Autor 13024 vizualizări


George Clemenceau, i se mai spunea și „Tigrul”, s-a născut la data de 28 septembrie 1841 în Mouilleron-en-Pareds din Franța și a fost politician și jurnalist, o figură dominantă în perioada celei de-a Treia Republici Franceze, iar ca prim-ministru (1917-1920) a contribuit foarte mult la victoria Antantei din Primul Război Mondial și a înfluențat stabilirea granițelor Europei după război prin Tratatul de la Versailles.

Primii ani de viață

Clemenceau s-a născut în Vendée, în vestul Franței. Acesta și-a petrecut tinerețea printre țărani, dar tatăl său, Benjamin (era adeptul ideilor lui Voltaire, era un  admirator al Revoluției de la 1789) l-a format și a rămas modelul după care s-a ghidat. Prin intermediul tatălui său, Clemenceau a cunoscut oameni care plănuiau o lovitură de stat asupra împăratului Napoleon al III-lea și l-a întâlnit pe istoricul Jules Michelet, care era hăituit de poliția imperială. Benjamin a fost arestat în anul 1858. Trei ani mai târziu (noiembrie 1861), Georges a ajuns la Paris pentru a studia medicina.

În cartierul Latin, Clemenceau s-a asociat cu alți tineri din opoziția republicană și, împreună, au creat asociația avangardistă numită Agis Comme Tu Penses (Acționează cum gândești). Clemenceau și câțiva prieteni au înființat o revistă, „Le Travail” („Munca”) prin care stabilea patru puncte de vedere prin care urmau să caracterizeze viitoarea sa carieră politică. Aceasta a fost închisă de poliție și, din cauza unui anunț prin care muncitorii erau învitați la Paris pentru comemorarea celei de-a paisprezecea aniversări a Revoluției de la 1848, Clemenceau a fost încarcerat timp de 73 de zile. Ulterior eliberării sale, acesta a înființat un nou ziar, „Le Matin” („Dimineața”), care a fost închis, din nou, de autorități.

După ce și-a termiant studiile, Clemenceau a plecat spre Statele Unite unde și-a petrecut următorii patru ani (1865-1869). A ajuns la New York atunci când Războiul Civil era la apogeu. Acesta a fost uimit de libertatea de exprimare care nu era cunoscută în Franța acelor vremuri și a dezvoltat o mare admirație pentru politicienii care clădeau democrația americană. După ce tatăl său a refuzat să îl mai ajute financiar, Clemenaceau a predat la o școală de fete din Stamford, Connecticut. La timpul potrivit, în ciuda opoziției tutorelui fetei, acesta s-a căsătorit cu una dintre elevele sale, Mary Plummer în anul 1869. Cuplul a avut trei copiii, iar după șapte ani cei doi s-au despărțit.

Începutul carierei politice

La cinci zile după căsătorie, Clemenceau s-a întors în Franța și s-a stabilit în Vandée ca medic. Dar politica l-a dus, în curând la Paris. În luna iulie 1870, Napoleon al III-lea a declarat război Germaniei. În mai puțin de două luni, francezii au fost învinși la Bătălia de la Sedan, iar imperiul s-a prăbușit. Clemenceau s-a aflat în mulțimea care a învadat Palatul Bourbon la data de 4 septembrie și îl aclama pe liderul radical Léon Gambetta care proclama republica. Curând după aceea, Georges Clemenceau a fost numit primar al arondismentului 18 al Parisului (Montmartre), iar la 8 februarie 1871, a fost ales ca deputat republican radical pentru a reprezenta departamentul Senei la Adunarea Națională care se ținea la Bordeaux. Acesta a votat împotriva condițiilor dure ale păcii impuse de Germania și a părăsit Bordeaux fiind hotărât să răzbune „umilirea rușinoasă” a Franței.

O dată ajuns la Paris, Clemenceau s-a implicat în răscoala cunoscută precum „Comuna din Paris” și a încercat să medieze întâlnirea de la Versailles dintre liderii răscoalei și Adunarea Națională. Medierea nu a avut succes, iar prin urmare, acesta și-a dat demisia din funcția de primar și din cea deputat la 27 martie 1871. În anul 1786, Clemenceau a candidat iarăși pentru Camera Deputaților și a fost ales să reprezinte arondismentul al 18-lea. Acesta s-a alăturat extremei stângi, iar energia și elocvența sa l-au făcut rapid conducătorul grupării radicale.

În 1877, în criza constituțională care a accelerat 16 Mai, când președintele Patrice MacMahon a încercat să facă guvernul să răspundă în fața lui și nu a Adunării Naționale, Clemenceau a preluat frâiele și s-a opus acestei politici anti-republicane.  În anul 1880, acesta a pus bazele ziarului „La Justice” care a devenit principalul organ al radicalilor din Paris. Din acel moment, de-a lungul mandatului prezidențial al lui Jules Grévy (1879-1887), Clemenceau și-a construit rapid reputația de critic politic al republicanilor și al radicalilor, precum și al conservatorilor și ca fiind distrugătorul ministerelor a căror conducere nu dorea să o preia. La alegerile din anul 1885, acesta și-a reluat locul la Paris . Au avut loc mai multe schimbări în guvernare, președintele Grévy cerându-i lui Clemenceau să formeze un guvern prin care să poată aplica principiile democratice, dar a refuzat deoarece nu putea conduce majoritatea senatului. În lupta sa pentru democrație și libertate, mulți au încercat să îl doboare prin diverse mijloace, dar acesta, fiind un luptător, nu s-a lăsat descurajat și, astfel și-a început cariera ca jurnalist, dar după un început dificil a ajuns să fie considerat ca fiind unul dintre cei mai de seamă jurnaliști politici ai vremii sale. Un nou Clemenceau s-a născut:un om al gândirii, al culturii, un prieten al celor mai cunoscuți scriitori și artiști ai epocii sale. A preferat lucrările lui Monet, fiind un susținător înfocat al impresionismului:după Primul Război Mondial, acesta a aranjat ca tablourile lui Monet să fie expuse în Oranjeria din Grădinile Tuileries.

În același timp, Georges Clemenceau a scris și cărți, în special politice și sociologice. Una dintre lucrările sale, „La poalele muntelui Sinai” (Au pied du Sinaï), ilustrată de Henri de Toulouse-Lautrec, era un volum de schițe din istoria poporului evreu. Era jurnalist, în esență, și a scris, inevitabil despre cazul Dreyfus care a agitat Franța între anii 1894-1906. La început, Clemenceau a presupus că tânărul ofițer evreu, Alfred Dreyfus, era vinovat pentru că a vândut secrete Germaniei, dar, odată convins de nevinovăția sa, jurnalistul a dus o luptă de opt ani, prin intermediul ziarelor sale „La Justice” și „L’Aurore” (înființatt în anul 1897), susținând nevinovăția lui Dreyfus. Acest lucru a atras din nou simpatia colegilor republicani asupra lui și a fost convins să accepte alegerea sa ca senator pentru Var în aprilie 1902. Această alegere a fost un pas vital pentru cariera politică a lui Clemenceau. Acesta a rămas senator din Var până în anul 1920, an în care s-a retras din activitatea politică.

A fost membru al cabinetului ca ministru de de interne  până în anul 1906 și a fost prim-ministru între anii 1906-1909. În sfârșit, după trei ani de război, în anul 1917, când resursele și moralul Franței erau în cel mai jos punct, Clemenceau a acceptat invitația președintelui Raymond  Poincaré de a prelua conducerea guvernului de război între anii 1917-1920. Determinarea statornic și nemiloasă în problema războiului i-a adus titlul de „Tată al Victoriei”.

Singurul scop al lui Clemenceau era să câștige războiul. Pentru trădători și fataliști nu avea milă. Speranța victoriei l-a imbiat. Cu toate  acestea prim-ministrul era obsedat de nevoia de a avea, sub o singură comandă, o armată unită și era capabil să tranforme punctul de vedere al guvernelor aliate și al liderilor militari. În anul 1918, Ferdinand Foch a fost desemnat comandant superm. În ciuda dezastrelor din mai 1918, strategia lui  Clemenceau a rămas necontestată, iar acesta a declarat că va va purta războiul  „până în ultima clipă, iar ultima clipă va fi a noastră”.

Ultimii ani

Clemenceau avea aproape 80 de ani când s-a retras în Vandée, la Bel-Ebat, într-o modestă căsuță pe o dună care dădea spre Oceanul Atlantic. Acesta a petrecut câțiva ani în Corsica cu prietenul său, Nicolas Piétri, pe care l-a numit executor al testamentului său și pe care l-a convins sa îl însoțească într-o lungă călătorie pe mare până în India din septembrie 1920 până în mai 1921. A mers la vânătoare de tigrii și a uimit gazdele cu voiciunea spiritului și curiozitatea intelectuală nemăsurată. Era peste tot întâmpinat ca „politicianul care își merita reputația și care a făcut atât de multe pentru cauza Aliaților”.

 Georges Clemenceau s-a retras, în cele din urmă, la Bel-Ebat, cu toate că încă mai făcea scurte vizite la Paris. Citea foarte mult și îi plăcea, în special, sa recitească opere scrise în greacă și latină. Acesta a scris „Demostenes” (1926) – un studiu despre Demostenes și soarta Greciei, a cărei instabilitate politică a compromis independența-și „Seara gândurilor mele”  („Au soir de la pensée”, 1927) – un fel de testament filosofic. Clemenceau era înteresat de evenimentele politice și tânjea după ele. În anul 1926, acesta a trimis o scrisoare președintelui american, Calvin Coolidge, apelând la solidaritatea Aliaților pentru cererile Germaniei. 

Anii au trecut, aducând cu ei perioade de doliu. Moartea lui Foch l-a întristat, deoarece politicianul l-a admirat.  Dar publicarea postumă a memoriilor mareșalului Foch i-au trezit îndignarea și amărăciunea, astfel a răspuns, cu tristețe, dar cu mândrie, în propriile memorii nefinalizate „Suișurile și coborâșurile unei victorii”, 1930. La 8 martie 1929, Georges Clemenceau și-a notat ultimele dorințe:dorea să fie înmormântat lângă tatăl său la Colombier, nu dorea o procesiune funerară sau ceremonie religioasă sau oficială. În jurul mormântului său ar fi trebuit să fie un grilaj simplu de fier, fără nici o inscripție. Georges Clemenceau s-a stins din viață în anul 1929 în apartamentul său din Paris de pe strada Franklin.