077 turci si 80 rusi). Câtiva ani mai târziu, la declansarea razboiului sârbo-bulgar din 1885-1886, Crucea Rosie din România va trimite o sectie medicala în fiecare tara beligeranta.
Sectia din Belgrad a acordat îngrijiri, în perioada 16 noiembrie 1885-4 ianuarie 1886, unui numar de 5.000 de raniti, în timp ce, sectia din Sofia s-a ocupat, în perioada 22 noiembrie-30 decembrie 1885 de 121 raniti.
În 1876, când a izbucnit razboiul din Balcani, câteva persoane care acordau ajutor, fiind capturate de catre otomani, au fost ucise, desi purtau emblema cu crucea rosie pe ea.
Când autoritatilor turce li s-au cerut explicatii, acestea au subliniat sensibilitatea speciala a soldatilor musulmani fata de semnul Crucii Rosii si au cerut permisiunea de a se folosi o alta emblema:semiluna rosie. Încet, ideea a fost acceptata, obtinând o anumita legitimitate juridica, iar în Conventia din 1929 a fost adoptata.
Razboiul hispano-american din anul 1898 a avut repercusiuni asupra dreptului razboiului.

Conventia
de la Haga

Societatea de Cruce Rosie americana a fost prima care a facut sa fluture steagul sau pe mare, pe catargele celor trei vase spital:Moynier, The Red Cross si The State of Texas.
În anul 1899, la 18 mai, reprezentantii a 26 de state s-au reunit la Haga pentru a discuta probleme umanitare de interes general. Aici, au fost stabilite legile si cutumele razboiului terestru care sa serveasca beligerantilor drept "regula generala de conduita".
Prin Conventia de la Haga se acorda protectie personalului cu atributii umanitare aflat la bordul navelor:"personalul religios, medical si personalul sanitar de pe orice nava capturata este inviolabil si nu poate fi facut prizonier de razboi".
În anul 1906, cu ocazia unei conferinte diplomatice care a avut loc la Geneva, principiul neutralitatii si protectiei personalului umanitar a fost exprimat cu cea mai multa precizie stipulându-se sa fie protejati si respectati în toate împrejurarile, sa nu beneficieze de tratamentele prizonierilor de razboi.
În conformitate cu articolul XXIII din statutul Crucii Rosii din România, care specifica ca doamnele puteau forma comitete separate în 1906, Irina Câmpineanu a creat Crucea Rosie a Doamnelor din România, având drept scop "pregatirea si dispunerea de personal calificat si de material trebuitor spre a face fata împrejurarilor".
În anul 1913, cu ocazia campaniei militare române în Bulgaria, Societatea Crucea Rosie din România si Societatea Crucea Rosie a Doamnelor din România au hotarât formarea unui comitet comun de actiune.

În 1915
sînt acceptate si femeile

Confruntata cu o epidemie de holera, Crucea Rosie din România si-a oferit serviciile militarilor bolnavi, dar si populatiei civile atât în perioada conflictului armat, cât si dupa sfârsitul acestuia.
La 13 aprilie 1915, Adunarea Generala a Societatii de Cruce Rosie din România a aprobat în unanimitate fuziunea cu Societatea Crucea Rosie a Doamnelor din România si schimbarea titulaturii sale în Societatea Nationala de Cruce Rosie din România (S.N.C.R.R.).
Prima adunare generala a SNCRR a avut loc la 7 mai 1915, data la care s-a adoptat si statutul noii Societati.
Spre deosebire de statutul din 1876, noul statut stipula prezenta femeilor în calitate de membri. Presedintia activa a fost rezervata barbatilor, în timp ce presedintia de onoare a fost încredintata femeilor. În aceste functii au fost alesi Alexandru Marghiloman si Irina Câmpineanu.
La 21 august 1914, la scurt timp dupa declansarea Primului Razboi Mondial s-au deschis la Geneva birourile Agentiei Internationale a prizonierilor de razboi.
La sfârsitul conflictului Agentia alcatuise 4.895.000 de fise si trimisese 1.884.914 de colete individuale si 1.813 de vagoane cu ajutoare.
41 de delegati ai Comitetului International au vizitat în perioada conflictului 524 de lagare în Marea Britanie, Germania, Tunisia, Maroc, Austro-Ungaria, Italia, Rusia, Egipt, India, Birmania, Bulgaria, România, Macedonia, Polonia, Boemia si Japonia.
Harry Pomeray Davison, presedinte al comitetului de razboi al Crucii Rosii americane, a fost cel care la sfârsitul Primului Razboi Mondial a actionat pentru organizarea internationala a Crucii Rosii.

Programul
lui Harry Davison

La 21 ianuarie 1919, Harry Davison a adresat un memoriu Crucilor Rosii aliate si neutre pentru a propune un program detaliat al activitatilor pe care Crucea Rosie din întreaga lume, având ca obiect ameliorarea sanatatii, prevenirea bolii si atenuarea suferintei în lume.
Harry Davison a redactat rapid statutul noii asociatii si la 5 mai 1919 Liga Societatilor de Cruce Rosie era constituita oficial. Cele cinci Societati fondatoare erau Crucile Rosii din Statele Unite, Marea Britanie, Franta, Italia si Japonia.
În luna martie 1921, CICR si Liga au încheiat un acord prin care s-a creat o comisie mixta, formata din trei reprezentanti ai fiecarei institutii. Comisiei mixte i s-a atribuit dreptul de a decide în privinta oportunitatii apelurilor internationale, precum si a directiei activitatii de ajutorare si de control a fondurilor subversive.
Comitetul International al Crucii Rosii era însarcinat cu toate negocierile si corespondenta cu guvernele si Societatea Natiunilor cu exceptia problemelor tehnice relative la sanatatea publica, de resortul ligii. Liga avea ca atributii coordonarea eforturilor Societatilor Nationale si a altor organizatii afiliate, actiunile de utilizare si repartizare a ajutoarelor materiale sau banesti primite ca donatie.
CICR îsi pastra competentele traditionale pe timp de razboi, în timp ce, în caz de calamitate, responsabilitatea acordarii si strângerii de ajutoare apartinea Comisiei mixte sau cu acordul acesteia numai Comitetului de la Geneva.
Începute în luna iulie 1922 negocierile privind realizarea unei uniuni organice între cele doua institutii abia dupa sase ani s-au finalizat când CICR, Liga si Societatile Nationale constituiau Crucea Rosie Internationala.

Statutul Crucii Rosii Internationale

La 25 octombrie 1928, în timpul celei de a XIII-a Conferinte Internationale a Crucii Rosii reunite la Haga a fost adoptat statutul Crucii Rosii Internationale de catre CICR de 52 Societati nationale si de 35 de guverne, iar la 26 octombrie 1928 a intrat în vigoare.
Statutul stipula componenta Crucii Rosii Internationale, misiunea de a asigura unitate actiunilor.
Pentru a se asigura continuitatea Conferintelor internationale, în intervalul dintre sesiunile lor, s-a instituit Comisia permanenta compusa din cinci reprezentanti ai societatilor Nationale, doi membri ai CICR si doi reprezentanti ai Ligii, având menirea de a îndeplini rolul de arbitru si de conciliator în divergentele care ar fi putut aparea si de a pregati ordinea de zi a conferintelor.
La 27 iulie 1929, 47 de state reunite în Conferinta la Geneva au elaborat doua conventii umanitare, una revizuita si cealalta noua.
Conventia revizuita a mentinut principiile pe care se bazau cele din 1864 si 1906 privind protejarea si respectarea ranitilor si bolnavilor, a personalului sanitar si cladirilor, materialelor si transporturilor sanitare.
Noile articole prevedeau încheierea unui armistitiu local sau declararea unei întreruperi a focului pentru a se permite ridicarea ranitilor de pe câmpurile de lupta, specificau regulile de identificare a mortilor si extindeau protectia Conventiei la infirmieri brancardieri auxiliari.
Conferinta a consacrat oficial folosirea a doua semne exceptionale:semiluna rosie, leul si soarele rosu pentru tarile care le utilizau deja si a autorizat societatile voluntare de ajutorare recunoscute sa foloseasca semnul distinctiv în actiunea lor umanitara pe timp de pace.

Codul prizonierilor
de razboi

Noua Conventie a extins considerabil dispozitiile relative la tratamentul aplicat militarilor cazuti în captivitate. Aceasta extindere privea nu numai conditiile materiale ale captivitatii-hrana, îmbracaminte, igiena, disciplina, munca, corespondenta cu familia-dar si raporturile cu autoritatile, instituind sistemul oamenilor de încredere, consacrând dreptul de a face reclamatii, reglementând problema repatrierii si a spitalizarii.
Codul prizonierilor de razboi a inclus mai multe prevederi precum interzicerea practicarii represaliilor.
Noua Conventie a desemnat în mod expres organismele nationale si internationale care se ocupau de situatia prizonierilor de razboi: 
-Birouri nationale oficiale de informatii asupra prizonierilor de razboi aflati pe teritoriul beligerantilor (art. 77).
- Societati de ajutorare a prizonierilor de razboi, intermediare ale actiunii caritabile (art. 87).
- O Agentie centrala de informatii asupra prizonierilor de razboi care urma sa fie creata la propunerea CICR într-o tara neutra (art. 79).
Misiunea acesteia era de a concentra toate informatiile referitoare la prizonieri, pe care le va putea obtine pe cai oficiale sau private.
În ciuda intentiilor CICR-ului nu a fost încheiat nici un acord international cu privire la protectia civililor aflati pe teritoriul inamic sau ocupat, la securitatea oraselor si localitatilor si la aviatia sanitara.
Astfel, la începutul celui de-al II-lea Razboi Mondial, protectia victimelor razboiului nu era întarita decât prin trei conventii:Conventia maritima de la Haga din anul 1907, Conventia de la Geneva privitoare la protectia ranitilor si bolnavilor din armatele în campanie si Conventia de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de razboi, ultimele doua din anul 1927. Alaturi de acestea, trebuie mentionat Protocolul de la Geneva din 17 iulie 1925 care interzice utilizarea produselor toxice si a altor produse similare.
La declansarea ostilitatilor în Europa, în septembrie 1939, Comitetul International era recunoscut de catre opinia publica internationala drept o asociatie cu caracter privat fondata la Geneva, în Elvetia în anul 1863, garantul international, neutru si impartial al principiilor dreptului umanitar. La declansarea conflictului mondial, majoritatea beligerantilor au acceptat, la propunerea CICR, sa aplice statutul prizonierilor de razboi civililor care se gaseau pe teritoriul lor si care erau internati.
Din nefericire, cei care sufereau de pe urma persecutiilor rasiale, în primul rând evreii, nu au putut beneficia de sprijinul CICR, nefiind subiecti ai conventiilor umanitare pe care se baza actiunea institutiei de la Geneva.