Generalul Constantin Scărișoreanu - Un erou uitat pe nedrept

Autor 10554 vizualizări


Viața este de multe ori presărată cu rivalități, gelozii și ingratitudini; din păcate, și între militari, indiferent de armatele pe care le-au servit – exemplele von Clausewitz sau Liddell Hart fiind semnificative –, s-au înregistrat asemenea atitudini, pe care „spiritul de corp” ar fi trebuit să nu le accepte. Istoria însă, între multiplele sale obligații, are și îndatorirea de a repune personalitățile autentice în locurile și pozițiile pe care le merită. Este și „cazul generalului Scărișoreanu”, pe care îl oferim acum spre examinarea obiectivă a cititorilor noștri.

„Un ofițer inteligent, plin de tact și modest”

Constantin Scărișoreanu s-a născut la 11 ianuarie 1869 în localitatea Rucăr, județul Muscel. A ales de tânăr cariera armelor urmând: Liceul Militar din Iași (1884-1888), Școala Militară de Ofițeri* (1888- 1890), Școala de Aplicație de Artilerie și Geniu (Secția Geniu, 1890- 1892) și Școala Superioară de Război** (1895-1897). Repartizat la Regimentul 1 Geniu, la 4 iulie 1892, a fost transferat ulterior în Secția 3 din Marele Stat Major. La 8 aprilie 1893, a fost avansat la gradul de locotenent.

Începând cu anul 1898 funcționează și ca profesor de istorie militară la Școala de Ofițeri. An de an, șefii săi l-au apreciat ca un ofițer cu rezultate notabile. Astfel, în foaia personală pe anul 1898, semnată de șeful Secției a II-a din Marele Stat Major, locotenent-colonelul C. Constantinescu, se poate citi:

„Foarte bun ofițer sub toate raporturile. Caută să se achite bine de serviciu în Biroul Transporturilor unde este repartizat. Va deveni un bun ofițer de stat-major”.

În intervalul 9 ianuarie–25 august 1900, căpitanul (din 1897) C. Scărișoreanu a executat un stagiu în armata austro-ungară la Regimentul de Infanterie imperial și regal nr. 72; în continuare, timp de mai bine de o lună, până la 28 septembrie 1900, a participat la „manevrele mari” în statul-major al Diviziei 27 Infanterie și al Corpului 6 Armată austro-ungare, impresionând prin inteligență, cunoștințe și aptitudini militare. În caracterizarea trimisă de către Ministerul de Război din Viena se arată, între altele:

„Căpitanul Scărișoreanu Constantin este un ofițer inteligent, plin de tact și modest, de o înfățișare simpatică, pare a fi foarte capabil și posedă bune cunoștințe militare”.

La catedră

Reîntors în țară, îndeplinește funcția de comandant de companie la Regimentul 12 Călărași (1 octombrie 1900–15 aprilie 1901), la Regimentul 5 Roșiori (16 aprilie–30 septembrie 1901) și la Batalionul 1 Vânători (1 octombrie 1901–14 aprilie 1903). Ca recunoaștere a calităților și aptitudinilor sale militare, precum și a rezultatelor obținute, în anul 1902, i se aprobă să susțină examenul pentru gradul de maior de infanterie, îndeplinind vechimea și stagiul de trupă; l-a promovat cu deosebit succes, dar avansarea are loc abia peste 5 ani, la 10 mai 1907.

De asemenea, la 15 aprilie 1903 a fost numit șef al Biroului 2 în serviciul de stat-major al Diviziei 1 Infanterie, iar după mai bine de un an și jumătate, la 1 decembrie 1904, i s-a încredințat funcția de șef al Biroului Operații din Marele Stat Major. Concomitent s-a remarcat ca subdirector și profesor de fortificații la Școala Superioară de Război.

„Era un mare pedagog militar, un artist și erudit intelectual – se aprecia într-o mărturie de epocă –, care a ilustrat cu un neîntrecut prestigiu catedra școlilor militare de ofițeri și a Școlii Superioare de Război, răspândind cu o largă generozitate și competență pretutindeni învățăminte pentru dezvoltarea spiritului militar și perfecționarea organismului armatei. Oriunde apărea, fie ca subaltern, comandant sau profesor, la trupă ca și la catedră, se impunea prin ținuta sa onestă și demnă, prin perspicacitatea pătrunzătoare a ideilor, corectitudinea sa morală, severitatea unită cu bunătatea și delicatețea inimii, care cucereau fascinând atenția și admirația tuturor”.

De la 1 aprilie 1908 și până la 9 mai 1910 a comandat Batalionul 1 din Regimentul 35 Infanterie Matei Basarab. La 10 mai 1910, maiorul C. Scărișoreanu a fost promovat ca șef de stat-major la Divizia 9 Infanterie. Locotenent-colonel în aprilie 1911, a fost mutat în Marele Stat Major, ca șef al Biroului Informații, pe care, după cum nota șeful Secției a II-a, colonelul A. Lupescu (personalitate de elită a stat - majoristicii noastre), „l-a creat și apoi l-a condus cu pricepere și cu tact mai presus de orice laudă, deși nu dispunea de fondurile necesare”.

Însuși colonelul C. Christescu, pe atunci subșef al Marelui Stat Major, sublinia: „locotenent-colonelul Scărișoreanu Constantin se clasează printre ofițerii cei mai distinși ai armatei”. În octombrie 1912, prin Înalt Ordin al M.S. Regele Carol I, a fost însărcinat și cu predarea Cursului de fortificații A.S. Regale Principele Carol; a îndeplinit acest serviciu până în iunie 1913. Între timp, la 1 aprilie 1913, a fost numit șef de statmajor la Divizia 3 Infanterie, cu care a participat la Campania din 1913 la sud de Dunăre. Comandant al Regimentului 40 Infanterie Călugăreni (1 noiembrie 1913 – 22 iulie 1914), C. Scărișoreanu, în perioada neutralității, a îndeplinit funcția de șef de stat-major al Corpului 5 Armată (1914-1916).

Pe câmpul de luptă

La declanșarea Războiului de întregire (1916-1919), colonelul C. Scărișoreanu (de la 1 aprilie 1914) a primit răspunderea unei comenzi de divizie. Divizia sa, nr. 19 Infanterie, este prezentă în acțiunile militare din Dobrogea, de la Caraomer, Amzacea și Topraisar. Menționăm, între altele, succesul repurtat în ziua de 20 septembrie/3 octombrie 1916 în fața Diviziei 25 Infanterie turce care, manevrată de flanc și spate, s-a retras cuprinsă de panică, punând într-o situație critică Armata 3 bulgară.

Mai târziu, divizia a opus o dârză rezistență Diviziei 217 Infanterie și Brigăzii Bode germane în octombrie 1916. În dimineața zilei de 6/19 octombrie „ofițerii și soldații Regimentului 40 Infanterie «Călugăreni » au cerut să li se aducă în tranșee steagul regimentului. L-au desfășurat și l-au trecut fâlfâind printre oșteni. Și toți au jurat, cu mâna întinsă, că nimic nu-i va face să dea înapoi, că mai curând vor pieri decât să lase poziția în mâna dușmanului. Și s-au ținut de cuvânt”.

Eroismul luptătorilor români a fost cu adevărat legendar, timp de două zile și jumătate încercările inamicului de a înainta s-au spulberat în fața dârzeniei apărătorilor. Comandantul Armatei de Dobrogea a felicitat ostașii români pentru rezistența eroică și a relevat „în mod cu totul deosebit purtarea Diviziei 19”.

Constantin Scărișoreanu, la 47 de ani, avansat general de brigadă „pe câmpul de luptă” la 14 octombrie 1916, s-a remarcat și în cunoscuta Bătălie a Bucureștiului din noiembrie/ decembrie 1916. În cursul ei a comandat Divizia 9/19 Infanterie, inclusă în Grupul de manevră.

În ziua de 17/30 noiembrie 1916, a atacat cu Brigada 17 aliniamentul Fotăchești, Vida, Cartojani, Tămășești, unde era instalată Divizia de cavalerie Goltz – întărită cu infanterie, din Divizia 217 Infanterie Germană –, pe care a obligat-o să se retragă, până la căderea serii, localitățile fiind eliberate. În ziua următoare (18 noiembrie/1 decembrie 1916), marea unitate tactică română intervine, la ordin, în sprijinul Diviziei 21 Infanterie, aflată într-o situație critică în zona Gorneni, Mihăilești, Buda, Cornetu, Bragadiru.

După ora 12.30, Divizia 9/19 Infanterie a primit de la Grupul de armate Prezan două ordine prin care se cerea grăbirea acțiunii în sprijinul Diviziei 21 Infanterie, nevoită să se retragă pe frontul Poșta Mihăilești, Popești. Față de aceste ordine, comandantul Diviziei 9/19 Infanterie a dispus ca Brigada 19/40 de la nord să înainteze până pe aliniamentul: Bulbucata, liziera de est a pădurii de la sudul localității Nebuna, Velea, așteptând sosirea Brigăzii; Babele și Nebuna au fost eliberate, trupele române continuând apoi marșul spre localitatea Bulbucata, care era ocupată de Batalionul 1 din Regimentul de Vânători bavarez, cu două baterii de artilerie.

La ora 17, Brigada 17, ajungând în prelungirea aliniamentului ocupat de Brigada 19/40, a primit ordinul pentru reluarea înaintării: Regimentul 9 Vânători spre Letca Nouă, ocupată de un escadron din Divizia de cavalerie Goltz, pe care l-a respins, eliberând localitatea în jurul orei 18.30; Regimentul 39 Infanterie, sprijinit de Regimentul 3 Artilerie, a ajuns până la liziera pădurii Nebuna, de unde a trimis un batalion la Letca Nouă, iar un batalion și o baterie a participat la atacul localității Bălăria; Regimentul 23/63 Infanterie s-a instalat la ora 21.30 în pădurea 2 km sud-vest Bulbucata, un batalion ajungând până în pădurea de la nordul localității Bălăria care era ocupată de inamic; Regimentul 38/78 Infanterie, înaintând de la localitatea Nebuna spre Bulbucata, a executat, între orele 18 și 22, câteva atacuri energice, reușind să pună stăpânire pe poziția de la 500 m vest de această așezare.

Acoperit de glorie

Noaptea, între orele 22 și 24, Regimentul 40 Infanterie Călugăreni a atacat violent inamicul aflat în localitatea Bălăria, surprinzându-l complet și obligându-l să se retragă. În același timp, un batalion din Regimentul 23/63 Infanterie a atacat și cucerit pădurea aflată la nordul localității Bălăria. Așa se face că brigada germană, care ajunsese la râul Argeș, a rămas izolată, comunicația ei cu spatele fiind interceptată de trupele române.

Mai mult, Divizia 9/19 Infanterie a ajuns în noaptea de 18/19 noiembrie (1/2 decembrie) în spatele Diviziei 217 Infanterie germane – principala forță de șoc a Grupului Kosch, de la flancul drept al dispozitivului inamic dintre Carpați și Dunăre. Noua poziție pe care inamicul căuta să o consolideze a fost atacată, de aceeași Divizie 9/19 Infanterie, cu 6 batalioane în prima linie, sprijinite de cele 6 baterii ale Regimentului 3 Artilerie.

Regimentul 9 Vânători a traversat Neajlovul și, într-un avânt irezistibil, a eliberat satul Gorneni, ofițerii și trupa fiind felicitați de comandanții diviziei și brigăzii și de către șeful Misiunii Militare franceze. După ora 14, Divizia 21 Infanterie, infiltrându-se în spatele inamicului, a determinat retragerea spre localitatea Chirculești.

Divizia 217 Infanterie germană a suferit pierderi grele. Numai în luptele de la Iepurești și Stâlpu au fost luați de către trupele noastre peste 1300 de prizonieri, capturate 17 mitraliere și 3 baterii. Concomitent, divizia germană a fost fracționată în două: o parte a fost restrânsă către sud-vest, peste râurile Glavacioc și Câlniștea, împreună cu unități din Divizia Goltz; cealaltă parte a fost împinsă spre nord, peste râul Neajlov.

Harta operațiunilor militare în bătălia de pe Argeș

În timp ce Divizia 9/19 Infanterie obținea asemenea succese în zona Neajlov, Argeș, dinspre nord și est a fost semnalată prezența a numeroase trupe inamice în spatele dispozitivului marii unități. Generalul C. Scărișoreanu a luat măsurile impuse de situație, paralel cu efortul depus pentru continuarea ofensivei angajate. A evacuat peste râul Argeș, toate coloanele și serviciile, păstrând doar ambulanța și o parte din coloana de muniții; a instalat detașamente mixte în localitățile: Letca Nouă, Rușii lui Asan, Clejani, Nebuna, Velea. În jurul orei 10, în această zonă și-au făcut apariția elementele înaintate ale Diviziei 11 Infanterie bavareze.

La ora 13, după lupte îndârjite, satul Clejani a fost cucerit de inamic, acesta reușind să dezvolte ofensiva și să ocupe în cursul nopții localitățile: Gâstești, Babele, Sterea, Nebuna, Rușii lui Asan și Letca Nouă. Între timp, Divizia 21 Infanterie, care avea în față unități ale Diviziei 217 Infanterie germane, a reluat ofensiva (dimineața zilei de 19 noiembrie/2 decembrie), trecând râul Argeș pe două direcții, respingând unitățile de la flancul stâng al Diviziei 12 Infanterie bulgare și rupând legătura între aceasta și Divizia 217 Infanterie germană.

Prin urmare, Divizia 217 Infanterie germană a fost aproape complet încercuită, ea păstrând doar aliniamentul localităților Bănești, Chirculești; marea unitate germană a pierdut peste 2.500 militari, luați prizonieri de forțele noastre, 18 tunuri, din care 6 grele, peste 20 de mitraliere și numeros alt material de război. Situația Diviziei 9/19 a devenit însă critică din cauza acțiunilor unităților din diviziile 6 Cavalerie și 11 infanterie germane, ceea ce a obligat comandamentul marii unități române să trimită încă două batalioane (câte unul la regimentele 39 și 40 Infanterie), cu misiunea de siguranță, în detrimentul efortului principal.

Acțiunile preconizate în ziua de 20 noiembrie/3 decembrie de comandamentul român pentru o rezolvare favorabilă a situației strategice pe frontul român dinspre Carpați și Dunăre nu au dat rezultatul scontat, bătălia de la Argeș, Neajlov, luând sfârșit; în seara zilei, generalul C. Prezan a dat ordinul de retragere generală spre est.

La Mărășești

În Campania anului 1917, generalul C. Scărișoreanu a luat parte la marea bătălie de la Mărășești (24 iulie/6 august – 21 august/3 septembrie 1917) în calitate de comandant al Diviziei 9 Infanterie. În noaptea de 25 spre 26 iulie (7 spre 8 august) marea unitate a intrat în dispozitiv în zona Mărășești, Cosmeștii din Vale, astupând complet golul produs de retragerea Diviziei 34 Infanterie ruse. În tot cursul zilei de 26/8 august Divizia 9 Infanterie, împreună cu Divizia 5 Infanterie, au respins mai multe asalturi ale inamicului. În noaptea de 26 spre 27 iulie (8 spre 9 august), Divizia 9 Infanterie a reușit să înlocuiască unitățile Diviziei 34 Infanterie rusă de pe malul nordic al Văii Sușiței, având la stânga flancul drept al Diviziei 5 Infanterie.

În după-amiaza zilei de 27 iulie/9 august, după un bombardament intens de artilerie, către orele 17.30 marile unități germane au atacat flancurile Diviziei 9 Infanterie române. Contraatacurile Brigăzii 10 Infanterie conduse de generalul – erou Stan Poetaș, în special cele din sectorul Regimentului 34 Infanterie Constanța și apoi introducerea în luptă a Regimentului 9 Vânători și a unui batalion din Regimentul 36 Infanterie „Vasile Lupu” au menținut situația sub control. Reluând presiunea între 27 și 28 iulie a obligat flancul stâng al Diviziei 9 Infanterie să se retragă la 150-200 metri nord de șoseaua Focșani, Tecuci; iar dreapta Diviziei 5 Infanterie să se retragă de-a lungul viroagei, cota 61, pădurea Călini.

În cronica încleștărilor de la Mărășești, ziua de 28 iulie/10 august, hotărâseră ca să execute o ripostă ofensivă pe tot frontul diviziilor 5 și 9 române, aceasta fiind combinată cu o lovitură dată de cele două divizii ruse (13 și 71 Infanterie) pe flancul vestic al intrândului realizat de adversar de-a lungul căii ferate și șoselei Mărășești, Focșani.

În acest scop, cu începere de la orele 14, subunitățile de artilerie română și rusă și-au intensificat tragerile asupra pozițiilor inamice atingând punctul culminant către orele 17, când infanteria a pornit la atac. În timpul desfășurării ripostei în sectorul în care acționau trupele ruse, diviziile 13 și 71 infanterie înaintaseră inițial până la Valea Sușiței, pe o adâncime de circa 3 km; dar contraatacați de luptătorii diviziilor 89 și 115 infanterie germane, infanteriștii ruși au fost siliți noaptea să se retragă la nord de râu. Prin această mișcare ei vor lăsa o breșă în dispozitivul lor, pe care inamicul o va exploata a doua zi, profitând și de hotărârea generalului Ragoza de a nu mai continua atacul.

Cu toate că a fost surprins de neașteptata putere de rezistență a trupelor române, comandamentul german a hotărât să continue totuși ofensiva, acționând de data aceasta cu aripa dreaptă a Corpului 18 rezervă german (aproape inactiv până atunci) și căutând să lovească din plin flancul drept al Diviziei 9 Infanterie române; Corpul 1 rezervă german urma să lovească Divizia 5 Infanterie română. Depășind cu succes momentele critice, unitățile Diviziei 5 infanterie, susținute de artileria Diviziei 14 Infanterie, instalată pe dealul Cosmești, s-a avântat la atac în legătură cu stânga Diviziei 9 Infanterie.

Cu tot elanul regimentelor 7 și 8 Infanterie și 3 Vânători, sprijinite de subunități ale Diviziei 14 Infanterie, ele nu au reușit să întoarcă dispozitivul trupelor Diviziei 216 Infanterie germane, ce acționau la Doaga. Cu greu ele au izbutit să-și păstreze pozițiile ocupate inițial și să mențină legătura între cele două divizii române.

Profitând de situație, în breșa largă creată în frontul trupelor ruse (circa 4-5 km), mari unități subordonate Corpului 1 rezervă german (diviziile 12 Infanterie bavareză, 115 Infanterie germană, Corpul alpin și Divizia 62 Infanterie austro-ungară) au înaintat spre nord, în vreme ce marile unități ale generalului Kurt von Morgen (diviziile 216 Infanterie, 76 rezervă și 89 Infanterie germane) au atacat în forță spre gara și satul Mărășești. Inamicul căuta să profite de defecțiunea ivită în dispozitivul trupelor ruse și să zdrobească rezistența înverșunată a românilor. Apărarea Mărășeștilor cu orice preț devenise în acele momente o chestiune de viață și de moarte pentru trupele române.

Valuri după valuri s-a aruncat infanteria Corpului 1 rezervă asupra pozițiilor românești din zonă. Rezistența dârză a românilor a fost împletită cu contraatacuri scurte și eficiente și chiar cu lupta la baionetă. Prin dârzenia lor, bravii luptători ai Regimentului 40 Infanterie „Călugăreni” au reușit să țină pe loc și să întârzie timp îndelungat înaintarea inamicului în zona gării. În sprijinul luptătorilor din Regimentul 40 Infanterie „Călugăreni” au sosit imediat subunitățile Regimentului 35 Infanterie „Matei Basarab”. Acestea au ocupat poziții la nord de linia ferată Mărășești, Tecuci, pe aliniamentul pădurea Călini, Fabrica de zahăr

Pentru a bara drumul inamicului spre gara și satul Mărășești a fost trimis în zona încleștării și Regimentul 9 Vânători. Către seara zilei, Divizia 13 Infanterie română, care-și trecuse deja toate trupele pe dreapta Siretului, a ajuns la flancul drept al Regimentului 9 Vânători, reușind să restabilească legătura cu trupele ruse vecine (Divizia 71 Infanterie). Criza de ordin tactic a bătăliei de la Mărășești trecuse. Ea lăsa în urmă grele jertfe de sânge din partea trupelor române.

Apogeul bătăliei de la Mărășești a fost atins în ziua de 6/19 august. Divizia 9 Infanterie avea la flancul său drept Regimentul 9 Vânători, acesta ocupând o poziție dincolo de căile ferate Focșani, Mărășești („Fabrica de parchete”) și Mărășești, Tecuci; la flancul stâng al diviziei se afla Regimentul 40 Infanterie, al cărui aliniament se întindea până în valea Siretului, la confluența cu viroaga Sușița Seacă; în eșalonul doi al diviziei, la marginea de sud-est a localității Mărășești, se găsea Regimentul 34 Infanterie; în rezerva diviziei era Brigada 18, cu regimentele 35 și 36 infanterie, imediat la nord de Lunca Grecilor.

Încă din primele ore ale dimineții, inamicul a dezlănțuit o formidabilă pregătire de artilerie, însoțită de trageri cu proiectile cu gaze asfixiante îndreptate cu precădere asupra pozițiilor diviziilor 10, 13 și 9 infanterie române. De la ora 8,15 adversarul a atacat în mai multe valuri cu unitățile din centrul Corpului 1 rezervă german, de la sud spre nord, paralel cu calea ferată Focșani, Mărășești, reușind să ocupe către ora 10.30 Fabrica de parchete din colțul de sud-vest al Mărășeștilor, în scopul de a atrage rezervele românești aici, regimentele 9 vânători și 40 infanterie s-au retras pe aliniamentul marginea de sud-est și sud a localității Mărășești, unde militarii români au rezistat cu îndârjire. Regimentul 9 Vânători nu a mai cedat nici o palmă de pământ, luptând cu eroism printre numeroasele dărâmături.

Recunoașterea înaltelor virtuți militare ale generalului C. Scărișoreanu, încununate neîntrerupt cu laurii biruinței, este răsplătită de regele Ferdinand I cu cea mai mare distincție militară de război, cu Crucea albastră a cavalerilor Ordinului Mihai Viteazul.

Recunoștința regilor României

În anul 1918, generalul C. Scărișoreanu – din motive nedeplin elucidate – demisionează din armată la 49 de ani și se retrage, tăcut și modest, în viața civilă, unde în singurătatea și liniștea unui cămin sărac, „își regăsește echilibrul spiritului său distins, în același cadru de noblețe a altruismului, bunătății și onestității, pe care le-a urmat cu o rară perseverență în toate împrejurările vieții”.

Totuși, în anul 1922, regele Ferdinand I care răsplătise cu augusta sa mână virtuțile generalului Scărișoreanu, îi încredințează cu aceeași înaltă distincție comanda Diviziei de Onoare la marile serbări ale Încoronării de la Alba Iulia (foto jos); mai târziu, regele Carol al II-lea, care l-a avut profesor, îl înalță la gradul de general de divizie, recunoscându-i încă o dată, când nu mai era în rândurile armatei, strălucitele sale însușiri morale și militare, pe care le-a purtat cu vrednicie în tot cursul vieții.


La 12 noiembrie 1937, Constantin Scărișoreanu se stinge din viață, la București, încet și liniștit „ca o candelă care arde la o icoană sfântă”. Ofițer de stat-major, comandant „de câmp”, profesor militar, generalul de divizie Constantin Scărișoreanu se poate mândri „peste timp”, dincolo de patimi și nerecunoștințe, de o carieră care s-a împletit indiscutabil cu fapte de bravură și profesionalism militar, precum marile bătălii de la Argeș, Neajlov din 1916 și Mărășești din 1917, puncte de referință în epopeea întregirii naționale.

NOTE

* La absolvirea ei obține gradul de sublocotenent (1 iulie 1890).
** La numai 28 de ani a absolvit cea mai înaltă școală militară din România, clasându-se pe locul 4 în promoția sa.
""