Georgeta Filitti, istoric: „Bunica lucra ca lectoriţă pe lângă regina Elisabeta“

Autor 1510 vizualizări


Georgeta Filitti (78 de ani) vorbeşte despre eroul său din adolescenţă care a sedus-o să-şi aleagă meseria de istoric pe care continuă s-o practice şi astăzi cu aceeaşi tinereţe, despre legăturile familiei sale cu casa regală, dar şi despre iubirile adevărate:poveştile despre Bucureştiul de altădată şi familia Filitti.

Georgeta Filitti nu ştie ce înseamnă să fii un istoric ieşit la pensie. E un izvor nesecat de idei la care se gândeşte în termeni de „viitoare volume“. E acelaşi „şoarece de bibliotecă“, curios şi neobosit, parcă nici semnele trecerii timpului n-o trădează. Pe masa sa Chippendale are un teanc de foi despre oratoria parlamentară a lui Nicolae Iorga. Scoate îndată al cincilea volum şi nu-i pare deloc o trudă ce face. Doar a editat, vreme de aproape 30 de ani, când era cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ din Bucureşti, alte nouă volume din oratoria lui Mihail Kogălniceanu. Academia Română a premiat-o pentru lucrarea asta monumentală. Aşa e cunoscută şi-n târg – editoarea „operelor“ lui Kogălniceanu. N-am vorbit cu Georgeta Filitti despre orele scurse în biblioteci ca să descopere şi să scrie istoriile altora. Am întrebat-o despre istoria ei, cronologic, ca la istorici, cum se face. A vorbit, ceasuri multe, ca un orator care a avut de la cine să înveţe, despre educaţia primită în copilărie de la măicuţe catolice, despre întâmplarea prin care l-a cunoscut pe Manole Filitti, provenit dintr-o familie de boieri, care i-a devenit apoi soţ, şi despre ce iubeşte să facă, acum, în timpul liber:să meargă ori de câte ori are conferinţe la Fundaţia Calea Victoriei şi să le vorbească oamenilor despre La Belle Époque, locuri cu istorie din Bucureşti, bune maniere şi, în general, cam despre tot ce era frumos cândva în oraşul acesta.

„Weekend Adevărul“: Care v-a fost viaţa, doamna profesoară, până să vă apropiaţi de familia „Filiţilor“?

Georgeta Filitti:(râde) Nu m-am gândit că mi-aş împărţi viaţa în acest „înainte“ şi „după“, dar recunosc că remarca are un sâmbure de adevăr. Eu mă mândresc cu această îmbogăţire spirituală caracteristică aristocraţiei româneşti, pe care am preluat-o de la această familie şi pe care încerc să o transmit şi altora. Dar a fost o piatră de temelie în plus la educaţia primită de mică de la părinţii mei, ireproşabilă de altfel, nicidecum ceva contrastant cu valorile familiei Filitti.  

Părinţii tot din lumea aritocraţiei provin?

N-aş spune, deşi comuniştii, mai târziu, aşa i-au văzut. Mama, Aurelia Jeršić, provenea dintr-o familie croată, iar tatăl meu era moldovean. Gheorghe din Vaslui! Părinţii mamei, care locuiau în Croaţia, au decis să emigreze şi s-au stabilit în Bucureşti în 1908. Era o vreme când România era considerată o ţară de mare stabilitate, un adevărat Eldorado. Aici, ei s-au apropiat de familia regală. Bunica lucra ca lectoriţă pe lângă regina Elisabeta, iar bunicul, care era sculptor – deşi îl apropii mai mult de un meşter pietrar, nu vă închipuiţi vreun Brâncuşi – muncea la casele şi la palatele regale răspândite prin toată ţara. S-au integrat perfect în societatea românească, dar, în acelaşi timp, îşi păstrau şi câteva elemente de viaţă comunitară. Alteori, obişnuiau să meargă la reuniuni cu străinii stabiliţi aici. De pildă, părinţii mei au fost foarte buni prieteni cu doctorul Lucian Skupiewski (n.r. – pentru câteva luni, în 1923, a fost şi primar al Bucureştiului), care era la origine polonez. Un alt element „de-al casei“ era religia. Fiind catolică, mama a urmat o şcoală catolică şi a vrut ca şi eu – deşi am fost botezată ortodox – să studiez şcoala primară la „Sfântul Iosif“. Numai că eu aveam un „handicap“ şi nu m-au primit.

Despre ce „handicap“ e vorba?

O să râdeţi – sunt stângace. Trebuia musai să scriu cu mâna dreaptă. Mamei nu i s-a părut normal acest motiv şi, până la urmă, m-a înscris la o altă şcoală, la „Cuibul cu barză“. Am rămas stângace. Acolo, ca model de predare, se practica metoda Mariei Montessori. Era o metodă de educaţie italienească extraordinară pentru că lăsa foarte multă libertate de iniţiativă copilului. Mi-amintesc prima zi de şcoală, când, în loc de tăbliţă, am primit un stilou şi un caiet neliniat, cu o etichetă mare, pe care era scris numele meu. Toată ziua n-am făcut decât să pictez acel nume. Aşa se face că am plecat foarte ţanţoşă acasă pentru că, la finalul orelor, învăţasem să mă iscălesc aşa cum mă numeam atunci, Georgeta Penelea. Învăţam totul într-un mod creativ şi ludic. Pe când acum descopăr în Abecedarele noastre fraze încrâncenate de genul «Baba bate bietul băiat bolnav». Ce regres în materie educaţională există dacă elevii trebuie să înveţe litera „b“ printr-un asemenea text infam!

Citeste continuarea aici