Autor 7042 vizualizări


Marinescu. Generalul de brigadă Gabriel M. Marinescu (1886-1940). „Gavrilă”, aşa l-au ştiut contemporanii. Aşa l-a însemnat în jurnal şi „Rex”, cu care juca pocker. Aruncând priviri temătoare şi şoptind în barbă, pe la colţuri, unii îi ziceau „Berilă”. Presa îl botezase „Prefectul poliţiei”. Cei din fotbal îl numeau „Împăratul”. Toată lumea vorbea despre el. De la puştii care fugeau de pe strada Sărindar şi vindeau ziare la Piaţa Rosetti ori pe bulevardul Regina Elisabeta, în faţa Eforiei, la simplii trecători pe la Hale şi Manuc, enoriaşii de la biserica Sf. Ciprian-Zlătari, microbiştii şi fotbaliştii interbelici, prostituatele de pe Griviţei, cele de la „Crucea de Piatră”, tâlharii de la Groapa lu’ Ouatu, şuţii din Dudeşti, „degetariştii” din Uranus, ceferiştii care-şi cereau drepturile şi primeau bastoane ori şefii partidelor politice, miniştrii şi afaceriştii vremii, cine-i acela care n-a auzit de Gavrilă Marinescu? Cine nu i-a rostit măcar odată numele? Cu teamă, cu recunoştinţă, cu admiraţie, cu slugărnicie, cu ură de moarte, cu invidie. Un personaj de roman tragic, a cărui flacără a ars un deceniu, cât a ars şi flacăra lui Carol al II-lea. Instrumentul Regelui pentru „les sales besognes”[1](treburile murdare), la capătul unei perioade în care-i acoperise suveranului afacerile şi asasinate – şi, mai grav, ucisese pentru rege –, Gavrilă a pierit ciuruit de gloanţele legionare, în Noaptea Sfântului Bartolomeu (26/27 noiembrie 1940).

Curajos luptător, acoperit de glorie în Primul Război Mondial, cavaler al Ordinului Militar „Mihai Viteazul”, prefect al Poliţiei Capitalei, subsecretar de stat mai mulţi ani, ministru de Interne o săptămână, ministru al Ordinii Publice două luni, preşedinte al „Societăţii Poliţiştilor din România”, al Federaţiei Române de Fotbal Asociaţie, al Clubului „Venus” Bucureşti, sforar politic, om de lume, şmecher, bogat, mafiot, manipulator de informaţii, un dur – Gavrilă Marinescu a fost toate cele de mai sus. Nu i-a mai plăcut regimul cazon – se plafonase! – şi a intrat în viesparul din jurul aventurierului rege Carol al II-lea. Mai vârstnic cu şapte ani decât Carol, l-a sprijinit în revenirea în ţară, prin lovitura de stat (7-13 iunie 1930), ceea ce i-a asigurat un ascendent. I-a stat aproape toată perioada, inclusiv în timpul dictaturii regale. În 1934, regele îl considera „garda mea personală”, iar un an mai târziu îi spunea lui Nicolae Lupu:„[Gavrilă Marinescu e] singurul om în care am încredere”.

Gavrilă avea strană la Biserica Visarion. Îşi făcea poze la „Foto Julietta” (Calea Victoriei nr. 34), la „Folender” sau la „Maur”[2]. Lua uneori masa la „Colonade” ori la „Splendid”, localuri cu ştaif. Nu ştim dacă îşi cumpăra mezeluri de la „Fraţii Rochus”, ori dacă trecea pe la berăria „Vârful cu Dor”, la parterul de la „Lafayette”, clădirea lipită de Prefectura Poliţiei Capitalei, dacă mergea la „Blanduzia”, „Princiar”, „Gambrinus”, „Mercur”, „Luvru”, „La briciul lui Cuza”, „La calul alb”, dar un lucru e cert:Marinescu a trăi pe picior mare în cei zece ani alături de rege. Era în floarea vârstei când a ajuns prefect;avea 46 de ani. A sfârşit însă groaznic, după un deceniu, îmbătrânit, urâţit, buhăit la faţă, adulat de puţini, blestemat de cei mai mulţi, frustrat. În apusul regimului carlist şi al său, ofiţerul a tras totuşi linie, a rememorat trecutul său murdar, s-a dezis de rege şi de clica sa odioasă. Era însă târziu;mult prea târziu.

Familia lui Marinescu

Cel ce avea să ajungă unul dintre intimii regelui Carol al II-lea, cu care juca pocker şi ciocnea ouă roşii la Palatul Regal, s-a născut la 7 noiembrie 1886 în satul Tigveni, veche aşezare argeşeană, atestată în 1528. Familia Marinescu a fost una de condiţie ţărănească mijlocie, „printre gospodarii mai înstăriţi”[3], dar, aşa cum vom observa, toţi membrii ei s-au ridicat cu mult deasupra a ceea ce le era, poate, sortit. Tatăl lui Gabriel Marinescu a fost Marin Marinescu, născut la 2 ianuarie 1861 în Ciofrângeni, comuna vecină Tigvenilor;provenea dintr-o familie de ţărani mijlocaşi. Mama lui Gavrilă Marinescu a fost Joiţa Ionescu, căreia i s-a mai zis Zoe, născută la 1 aprilie 1862 în satul Flămânzeşti, judeţul Argeş. A răposat la 16 septembrie 1946 în casa din strada Al. Depărăţeanu nr. 39, fiind înmormântată alături de soţ, la cimitirul Sf. Vineri.

Copilărie, în mahalalele Bucureştilor

Familia trăia modest, într-o Capitală care, la început de secol, îşi căuta un drum înnoitor, fără a şterge istoria cu buldozerul, cum se face în vremurile smintite de acum. În toată casa, cei cinci membri – părinţii şi trei copii – se îngrămădeau doar într-o cameră şi o biată bucătărie strâmtă. Pe atunci, strada Polizu nu avea construcţii, nu era nici măcar îngrădită. Pe o parte era teren viran, iar pe cealaltă o şcoală de fete şi alta de meserii. Pe aici erau şi viile lui Gherase, iar între acestea, pe locul străzii Varnali, până spre şoseaua Basarab, o mică gospodărie şi Şcoala de Poduri şi Şosele. Toamna, la vie se amenaja mustăria, unde, cu mare gălăgie, petreceau mai toţi locuitorii dimprejur. Uneori, seara, euforic de la zaibăr, unul din fiii lui Bălu, artificier la Pirotehnie, aprindea artificii pe terenul viran, iar lumea se strângea ca la urs, ca să caşte gura. Alteori, copiii mahalalei coborau la linia de tramvai cu un cal de pe Buzeşti şi aşezau câte o piatră pe şine. Gabriel şi fraţii săi se luau adesea după Nicu, un deşirat pierde-vară, în redingotă şi joben, cu aere de poet, care bătea străzile spre a vinde foi cu poezii compuse de el, recitându-le în gura mare;şi, tot hălăduind captivat de tiradele neînţelesului geniu, viitorul prefect s-a rătăcit, fiind găsit abia după câteva zile, adus de un negustor la un comisariat de poliţie. A fost primul său contact cu o branşă care-i va da totul şi îi va lua tot pe atât.

Fratele mai mare al lui Gavrilă a fost ministru al Sănătăţii în trei guverne

Gavrilă a avut doi fraţi. Cel mai mare, Nicolae (Nae), născut la 2 septembrie 1884, a urmat şcoala primară din satul Tigveni şi a absolvit, mai târziu, Facultatea de Medicină din Bucureşti. A ajuns medic şi a fost avansat general, fiind ministru al Sănătăţii şi Asistenţei Sociale în trei guverne. Celălalt frate al prefectului, mezinul familiei, se numea Victor şi s-a născut la 5 martie 1889, la Bucureşti. El n-a ajuns demnitar şi a trăit oarecum în umbra fraţilor mai mari, fiind însă ofiţer în unităţi militare bucureştene. Mai târziu a devenit general şi comandant al Regimentului de Jandarmi Pedeştri Bucureşti, cu sediul lipit de cel al Prefecturii Poliţiei Capitalei. A răposat după Gavrilă şi înaintea lui Nae, la 19 martie 1953, adică la două săptămâni după ce murea satrapul Stalin, fericindu-ne pe toţi.

Gabriel Marinescu s-a căsătorit în plin război, la 20 februarie 1917, cu Atanasia;o cunoscuse în timpul războiului, în timp ce-i îngrijea rana căpătată în luptă. Atanasia era voluntară, infirmieră venită din partea unei mănăstiri, şi-ar fi fost şi ea de origine tot din Tigveni. Fără a fi o femeie frumoasă, fotografiile ne-o arată deosebit de cochetă, în moda vremii, şi stană de piatră, pătrunsă de durere la moartea soţului, în toamna anului 1940.

Portretul lui Marinescu, pe parcursul anilor

Gavrilă a fost un bărbat impozant, robust, care degaja energie şi putere. Pe când era în floarea vârstei, în 1930, la o înălţime de 1, 75m avea 96 kg. Dacă n-ar fi fost descris din punct de vedere al semnalmentelor în carnetul ofiţerului în rezervă, ai fi jurat că avea cel puţin 1, 85m. În fotografii şi în filmele epocii pare mai voinic, mai „Mălai Mare”, cum se zice în popor. Un păr castaniu închis, des, strălucitor, uşor ondulat, pe care-l pieptăna spre spate, iar mai târziu, când s-a rărit, îl purta cu cărare, încadra o faţă smeadă, mai târziu buhăită şi urâţită, cu o frunte bombată şi înaltă şi un nas drept. Doi ochi căprui, mai degrabă bulbucaţi, te priveau poruncitor şi întotdeauna tăios, chiar şi atunci când râdeau. Sprâncenele bine desenate, arcuite, întrebătoare, perciunii mai întotdeauna tăiaţi la nivelul superior al lobului urechii, unde pune tâmplarul creionul.

Din armată şi-a lăsat mustaţă, pe care şi-a purtat-o mereu răsucită;spre maturitate, aceasta i-a căzut neglijent. Şi cutele de grăsime ale cefei, şi guşa, şi faţa tumefiată au apărut în apusul tumultuoasei sale existenţe. În zece ani a îmbătrânit cât alţii în douăzeci. Nu a avut semne particulare. Deşi în fotografiile vremii apare în uniformă impecabilă, în frac şi în costume bine tăiate la umeri, cel mai adesea umbla în pantaloni largi şi sacouri mototolite, lăsate neatent, ca pe o butură. Fuma. Mai mult de sclifoseală, pentru a fi pe aceeaşi linie cu Rex. Avea un scris frumos, înclinat spre dreapta, o caligrafie îngrijită, mărturie a educaţiei şi a aplecării către carte, căpătată cu deosebire de la tatăl său. Neavând darul dumnezeiesc al pruncilor, în 1936, Atanasia şi Gavrilă au adoptat un copil, Gheorghe (alintat Puiu), care se născuse la 17 august 1935 în familia unor ţărani din satul Ciofrângeni, judeţul Argeş. Puiu Marinescu a trecut la cele veşnice la 10 februarie 1999 şi este înmormântat în cripta de la Bellu.

Pe front, în linia întâi

Studiile primare le-a făcut la Bucureşti, îndrumat chiar de tatăl său, apoi la Şcoala Militară din Iaşi. Din 1905, Marinescu a urmat Şcoala Militară de Infanterie şi Cavaleriedin Dealul Spirii, situată pe locul unde se află acum Palatul Parlamentului;a absolvit, la 1 iulie 1907, cu rezultate foarte bune şi cu gradul de sublocotenent, fiind şef al celei de-a cincizecea promoţii. Din 1910, această şcoală a purtat numele de Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri, fiind, de fapt, o Academie a Forţelor Terestre de atunci. După absolvire, tânărul sublocotenent a făcut parte din Batalionul 6 Vânători ca ofiţer. Trei ani mai târziu a fost avansat locotenent (1 iulie 1910), iar în pragul intrării României în război e căpitan (1 aprilie 1915) în cadrul Regimentului 2 Vânători. Un tânăr militar de excepţie.

Locotenentul Gabriel Marinescu a participat la Campania din Bulgaria, fiind mobilizat cu Regimentul 6 Vânători. A îndeplinit funcţia de comandant de companie mitraliere, la 23 iunie 1913 înapoindu-se şi fiind demobilizat la 27 august 1913. Pentru aceasta, a primit medalia „Avântul Ţării”, care are pe avers efigia regelui Carol I şi inscripţia cu majuscule „În amintirea înălţătorului avânt”, iar pe revers „Din Carpaţi peste Dunăre la Balcani”.Câteva fotografii de atunci ni-l arată tânăr şi subţirel la trup, cu mustăcioară, într-o atitudine hotărâtă, în mijlocul trupei sale, în faţa unor amenajări genistice.

După declaraţia de război a României faţă de Austro-Ungaria (14/27 august 1916), Marinescu a fost iarăşi mobilizat şi a plecat pe frontul Primului Război Mondial cu Regimentul 2 Vânători. La 1 aprilie 1917 îl găsim pe Marinescu în acelaşi regiment. Mai târziu, la 1 octombrie 1926, este avansat colonel, revenind la Regimentul 2 Vânători. Prin urmare, la 21 de ani e sublocotenent, la 24 locotenent, la 29 căpitan, la 31 maior, la 35 locotenent-colonel, la 40 de ani împliniţi colonel. Nu e un „ţopăitor peste grade”, nu avansează prin abuz. Până acolo însă, prin Înaltul Decret Regal Nr. 849/ 11 august 1917, lui Gabriel Marinescu i se conferă Ordinul „Mihai Viteazul” Clasa a III-a. Motivaţia decorării nu lasă loc de dubiu:„Pentru spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă cerând să lupte în linia întâi cu batalionul său la ruperea frontului german de la Mărăşti unde, în ziua de 11 iulie 1917, a cucerit poziţiile întărite ale acestuia şi apoi satele Topeşti şi Bârseşti, de pe valea râului Putna”[4].După Primul Război Mondial, dovadă a calităţilor sale, la vârsta de 42 de ani este numit la comanda Regimentul 9 Vânători de Gardă, comandă pe care o are până în 1930, când ajunge şeful Poliţiei Capitalei. Nu ştim cum a făcut, dar, din iniţiativa sa, la cazarma regimentului se amenajează… cazinou pentru ofiţeri! Erau, poate, primele semne ale unui element cu preocupări, care, după cum vom vedea, vor balansa de la cele mai onorabile la cele mai josnice.

Cronologie

7 noiembrie 1886:se naşte în satul Tigveni, din judeţul Argeş, Gabriel Marinescu. Este al doilea dintre cei trei fii ai soţilor Marin şi Joiţa (Zoe) Marinescu. E botezat „Gabriel” pentru că se naşte în ajunul soborului Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil.

1889:familia învăţătorului Marinescu se mută în Bucureşti.

1893-1901:Gabriel Marinescu urmează studiile primare şi gimnaziale în Bucureşti.

1902-1904:este elev al Şcolii Militare din Iaşi

1905-1907:elev al Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie din Dealul Spirii, Bucureşti. La absolvire (1 iulie 1907) primeşte gradul de sublocotenent;e încorporat în Batalionul 6 Vânători. La 1 iulie 1901 e avansat locotenent.

1913:Gabriel Marinescu participă la campania din Bulgaria. Primeşte medalia „Avântul Ţării”.

1 aprilie 1915:este avansat căpitan (parte a Regimentului 2 Vânători).

1916-1918:ia parte în Primul Război Mondial cu Regimentul 2 Vânători).

20 februarie 1917:se căsătoreşte cu Atanasia.

11 august 1917:cere să lupte în linia întâi. Pentru vitejia în război i se conferă Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a (la 1 aprilie fusese avansat maior).

1 octombrie 1921:e avansat locotenent-colonel.

15-17 mai 1923:locotenent-colonelul Gabriel Marinescu e unul dintre cei patru ofiţeri care poartă sicriul cu Eroul Necunoscut.

1926-1928:e comandant al Regimentului 9 Vânători de Gardă (la 1 iulie 1927 este avansat colonel).

1929:e decorat cu „Steaua României” în grad de Ofiţer.

7-13 iunie 1930:participă la lovitura de stat a lui Carol. Îl însoţeşte pe Principele Carol la Palatul Cotroceni cu regimentul.

11 iunie 1930:demisionează din armată pentru a fi numit de rege prefect al Poliţiei Capitalei (va rămâne doar prefect până la 23 februarie 1937, după care va cumula şi alte funcţii).

22 mai 1931:inaugurează în prezenţa Regelui Monumentul Regimentului 9 Vânători, realizat din iniţiativa sa.

1931:instituie noua uniformă a gardienilor publici ai Prefecturii Poliţiei Capitalei.

1932-1935:e preşedinte ale „Societăţii Poliţiştilor din România”.

10 mai 1932:e decorat de rege cu Ordinul „Coroana României” în grad de Mare Ofiţer (la ceremoniile din 10 mai,   Gabriel Marinescu şi Prefectura Poliţiei aveau rezervată una dintre cele şapte tribune din Piaţa Victoriei).

1 iunie 1932:instituie o şcoală de trei luni pentru gardienii nou angajaţi.

6 iunie 1932:inaugurează, pe şoseaua Bonaparte, în prezenţa Regelui, Cazarma gardienilor publici „Regele Carol al II-lea”.

1932:întreprinde o călătorie de documentare în domeniul poliţienesc în mai multe ţări occidentale.

1933:se publică lucrarea Trei ani de prefectorat, în care sunt hiperbolizate realizările prefectului.

8 ianuarie 1933:provoacă demisia ministrului de Interne, Ion Mihalache, şi, ulterior, a întregului cabinet Iuliu Maniu.

Februarie 1933:conduce operaţiunile de represiune a greviştilor de la Atelierele Griviţa.

1935:înfiinţează Muzeul Prefecturii Poliţiei Capitalei;Prefectura Poliţiei Capitalei are un pavilion la manifestarea „Luna Bucureştilor”;se desfăşoară, la Bucureşti, Cupa „Colonel Gabriel Marinescu” la rugby.

1936:inaugurează Palatul Prefecturii Poliţiei Capitalei (pe Calea Victoriei), construit în intervalul 1935-1936.

1936-1940:e preşedinte al clubului de fotbal Venus Bucureşti.

Martie 1936:devine vicepreşedinte al Federaţiei Române de Fotbal Asociaţie (F.R.F.A.).

1936:înfiază un copil, Gheorghe (17 august 1935-10 februarie 1999).

10 mai 1937:este avansat la gradul de general de brigadă.

23 februarie 1937:intră subsecretar de stat la Ministerul de Interne în cabinetul Gh. Tătărescu. Îndeplineşte în acelaşi timp şi funcţia de prefect al Poliţiei Capitalei.

3 ianuarie 1938:în calitate de prefect al Poliţiei Capitalei, primeşte şi atribuţiile de secretar de stat, depinzând direct de Ministerul de Interne.

7-12 iunie 1938:România găzduieşte în sediul Prefecturii Poliţiei Capitalei cel de-al XIV-lea Congres al Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminală (Interpol-ul de astăzi).

1939:renovează şcoala din satul natal, unde predase tatăl său, şi împreună cu fraţii săi va face mai multe donaţii. Din anul 2003 şcoala va primi numele „General Gabriel Marinescu”.

1 ianuarie 1939:înfiinţează Judecătoria Poliţiei la Prefectura Poliţiei Capitalei.

31 ianuarie 1939:este ales preşedinte al F.R.F.A., funcţie în care rămâne până la 6 septembrie 1940.

21-28 septembrie 1939:ministru de Interne în guvernul generalului Gh. Argeşanu. Execută legionarii din Capitală şi din ţară după asasinarea premierului Armand Călinescu.

25 septembrie 1939:prin Jurnalul Consiliului de Miniştei nr. 2872 se hotărăşte ridicarea unui monument pe locul în care a fost asasinat Armand Călinescu.

Septembrie 1939:se ocupă de tranzitul prin ţara noastră a tezaurului polonez (12 vagoane), de refugiul preşedintelui, al guvernului Poloniei şi a mii de civili.

28 septembrie-23 noiembrie 1939:este titularul noului Minister al Ordinii Publice în cabinetul Constantin Argetoianu.

Octombrie 1939:începe declinul. Gabriel Marinescu se dezice de Rege şi de apropiaţi, cu care intră în conflict. Nu mai face parte din camarilă.

25 noiembrie 1939:este demis de la Prefectura Poliţiei Capitalei (în locul său e numit Rodrig Modreanu). Predă funcţia de prefect la 27 noiembrie 1939.

Februarie 1940:împreună cu soţia face o călătorie în Franţa şi Anglia.

Aprilie 1940:soţii Marinescu călătoresc în Italia. Gavrilă îşi exprimă clar aversiunea faţă de Rege şi intenţia de a părăsi cât mai curând România.

6 septembrie 1940:are loc abdicarea Regelui Carol al II-lea.

18 septembrie 1940:în timp de încerca să părăsească ţara, Gabriel Marinescu este arestat la Ada Kaleh (sau Băile Herculane), adus la Timişoara şi apoi la Bucureşti.

30 septembrie 1940:eliberat, i se fixează domiciliu obligatoriu.

11 octombrie 1940:este arestat ca urmare a cercetărilor efectuate de Comisia specială de anchetă criminală;aceasta fusese înfiinţată de conducătorul statului, generalul Ion Antonescu.

27 noiembrie 1940 (noaptea de 26 spre 27, orele 1:00):are loc „Masacrul de la Jilava” sau „Noaptea Sf. Bartolomeu”. Gabriel Marinescu este asasinat de un membru al poliţiei legionare. Fostul prefect e înmormântat într-o capelă de la cimitirul bucureştean Şerban Vodă (Bellu).
 

NOTE

[1]F. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a IV-a, Ed.Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2008, p. 358.

[2]„Ad. Klingsberg” – fotograful Casei Regale.

[3]Singurele însemnări ale familiei se datorează generalului medic Nicolae (Nae) Marinescu, fratele mai mare al prefectului, şi ele s-au păstrat dactilografiate pe câteva file, abia lizibile.

[4]Colonel Eugen Ichim, Ordinul Militar de război, , Mihai Viteazul’’, Ed. Modelism &Jertfa, Bucureşti, 2000, p. 65.