Fidel Castro: eliberatorul şi dictatorul cubanez

Autor 1855 vizualizări


Cine nu şi-ar fi dorit să ajungă dictator pe o insulă tropicală pe care s-o conducă după cum vrea cu o mâna de fier, să impună propriile legi, să-şi promoveze membrii familiei în funcţii cheie pentru a fonda o dinastie proprie, să reprime orice rebeliune, să aplice propria ideologie, să decidă destinul cetăţenilor săi şi să sfideze marile puteri? În vreme ce mulţi dintre mulţi dintre noi ne vom mulţumi să fim dictatori insulari virtuali în jocul “Tropico”, Fidel Castro (numele său real de “Fidel Alejandro Castro Ruz”) a fost poate printre puţinii oameni din istorie care şi-a văzut dorinţa împlinită, rămânând în istorie ca “El Presidente” sau "El Lidero Maximo".

Viitorul războinic al marxismului s-a născut într-o familie înstărită

Castro s-a născut la ferma tatălui său, Angel Castro y Argiz, pe 13 august 1926, emigrant spaniol din Galicia. În vremurile marii depresiuni, Angel Castro s-a îmbogăţit în urma afacerii sale cu cultivarea trestiilor de zahăr la ferma   “Las Manacas” din Biran, Provincia Oriente. După ce a divorţat, s-a căsătorit cu Lina Ruz Gonzales, servitoarea sa de origine spaniolă, cu care a avut şapte copii, inclusiv Fidel. La 6 ani, Castro a trăit în Santiago de Cuba în casa  învăţătorului său. A fost botezat pe ritul romano-catolic la 8 ani pentru a fi admis la şcoala-internat “La Salle” din Santiogo, fiind apoi transferat la şcoala iezuită privată, El Colegio de Belen, din Havana. Castro era interesat de istorie şi geografie, însă   era  mai degrabă pasionat de sport.

Rebel anti-imperialist de tânăr

Abia în 1945, la terminarea celui de-al doilea război mondial, Castro şi-a început studiile la Universitatea din Havana. S-a afirmat ca student activist, făcând parte din găşti violente. Era anti-imperialist convins, se opunea intervenţiei americane în Caraibe, candidând fără success la preşedinţia Federaţiei a Studenţilor Universităţii, folosind sloganul “onestitate, decenţă şi justiţie”. Critica public corupţia  administraţiei prezidenţiale Ramon Grau, discursurile sale ajungând în ziare.

În 1947, Castro a intrat în "Partido Ortodoxo", Partidul Poporului Cubanez, fondat de politicianul carismatic Eduardo Chibas ce l-a inspirat pe Fidel . Chibas a pierdut alegerile, iar Castro a continuat să lucreze pe cont propriu. Violenţele studenţeşti au escaladat după ce preşedintele reales, Grau, a angajat lideri ai bandelor în funcţii de ofiţeri de poliţie. Castro, fiind ameninţat cu moartea, a trebuit să părăsească Cuba. S-a înarmat şi s-a alăturat  camarazilor săi. Mulţi dizidenţi l-au acuzat mai târziu că Castro şi banda sa au comis asasinate în perioada respectivă.

În 1947, Castro şi-a pregătit expediţia pentru a înlătura junta militară de extremă dreaptă a lui Rafael Trujillo din Republica Dominicană, aliatul Americii. Devenind preşedinte al Comitetului Universitar pentru Democraţie în Republica Dominicană, Castro şi-a adunat o forţă militară de 1200 de voluntari, mulţi cubanezi şi dominicani exilaţi. Împreună, au navigat spre Cuba în iulie 1947 unde au fost arestaţi. Castro şi tovarăşii săi de arme au evadat şi s-au întors în Havana unde a militat împotriva uciderii studenţilor de către forţele guvernamentale. Protestele au escaladat în violenţe în februarie 1948, Castro însuşi fiind bătut.

În aprilie, Castro a călătorit spre Bogota, Columbia, unde un grup de studenţi cubanezi finanţaţi de preşedintele Argentinei de atunci, Juan Peron, l-au asasinat pe liderul stângii populare Jorge Eliecer Gaitan Ayala, ceea ce a condus la revolte şi ciocniri dintre conservatori, susţinuţi de armată, şi liberalii de stânga. Castro s-a alăturat liberalilor, furând armele conservatorilor  din staţia de poliţie. Reîntors în Cuba, Castro a continuat să conducă protestele. S-a căsătorit cu o studentă dintr-o familie bogată, Mirta Diaz Balart, în ciuda dezacordului ambelor familii. Până la urmă, cuplul a primit binecuvântarea şi zeci de mii de dolari de la tatăl Mirtei pentru a petrece 3 luni de “miere” în New York City. În acelaşi an, Grau a decis să nu mai candideze şi să-l lase pe candidatul Carlos Prio Socarras din Partido Autentico să preia preşedinţia. Prio a continuat să reprime cu brutalitate protestele, poliţia asasinându-l pe Justo Fuentes, un prieten al lui Castro.

Îmbrăţişând marxismul

Castro, deşi avea o altă viziune politică iniţială, s-a orientat spre politica de stânga, devenind adept al scrierilor lui Karl Marx, Friedrich Engels şi Vladimir Lenin. Povestea că se simţea ca un om orb rătăcit în pădure până să-l descopere pe Marx. A continuat să militeze împotriva împărţirii pe clase, împotriva “politicienilor corupţi”, împotriva “rasismului”, împotriva imperialismului şi capitalismului, crezând în idealul de revoluţie proletară ce ar putea răsturna orânduirea actuală.

În septembrie 1949, Mirta, soţia lui Castro, îi da naştere lui Fidelito. Cei doi s-au mutat într-un spaţiu mai larg al oraşului Havana. Castro s-a alăturat “Mişcării 30 septembrie“ ce se opunea violenţelor comise de găşti. Pe 13 noiembrie, voluntarii lui Castro au ţinut un discurs prin care expuneau înţelegerile secrete dintre guvern şi găşti, atrăgând atenţia presei naţionale. Discursul a înfuriat găştile, iar Castro, de teama de a fi încolţit, s-a ascuns în mediul rural, apoi a plecat în SUA. După câteva săptămâni, s-a întors în Havana, unde şi-a luat Doctoratul în Drept, în septembrie 1950.

În urma unei campanii nereuşite de ajutorare a cubanezilor săraci, Castro a falimentat. Nu şi-a putut plăti taxele, mobilierul i-a fost  confiscat, electricitatea întreruptă, soţia a devenit nervoasă pe el. Dar şi-a continuat cariera de activist. În noiembrie 1950, la Cienfuegos, s-a luptat cu poliţia la protestul împotriva interzicerii asociaţiilor studenţeşti. Văzându-se ca urmaşul lui Chibas, Castro a candidat pentru alegerile din iunie 1952 pentru Congres, însă nu a fost nominalizat datorită reputaţiei sale radicale, fiind nominalizat în schimb pentru Casa Reprezentanţilor. 

Pe perioada campaniei, Castro s-a întâlnit cu viitorul său rival, Generalul Fulgencio Batista  care avea  orientări politice de dreapta. Deşi amândoi erau împotriva regimului Prio, nu aveau relaţii amicale. În martie 1952, Baptista a preluat puterea ţării printr-o lovitură de stat. Prio a fugit în Mexic. Declarându-se preşedinte, Baptista a anulat sistemul democratic electoral şi şi-a impus “democraţia disciplinată”. Era pro-american  de partea elitelor bogate. Înrăutăţise relaţiile cu Uniunea Sovietică, desfiinţase sindicatele şi persecutase grupurile socialiste cubaneze. Castro era nemulţumit văzând că în locul unei camarile de politicieni autoritari şi corupţi venise un dictator.   

Revoluţia Cubaneză

Castro a creat un grup numit “Mişcarea” care a operat clandestine, publicând ziarul “El Acusador” şi înarmând şi instruind recruţi. În iulie 1952, mişcarea ajunsese la 1200 de membri din cele mai sărace cartiere ale Havanei.  Castro a evitat să încheie o alianţă cu  Partidul Socialist Popular de teama politicilor moderate ale acestuia, însă a menţinut legătura cu membrii  prin intermediul fratelui său Raul, care era membru al partidului. Castro a depozitat arme pentru a planifica atacarea cazărmilor Moncada din Santago de Cuba. 

Pe 25 iulie, militanţii lui Castro, îmbrăcaţi în uniforme militare, au ajuns şi au năpustit asupra cazărmilor până să vină întăririle. Revoluţia Cubaneză s-a declanşat! Castro, preluând modelul  cubanezilor care au luptat pentru independenţa împotriva spaniolilor în secolul al XIX-lea, se vedea ca un nou eliberator asemeni lui Jose Marti (om politic, scriitor cubanez). Cu 165 de revoluţionari, a ordonat trupelor să nu provoace crime decât dacă întâmpinau rezistenţă armată. Pe 26 iulie, un nou atac a fost înfăptuit. Însă doar 3 din cele 16 maşini care trebuiau să plece din Santiago au stat la dispoziţia atacatorilor.    

Revoluţionarii, ajungând la cazărmi, alarma a fost declanşată şi  paznicii au început să tragă cu mitraliera. 19  revoluţionari  au fost ucişi şi alţii 27 au fost răniţi. Castro a ordonat retragerea.  Unii revoluţionari răniţi au frecventat servicile de urgenţă publice, fiind rapid capturaţi de forţele guvernamentale. Rebelii capturaţi au fost  torturaţi şi 22 dintre aceştia au fost executaţi fără judecată.  Castro, acompaniat de 19 tovarăşi, a plecat la Gran Piedra, în Munţii Sierra Maestra unde a stabilit o bază.

Batista a proclamat “legea marţială” ca reacţie la rebeliune, ordonând cenzurarea presei şi reprimarea violentă a oricărui protest. Apăreau zvonuri că rebelii comunişti ucideau pacienţi din spitale şi totuşi, au apărut în ritm alarmant ştiri şi poze ce atestau folosirea torturii de către armată şi execuţiile sumare.  Populaţia a devenit agitată şi nemulţumită . Curând, Castro şi câţiva rebeli au fost arestaţi şi transportaţi către nordul Santiago. 

Pe 21 septembrie, regimul Batista a acuzat partidele Ortodoxo şi PSP de complot  şi au început procese    la Palatul Justiţiei din Santiago.  Castro, pentru a se apăra, a citat din Marti şi a convins 3 judecători că era acuzat greşit că ar organiza o rebeliune împotriva autorităţilor constituţionale ale statului cubanez, şi în schimb îl acuza pe Baptistă că a preluat puterea prin mod neconstituţional. Procesele s-au încheiat pe 5 octombrie, mulţi  rebeli fiind eliberaţi, alţi 55 fiind condamnaţi la închisoare de la 7 la 13 ani. Castro însuşi a fost condamnat pe 16 octombrie la 15 ani de închisoare într-un spital, un loc confortabil, timp în care şi-a scris  discursul  cu titlul “Istoria mă va ierta”.  

Castro, închis cu alţi 25 de tovarăşi, şi-a redenumit mişcarea în “MR-26-7” (Mişcarea 26 iulie) în memoria  datei în care a lansat atacul asupra cazărmilor din Moncada. A continuat să citească cărţile lui Lenin, Marx, Marţi, Freud, Kant, Shakespeare, Munthe, Maugham şi Dostoievski, vrând să devină un revoluţionar intelectual.  Soţia l-a părăsit, luând custodia fiului lor Fidelito. 

În 1954, Baptita a permis desfăşurarea alegerilor, însă niciun politician nu s-a putut opune .  Astfel, alegerile au fost câştigate de Batista. A urmat o perioadă de acalmie politică. La sugestia unor politicieni influenţabili, Congresul şi Batista au decis că  Castro nu reprezenta  o ameninţare şi pe 15 mai 1955, el şi cu ceilalţi prizonieri au fost eliberaţi.  Castro s-a întors la Havana, oferind interviuri la radio, însă fiind monitorizat strict de guvern. Acum divorţat, Castro s-a combinat cu două femei ce i-au sprijinit mişcarea, Naty  Revuelta şi Maria Laborde.

A continuat însă să planifice revoluţia, argumentând că ţara  are nevoie  de un lider puternic pentru a se dezvolta. Ca orice revoluţionar recidivist,   a continuat demonstraţiile violente .  Pentru a nu a mai fi arestat, el şi cu Raul au fugit din ţară din nou.   A lăsat o scrisoare prin care declara că “lasă Cuba pentru că toate usiile păcii  i s-au închis, iar ca adept al lui Marti, credea că ora în care cubanezii îşi vor lua drepturile înapoi a sosit, însă trebuie să lupte şi nu să implore”.  

Castro a călătorit spre Mexic alături de fratele său unde s-au întâlnit cu un  marxist  argentinian, Ernest Che Guevara.  Lui Fidel i-a plăcut   figura sa revoluţionară.   S-a împrietenit cu spaniardul Alberto Bayo care s-a lăsat convins să-i instruiască rebelii pentru a duce războiul de gherilă.  Având nevoie de fonduri, Castro a plecat prin  SUA pentru a căuta simpatizanţi bogaţi, în special americani înstăriţi  de stânga care  erau atunci persecutaţi de  Joseph McCarthy.  Când a întâlnit câţiva, monitorizaţi de agenţii lui Batista,   aceştia din urmă i-au orchestrat o tentativă de asasinare. Castro însă a scăpat şi a contactat grupul MR-26-7 din Cuba,  aflând că şi alte grupări  începeau să militeze împotriva lui Batista, inclusive  mişcarea studenţească  “Directorio  Revolucionario Estudiantil” a lui Jose Antonio Echeverria cu care s-a întâlnit  în Mexico City. 

A cumpărat yacht-ul “Granma”, şi pe 25 noiembrie 1956, Castro, împreună cu fratele său şi Camilo Cienfuegos  au navigat  alături de  81 de revoluţionari spre Tuxpan,  Veracruz, într-o călătorie dificilă de 5 zile, fără provizii şi cu rău de mare.  Au ajuns la destinaţie pe 30 noiembrie unde  Frank Pais i-a condus în Santiago şi Manzanillo.  După câteva atacuri,   Castro a rămas fără întăriri căci Pais şi militanţii săi s-au retras. Situaţia devenise critică.  

Războiul de gherilă

Granma i-a dus pe revoluţionari în mlaştina din Playa Las Coloradas, în apropiere de Los Cayuelos.  Echipajul său a ajuns lângă muntele împădurit din Sierra Maestra, începând atacurile asupra trupelor lui Batista.  Doar 19 rebeli au ajuns la destinaţie, restul fiind ucişi sau capturaţi.   Castro, Che şi Camilo  Cienfuegos şi-au stabilit tabăra, începând raidurile asupra posturilor militare pentru a fura arme. În ianuarie 1957, au copleşit apărarea . Soldaţii răniţi care s-au predate au primit îngrijiri de la rebeli, însă Chicho Osario,  observatorul local a fost executat, inspirând încrederea populaţiei locale în rebeli.   Unii locali chiar s-au alăturat rebeliunii.   În februarie 1957, Castro s-a întâlnit cu Celia Sanchez, care i-a devenit un prieten apropiat.  

În iulie 1957, Castro şi-a divizat armata în trei coloane, comandate de el, fratele său şi Guevara, operând în zonele urbane pentru a provoca agitaţie. Între timp, toată Cuba era devastată de actele de sabotaj şi atacuri cu bombe comise de grupurile anti-Batista. Poliţia a răspus cu arestări în masă, tortură şi execuţii sumare. În martie 1957, DR a lansat un atac eşuat asupra palatului prezidenţial, Antonio fiind împuşcat. Frank Pais a fost de asemenea ucis. Castro a continuat să obţină suportul  revoluţionarilor mai puţin radicali. S-a întâlnit cu membri ai Partido Ortodoxo, Raul Chibas şi Felipe Pazos, discutând despre reforma agrară, industrializare şi programul de alfabetizare ce aveau să fie promise cetăţenilor pentru a le câştigă încrederea  înaintea alegerilor.  A contactat presa străină pentru a-şi răspândi mesajul, devenind o celebritate străină pentru americani după ce a fost intervievat de jurnalistul  de la The New York Times, Herbert Matthews, dar şi de reporter de la CBS şi Paris Match. Forţele de gherilă ale lui Castro creşteau, la fel şi atacurile. În primăvara 1958, rebelii controlau un spital, şcoli, presă scrisă, fabricile de mină şi de tutun.  Batista era sub presiune.  Americanii, aflând despre detaliile şocante precum folosirea torturii şi cenzurarea presei, au încetat să-l mai aprovizioneze pe Batista  cu arme. O greva generală a paralizat ţara, acompaniată de atacurile armate ale grupului MR-26-7.

Batista a răspuns cu Operaţiunea  Verano, prin care zonele împădurite şi satele suspecte că ar sprijini rebelii erau bombardate.  10 000 de soldaţi sub comanda generalului  Eulogio  Cantillo au înconjurat Sierra Maestra.  În ciuda superiorităţii numerice şi tehnice, armata nu putea duce lupte de gherilă. Castro a continuat ofensiva folosind mine de terenuri şi ambuscade. Soldaţii lui Batista au fost învinşi de rebelii lui Castro ce au câştigat suportul popular local. În vara 1958,   MR-26-7 a împins armata spre munţi.  Castro controla deja Oriente şi Las Villas, divizând Cuba.

Americanii, temându-se că Castro era socialist, l-au instruit pe Cantillo să-l sprijine totuşi pe Batista. Acesta a încheiat un acord secret cu Castro prin care înceta focul şi  va promite  că Batista va fi judecat ca criminal de război.

Revoluţia biruise. Batista a scăpat însă, fugind în exil cu 300 milioane de dolari pe 31 decembrie 1958. Cantillo a intrat la Palatul Prezidenţial din Havana, cerând Curţii Supreme să-l numească pe Carlos Piedra să devină preşedinte şi să numească un guvern.

Castro s-a înfuriat, a înterupt acordul de încetare a focului şi a ordonat arestarea lui Cantillo.  Pe 1 ianuarie 1959, cubanezii sărbătoreau nu doar “anul nou”, ci şi căderea lui Batista.  Castro a ordonat prevenirea oricărui act de vandalism. Cienfuegos şi Guevara  au ajuns la Havana pe 2 ianuarie, iar Castro a intrat în Santiago unde a ţinut un discurs invocând războiul pentru independenţa. Populaţia îl aplauda şi îl aclama în toată Havana. Manuel Urrutia Lleo a fost proclamat ca preşedintele interimar, Castro anunţând desfăşurarea alegerilor populare.   Castro s-a proclamat drept   Reprezentantul  Forţelor Armate Rebele, stabilindu-se la Havana Hilton Hotel.  A purtat discuţii cu Partidul Socialist Popular pentru crearea statului socialist.  Presa, aflată sub mâna lui Castro, a declarat că regimul lui  Batista a ucis 20 000 de cubanezi, însă  în realitate doar câteva mii au fost ucişi.  Castro, promiţând dreptate şi justiţie, a organizat o serie de procese, rezultând sute de execuţii la care au fost supuşi adepţii regimului anterior.    Castro a făcut un tur în toată America Latină. A vizitat inclusiv  Venezuela unde s-a întâlnit cu preşedintele Romulo Betancourt unde fără succes, nu au putut încheia un acord energetic . La întoarcere,   s-au iscat tensiuni între Castro şi figurile guvernamentale. Castro era înfuriat de faptul că guvernul a lăsat mii de şomeri pe drumuri după ce au închis cazinourile şi bordelurile.  Ca rezultat, premierul Jose Miro Cardona a demisionat şi s-a dus în exil în America, alăturându-se mişcării anti-Castro. Chiar dacă Castro câştigase războiul cu Batista şi revoluţia a avut un succes, un nou război se anunţa,  un război cu un inamic şi mai puternic şi mai de temut:Statele Unite ale Americii.

El Premiero în război cu America

Pe 16 februarie 1959, Castro a fost numit premier al Cubei. În aprilie a vizitat SUA pentru a se întâlni cu vice-preşedintele Richard Nixon . Nixon l-a displăcut instant.  Castro a continuat să călătorească în Canada, Trinidad, Brazilia, Uruguay şi Argentina.  A participat la conferinţa de la Buenos Aires unde a propus fără success  emiterea unui Plan Marshall pentru America Latină de 30 de miliarde de dolari.

În mai 1959, prima sa realizare ca premier a fost semnarea legii  primei reforme agrare, stabilind 402 hectare pe cap de locuitor, interzicând străinilor să deţină proprietăţi în Cuba. De atunci, a început  epoca de tristă amintire pentru Cuba:comunismul, o epocă  a economiei planificate,   a izolaţionismului, a dictaturii unui om asupra maselor, a egalităţii în sărăcie. Proprietarii bogaţi au fost alienaţi, în schimb  muncitorii de rând  fiind protejaţi şi susţinuţi să trăiască egali în sărăcie. Castro s-a numit însuşi   preşedinte al Industriei Naţionale a Turismului.   A încercat fără succes să facă publicitate unui “paradis tropical lipsit de rasism ”   pentru a-i încuraja  pe  turiştii  afro-americani să-i viziteze ţară.   Salariile judecătorilor   şi politicienilor au fost reduse.  În martie 1959, Castro a declarat chirii pentru cei care plăteau mai puţin  de 100 dolari pe luna.

Deşi refuză să-şi catalogheze regimul ca fiind unul socialist,   a numit   marxişti în poziţii cheie, ca Che Guevara, guvernator al Băncii Centrale, Ministru al Industriei,   Pedro Luis Diaz Lanz în poziţia de comandant al aviaţiei.În urmă unui conflict cu  preşedintele Urrutia,   500 000 de suporteri ai lui Castro i-au înconjurat palatul prezidenţial. Urrutia a fost nevoit să demisioneze. Castro a continuat că premier să conducă ţara cu o mâna de fier, numindu-l pe marxistul Osvaldo Dorticos ca preşedinte.

Castro a încercat să impună proiecte sociale pentru a ridica nivelul de trăi. S-a axat pe reformarea educaţiei,   multe clase de şcoală fiind deschise în primele 30 de luni de când a venit Castro la putere. Educaţia primară  oferea şi un  program de studiu şi muncă, elevii fiind obligaţi ca pe lângă timpul alocat studiului să participe şi la  o activitate productivă.

Sistemul sanitar a fost naţionalizat şi extins, multe policlinici  fiind deschise în zonele rurale oferind tratament medical gratuit.  S-a impus vaccinarea gratuită  a copiilor  pentru a reduce rata mortalităţii infantile.  Apoi, Castro a implementat un program social prin care dezvolta infrastructura. 600 de mile de drumuri au fost construite în primele 6 luni de guvernare şi 300 de milioane de dolari au fost cheltuiţi pentru proiecte sanitare şi pe aprovizionarea apei potabile.  Peste 800 de locuinţe au fost construite în fiecare lună în primii ani de guvernare.  S-au deschis centre speciale pentru copii cu dizabilităţi şi bătrâni.

Cam acestea au fost singurele realizări notabile şi benefice ale lui Castro. Ce-i drept, el doar urma trendul global. Cuba  trebuia să între în secolul XX. În rest, Castro s-a purtat ca un oarecare dictator comunist cu interese şi ambiţii personale, gândindu-se doar la persoana sa.  Folosind radioul şi televiziunea pentru a comunica cu poporul, şi-a instaurat un cult propriu al personalităţii pentru a fi iubit de muncitori, ţărani şi studenţi.

Asta în vreme ce opoziţia venea din partea clasei mijlocii şi din rândul bogaţilor. Mii de doctori şi ingineri i-au refuzat regimul şi au preferat să emigreze în Florida din SUA, cauzând  fenomenul economic de “brain drain”-exodul intelectualilor în favoarea Americii.  Productivitatea a început să scadă simţitor, iar rezervele financiare s-au terminat în doi ani.  

Curând, au urmat epurările căci Castro, ca orice dictator “iubit” şi “venerat de popor”, trebuia să-şi asigure poziţia. În urma unui incident în care s-au implicat presa conservatoire şi sindicatele socialiste, Castro a început să aresteze  sute de contra-revoluţionari. Mulţi ce-i drept, erau finanţaţi de exilaţi, de CIA şi de guvernul Dominican cu care Castro nu se avea bine.  S-au desfăşurat rebeliuni ca Rebeliunea Escambray   pentru îndepărtarea la putere a lui Castro, tot în stilul rebeliunii pe care a dus-o Castro în munţi şi păduri, cu tehnici de gherilă şi    instrumente similare .

Din 1960, Castro părea că simpatiza marxismul-leninismul şi socialismul al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică în defavoarea democraţiei capitaliste şi liberale a Statelor Unite ale Americii.  S-a întâlnit astfel cu  primul deputat premier Anastas Mikoyan cu care au încheiat un acord de comerţ de zahăr şi fructe în schimbul petrolului, bunuri industriale şi a unui împrumut de 100 milioane de dolari.  

Guvernul Cubanez a ordonat rafinăriilor americane private din ţară, ca Shell,   Esso şi Standard Oil, să proceseze petrol sovietic, ordin cu care deţinătorii şi guvernanţii americani nu erau de acord. Statele Unite au refuzat să mai importe zahăr cubanez, ceea ce l-a provocat pe Castro să naţionalizeze bănci şi fabrici de zahăr de pe teritoriul Cubei. Astfel, a început războiul dintre o insula minusculă şi o superputere militară şi economică cu capacităţi nucleare.  Relaţiile s-au înrăutăţit şi mai rău când un vas francez a explodat în portul Havanei în martie 1960, vas care transporta arme din Belgia. Castro a acuzat America că ar fi sabotat vasul şi a ţinut un discurs prin care le acuza, încheind cu “Patria o Muerte!” (Patria-Tată sau Moarte).

Preşedintele american de atunci,   Eisenhower, a început să-şi facă griji şi a autorizat CIA să înlăture guvernul Castro după modelul Guatemalei  din 1954 . Castro reprezenta nu un impediment, ci o “adevărată pacoste” pentru interesele  şi afacerile americane.  Ba chiar le-a oferit agenţiilor şi un buget de 13 milioane de dolari prin care le permitea să se alieze cu mafia cubaneză . Iar mafioţii cubanezi erau supăraţi pe Castro că acesta le-a închis bordelurile şi cazinourile. 

În septembrie 1960, Castro a plecat la New York, la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite.  A stat la Hotelul Theresa din Harlem, întâlnindu-se cu jurnalişti şi figuri ca Malcom X. La adunare  s-a întâlnit cu premierul  Uniunii Sovietice, Nikita Sergheevici Hruşciov.  Amândoi s-au cunoscut, au discutat şi s-au plăcut, văzând că au multe în comun.   Cei doi s-au împrietenit şi au condamnat sărăcia şi rasismul în faţa americanilor în Harlem.  S-au aplaudat reciproc la încheierea discursurilor din cadrul Adunării Generale de pe 29 septembrie. Trebuie menţionat că Fidel Castro a ţinut cel mai lung discurs din istoria Adunărilor ONU:4 ore şi 29 de minute!

Pe 13 octombrie 1960, Statele Unite ale Americii au iniţiat embargoul îndelungat asupra Cubei, interzicând orice export din Cuba.  Dar relaţiile cu Uniunea Sovietică erau îmbunătăţite. Castro avea pe cine să se bazeze. A fost vizitat de prim-secretarul polonez  Wladyslaw Gomulka,   Preşedintele Bulgariei Todor Zhivkov, Preşedintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser şi de premierul indian  Jawaharlal Nehru. Caatro chiar a participat în urma unei invitaţii la  “Fair Play for Cuba Committee”.  Era adorat de mulţi americani de stânga din SUA şi chiar se fotografiase cu copii acestora ce purtau bărbi false ca să-l imite. Castro devenise o celebritate tabloidă a aniilor 50’ pentru americani. Pentru autorităţile guvernamentale însă, era un  “Hitler cu barbă ce fuma trabucuri”.  O Cuba comunistă în preajma Americii era chiar un ghimpe în coaste după cum declara secretarul de stat Christian  Herter mai târziu că Castro conducea după model sovietic, fiind o singură putere în stat, un guvern ce controla sindicatele şi suprima libertăţile civile ca libertatea de exprimare şi  presa liberă. Castro susţinea însă că  regimul   său  proclamase democraţia directă, permiţând alegeri libere şi dreptul cubanezilor de a-şi exprima  voinţă politică.  

În ianuarie 1961, datorită paranoiei sale, Castro a ordonat reducerea personalului ambasadei americane din Havana la 300 de membri, suspectând că erau mulţi spioni.  Americanii sponsorizau dizidenţii exilaţi şi rebelii anti-Castro, atacând vasele ce comercializau cu Cuba şi bombardând fabricile, magazinele şi plantaţiile de zahăr.

Noul preşedinte american care l-a succedat pe Einsenhower, John F. Kennedy, a fost şi mai hotărât să stârpească dictatura cubaneză, sprijinind CIA  pentru ajutorarea  miliţiei  dizidenţilor,   Frontul Revoluţionar Democratic, să invadeze Cuba şi să-l înlăture pe Castro. 

În aprilie 1961 a avut loc invazia în Goful Porcilor.  Pe 15 aprilie, CIA a bombardat  trei aeroporturi militare cubaneze. Castro, de teama invaziei, a arestat 100 000 de suspecţi contra-revoluţionari, proclamând public că “ce imperialiştii nu-i pot ierta, este că  au o revoluţie socialistă sub nasul lor”. CIA şi Frontul Revoluţionar Democratic şi-au amplasat forţele de 1400 de sodaţi, Brigada 2506 în Nicaragua.  În noaptea de 16-17 aprilie, brigada a păşit pe pământ cubanez în  Golful Porcilor, lansând invazia şi declanşând luptele cu miliţia locală revoluţionară. Castro a ordonat căpitanului Jose Ramon Fernandez să lanseze contra-ofensiva.  După ce a bombardat vasele invadatoare şi a adus întăriri,   Castro a forţat Brigada să se predea pe 20 aprilie.   1189 de rebeli capturaţi au fost interogaţi de presă şi daţi la televizor în direct, Castro însuşi punându-le întrebări pe 25 aprilie. 14  au fost condamnaţi pentru crime, iar restul au fost lăsaţi să se întoarcă în SUA în schimbul proviziilor în valoare de 25 de milioane de dolari.   Victoria lui Castro a inspirat întreaga America Latină, dar şi ura clasei de mijloc din Cuba.  Nu aveau ce să facă decât să emigreze şi mai mulţi în Florida. Castro s-a reunit cu MR-26-7, Partidul Socialist Popular şi cu Directoratul Revoluţionar, declarând Cuba drept stat socialist cu democraţie leninistă, iar Organizaţiile Revoluţionare Integrate erau redenumite în “PURSC”-Partidul Unit al Revoluţiei Socialiste Cubaneze. Tehnicieni sovietici au sosit pe insulă, oferindu-i lui Castro Premiul Păcii Lenin.  Până şi China lui Mao Zedong i-a lăudat realizările în ciuda despărţirii sino-sovietice. Totuşi,   o mare parte din populaţia cubaneză avea de suferit:oponenţii politici, prostituatele, homosexualii erau persecutaţi. Economia a suferit un declin major datorită embargoului comercial.  Hrana pentru populaţie  începea să fie raţionalizată ca pe timp de război, rezultând protestele de la Cardenas.  

Când Castro a adus lumea în pragul anihilării nucleare

În  iulie  1962,   Fraţii  Castro, Guevara, Dorticos şi Ramiro Valdes  i-au permis liderului sovietic Hruşciov să-şi instaleze în secret  rachetele  nucleare R-12 MRBM şi să construiască facilităţi  de lansare a rachetelor  pentru a înclina balanţă de putere dintre Uniunea Sovietică şi superioritatea tehnologică a  Statele Unite ale Americii şi Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord.   Castro credea că aceste rachete   vor garanta siguranţa Cubei şi vor spori cauza socialismului.  

Nu a durat mult ca o misiune de recunoaştere aeriană să descopere fapta în luna octombrie.  Autorităţile guvernamentale americane au descoperit mutarea rachetelor sovietice şi construirea facilităţilor de lansare a rachetelor  sub nasul lor în Cuba . Acest fapt fusese declarat  ofensator la adresa americanilor.  Riscul de izbucnire al unui război atomic  crescuse.  

Pe 22 octombrie,   Forţele Armate SUA  au  stabilit  alerta  la DEFCON 3, aviaţia militară fiind pregătită să decoleze în 15 minute.  Pe 24 octombrie, alerta a fost stabilită la DEFCON 2, forţele armate fiind amplasate să se angajeze în luptă în mai puţin de 6 ore, alertă care a rămas astfel setată  până pe 15 noiembrie. Până pe 20 noiembrie, Cuba a fost supusă blocadei militare pentru ca nicio rachetă sovietică să fie transportată în Cuba.  

Criză Rachetelor Cubaneze a fost astfel declanşată.  Castro  a insistat să comunice autorităţilor guvernamentale americane că rachetele erau destinate  pentru apărare.  Totodată însă, i-a cerut lui Hruşciov să emită o declaraţie de ameninţare de atac nuclear asupra Statelor Unite dacă Cuba era atacată.

Hruşciov,   văzând ce faptă prostească  a comis, era acum disperat să evite războiul nuclear.   Până la urmă, radicalul Castro a fost lăsat în afara negocierilor pentru ca Hruşciov şi preşedintele Americii, John F. Kennedy, să negocieze între patru ochi.  Tensiunile luaseră amploare. O întreagă planetă era atentă la negocierile ce decideau soarta omenirii.

Kennedy  a cerut desfiinţarea facilităţilor din Cuba şi demontarea rachetelor şi transportarea acestora înapoi în Uniunea Sovietică.  Hruşciov a fost de acord să-şi retragă rachetele în schimbul unui compromis :SUA să nu invadeze Cuba şi să-şi retragă rachetele nucleare din Turcia şi Italia. Părea un lucru umilitor pentru superputerea americană să cedeze astfel în faţa puterii sovietice. Dar preşedintele Kennedy, fiind ferm şi încrezător , a acceptat.   Criza luase sfârşit. 

Având senzaţia că a fost trădat de Hruşciov, Castro s-a înfuriat   văzând cât de uşor au cedat sovieticii. A trimis totuşi Americii un plan de 5 puncte, cerând ridicarea embargoului, retragerea din Golful Guantanamo, încetarea sprijinării dizidenţilor, oprirea violării spaţiului aerian cubanez şi a apelor teritoriale, prezentându-le şi Secretarului General al ONU. Statele Unite i-au ignorat cererile, iar Castro, la rândul său, a refuzat să permită primirea echipei de inspecţie ONU.    Oportunitatea lui Castro de a transforma Cuba într-un actor important pe scena relaţiilor internaţionale s-a dus.

El Presidente şi El Lidero Maximo

Castro a continuat totuşi să menţină relaţiile strânse cu URSS şi chiar a fost în vizită la Hruşciov, vizitând 14 oraşe, inclusiv Moscova, Piaţa Roşie, fiindu-i acordat  Ordinul Lenin .   În ianuarie 1964, Cuba a încheiat un nou acord cu Moscova privind comerţul cu zahăr.  Totodată, în perioada respectivă, Castro era învinuit de asasinarea lui John  F. Kennedy, deşi şi el era profund îngrijorat de asasinat, crezând că un complot s-ar fi aflat în spatele acestuia.  Ba chiar i-a trimis noului preşedinte american, Lyndon B. Johnson, un mesaj prin care îi transmitea că era dispus să negocieze.

Castro a continuat să finanţeze militanţii de stânga şi pe cei implicaţi  în luptele de eliberare naţională. A sprijinit mişcarea de gherilă a lui  Che Guevara în zonele muntoase din Bolivia, Peru şi Argentina, dar şi grupările revoluţionare din Vietnam, permiţându-le să se antreneze în Cuba. A sprijinit de asemenea guvernul socialist din Congo al lui Alphonse Massamba-Debat, ba chiar permiţându-i lui Guevara să călătorească în Congo pentru a-i instrui pe revoluţionari.

Dar în octombrie 1967, Castro aflase o veste teribilă ce l-a devastat:prietenul său,   Che Guevara, a fost asasinat de trupele  sprijinite de CIA   în Bolivia.  În 1966, Castro a fost protagonistul organizării unei Conferinţe Tri-Continentale din Africa, Asia şi America Latină la Havana, continuând să impună Cuba drept jucător pe scenă mondială, rezultând OLAS, Organizaţia Latino-Americană de Solidaritate, cu sloganul “datoria unei revoluţii este de a face revoluţie”.

Relaţiile Cubei cu URSS s-au înrăutăţit însă odată cu venirea la putere a lui Leonid Brejnev la Moscova. Afirmând independenţa Cubei, Castro a refuzat să semneze Tratatul de neproliferare a armelor nucleare, declarând că SUA şi URSS complotează să domine lumea a treia. Cuba părea să fie de acum înainte pe cont propriu. Urmau vremuri dificile pentru Castro.Un loialist sovietic, Anibal Escalante, a organizat o reţea guvernamentală de opoziţie împotriva lui Castro. În ianuarie 1968, acesta şi susţinătorii săi au fost arestaţi  pentru că erau asociaţi cu Moscova.

La presiunile lui Brejnev, Castro a ales să rămână totuşi ascultător faţă de Moscova şi chiar a denunţat Primăvara de la Praga, lăudând intervenţia sovietia în Cehoslovacia.  A susţinut mişcarea “Marele Salt Înainte” din China a lui Mao Zedong.  În acelaşi an, Castro a închis toate magazinele şi întreprinderile private rămase în Cuba.  Producţia a scăzut astfel, sectoare largi ale populaţiei fiind puse să muncească din greu pentru a stimula economia.

Între timp, elita revoluţionară deţinea mai multe locuinţe, transport privat, beneficia de servitor şi putea cumpără bunuri de lux din  străinătate. În 1969, Castro a impus raţionalizarea zahărului, o cultură şi aşa afectată de uragan. Pentru a îndeplini cota de export, guvernul a elaborat o armată pentru a  forţa implementarea  săptămânii de lucru la şapte zile şi chiar sărbătoriile au fost amânate pentru a prelungi recolta.

Neavând succes, Castro s-a oferit să demisioneze din funcţia de premier la un discurs public, însă populaţia a insistat să rămână.  Căutând ajutor , a apelat la economişti sovietici în anii 1970-1972 pentru a reorganiza economia Cubei.   În 1972, Cuba a aderat la Consiliul de Ajutor Economic  Reciproc.  

Relaţiile cu SUA erau la fel de reci şi tensionate. În 1970, echipajele a două bărci de pescari cubanezi au fost răpite  în Florida. Castro a pus presiune, cerând eliberarea acestora,  pescarii fiind astfel eliberaţi şi  primiţi înapoi ca eroi. În aprilie 1971 însă, Castro a fost condamnat la nivel internaţional pentru că a comandat arestarea poetului dizident Heberto Padilla. A fost eliberat ulterior, însă de atunci, guvernul a stabilit Consiliul  Cultural Naţional pentru a-i supraveghea pe intelectuali şi artişti.   

Castro a vizitat Chile în 1971 pentru a-i sprijini reformele socialiste ale preşedintelui  Salvador Allende . Dar în 1973, armata chiliană l-a adus la putere printr-o lovitură de stat pe Augusto  Pinochet, dictatorul pro-SUA. Castro a vizitat Guineea pentru a se întâlni cu preşedintele Sekou Toure. A vizitat apoi Algeria, Bulgaria, Polonia, Germania de Est, România,   Ungaria, Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică, primind distincţii şi premii şi vizitând fabrici. A susţinut deschis contribuţia sovietică şi faptele “revoluţionarilor”  în Războiul din Vietnam.

În septembrie 1973 a participat la summit-ul din Algeria  a celei de-a patra Mişcări Nealinitate unde i-a fost criticată prezenţa de către mulţi membri, declarând că Cuba a fost aliniată Pactului de la Varşovia.  La conferinţă, Castro a anunţat public ruperea relaţiilor cu Israelul, invocând relaţiile strânse cu SUA şi tratamentul aplicat palestinienilor.  Castro a câştigat astfel respectful lumii arabe, în special a colonelului dictator al Libiei,   Muammar Gaddafi, care i-a devenit prieten şi aliat.  În Războiul din Yom Kippur, Cuba a trimis 4000 de militari pentru a apăra teritoriul Siriei de trupele israeliene.  Apoi,   Castro a vizitat Irakul şi  Vietnamul de Nord.  

Economia  Cubei a  început să crească în 1974 datorită preţurilor ridicate ale zahărului şi acordurilor cu Argentine, Canada şi Europa de Vest.  Cuba a fost readmisă în OSA, Organizaţia Statelor Americane, Henry Kissinger fiind de acord, sperând astfel că Cuba s-ar putea democratiza şi descentraliza de  Castro.  

La primul Congres Naţional  al Partidului Comunist Cubanez, Castro a creat Consiliul de Stat şi Consiliul de Miniştri, devenind astfel şef al guvernului şi lider al statului cubanez. A continuat să se implice în relaţiile internaţional, trimiţând 18 000 de soldaţi în Angola devastată de războiul civil. A sprijinit guvernul Marxist-leninist din  Mozambic,   guvernul marxist din Etiopia în război civil, cât şi mişcările revoluţionare din  America Latină  şi a purtat relaţii cu guvernul socialist din Yemenul de Sud, cu Libia, Algeria, Somalia, Tanzania, Angola, fiind întâmpinat ca un erou. S-a opus apartheidului din Africa de Sud.  A făcut vizite la Berlin şi Moscova.  

În 1979, Castro a fost ales ca preşedintele Mişcării Nealiniate, poziţie pe care a deţinut-o până în 1982.  La Adunarea Generală de la ONU a vorbit într-un discurs despre discrepanţa dintre bogaţi şi săraci, fiind chiar întâmpinat cu aplauze din partea unor lideri mondiali. 

Reputaţia sa a fost şterpelită însă atunci când NAM l-a criticat pentru că sprijinea invazia sovietică a Afghanistanului. Dar relaţiile Cubei cu alte ţări americane s-au îmbunătăţit, inclusive  cu Mexicul condus de Luis Echeverria, Canada premierului Pierre Trudeau şi  Statele Unite conduse la aceea vreme de preşedintele Jimmy Carter, chiar dacă acesta critica abuzurile drepturilor omului în Cuba. Amândoi adoptând  o abordare respectuoasă,   s-au înţeles bine. Castro a eliberat prizonieri politici şi le-a permis celor exilaţi să-şi viziteze rudele rămase pe insulă.  Relaţiile cu China s-au deteriorate, căci  Castro l-a acuxat pe Deng  Xiaoping că a trădat principiile revoluţionare prin iniţierea legăturilor comerciale cu SUA.  

Ba chiar l-a criticat pe noul secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, pentru că aplica reforme ce puteau slăbi statul socialist.  În aprilie 1989,   Gorbaciov l-a vizitat pe Castro. Castro i-a spus că reformele însemnau încetarea subvenţiilor pentru Cuba. Ignorând cererile de liberalizare în conformitate cu URSS, Castro a continuat să reprime dizidenţii pe perioada acutizării războiului rece din anii 80’. Ofiţeri militari de rang înalt, ca Ochoa sau Tony de la Guardia au fost cercetaţi pentru corupţie şi contrabanda cu cocaină, fiind executaţi.

În 1985, Castro şi-a implementat propria “perestroika”-a renunţat la fumat. Acesta a continuat să denunţe datoriile lumii a treia impuse de Banca Mondială. Havana chiar a găzduit cinci conferinţe internaţionale privind problema datoriei mondiale.  În 1986, a vizitat Coreea de Nord, întâlnindu-se cu dictatorul Kim Il-sung.  

În 1987,   Castro a fost înfuriat când a văzut abordarea lui Gorbaciov în  chestiunea războilui civil din Angola care a negociat cu SUA şi Africa de Sud prin care au fost de acord să retragă trupele străine din zona de conflict.  Părea să fie sfârşitul comunismului la nivel global. În anul 1989 guvernele comuniste din Europa de Est au căzut. În 1991, Uniunea Sovietică s-a desfiinţat.

Lui  Castro nu-i mai rămăsese nimeni din afara Americii Latine care să-i fie aliat. S-a concentrat însă pe întărirea relaţiilor cu vecinii, îmbunătăţind relaţiile cu Panama condusă de Manuel Noriega.  Noriega a fost însă înlăturat în 1989 de trupele americane, urmând să fie învinşi şi aliaţii săi din Nicaragua. 

Odată cu prăbuşirea blocului sovietic, SUA au putut vota rezoluţia care condamna Cuba pentru încălcarea drepturilor omului în urma Comisiei pentru Drepturile Omului al ONU de la Geneva.  Cuba a refuzat să primească delegaţia de investigaţie.

Se părea că Preşedintele Americii de atunci, Ronald Reagan,   a realizat ce nu au putut realiza preşedinţii anteriori:   Cuba a fost înfrântă şi izolată. Iar noul preşedinte al  Federaţiei Ruse ce înlocuise Uniunea Sovietică, Boris Elţîn, îl dispreţuia pe  Castro.  Cuba intrase într-o perioadă specială  pe timp de pace după cum declara  “El Presidente”, vizibil mai îmbătrânit şi neputincios în această epocă a hegemoniei americane.   

Raţiile de benzină s-au redus dramatic, biciclete chinezeşti au fost importate pentru a înlocui maşinile, fabrici au fost închise, tractoarele au fost înlocuite de animale de tracţiune, lemnele de foc au început să fie folosite pentru gătit, iar curentul electric era raţionalizat, întrerupt deseori.  Economia Cubei a scăzut cu 40% în 1992, devenind una dintre cele mai sărace  state  latino-americane.  Castro, care încă mai spera la restaurarea marxismului în lume, a încercat totuşi să îmbunătăţească relaţiile cu naţiunile capitaliste. S-a împrietenit cu Manuel Fraga şi chiar a vrut s-o abordeze pe  Margaret Thatcher. A încetat să mai sprijine militanţii străini.

În 1991, Havana a găzduit totuşi Jocurile Pan-Americane, fiind construit un stadion şi locuinţe pentru sportivi.  Echipa Cubei chiar a bătut pentru prima dată echipa Americii, luând medalia de aur.   Mulţimile îi strigau cu regularitate numele, ceea ce demonstra că poporul cubanez, în mare parte, încă îl mai iubea.   Dar se părea că în august 1994 se demonstrase contrariul, la Havana a avut loc cea mai mare demonstraţie ant-Castro, 300 de tineri aruncând cu pietre în poliţie, cerându-le să-i lase să emigreze la Miami.

Castro a încercat astfel să facă restructurări din 1991 de la cel de-al patrulea  Congres al Partidului  Comunist Cubanez.  Castro a demisionat din poziţia de şef al guvernului, rămânând în continuare liderul partidului şi comandantul suprem militar. Ba chiar a facilitate restricţiile privind emigrarea în SUA, permiţându-le cetăţenilor cubanezi nemulţumiţi de regim să emigreze la Miami.  A încurajat piaţa liberă, întreprinderile private  mici pentru a stimula economia, a salutat dezbaterile dintre susţinătorii şi adversarii reformelor sale. A diversificat economia în biotehnologie şi turism.  Mii de turişti mexicani şi spanioli au început să viziteze Cuba, iar prostituţia a luat amploare, fără că liderul să mai intervină. A permis oamenilor religioşi să se înscrie  în partidul comunist, chiar dacă iniţial privea Biserica Romano-Catolică ca pe o instituţie pro-capitalistă. În ianuarie 1998, l-a primit pe Papa Ioan Paul al II-lea. A început să îmbrăţişeze ecologismul, ducând o campanie împotriva încălzirii globale şi risipei resurselor naturale, declarând că  SUA sunt principalul poluator al lumii şi chiar a înfiinţat un minister al mediului.

Lui Fidel Castro îi era frică să înfrunte aceeaşi soartă ca cea a liderului comunist din România, Nicolae Ceauşescu, care a fost executat de revoluţionarii anti-comunişti. Castro a continuat totuşi să conducă ca un dictator, metamorfozându-şi regimul comunist într-un unul local.  A continuat să militeze împotriva globalizării şi companiilor multinaţionale.  L-a susţinut public pe Nelson Mandela şi  anti-apartheidul. A participat la inaugurarea lui Mandela ca preşedintele Africii de Sud în 1994. Iar în 2001, Castro a participat la Conferinţa împotriva rasismului din Africa de Sud.

L-a ajutat şi pe  socialistul Hugo Chavez să câştige alegerile pentru preşedinţia  Venezuelei cu care a dezvoltat o prietenie strânsă.  În anul 2000 au semnat un acord prin care  Cuba trimitea 20 000 de medici în Venezuela în schimbul a 53 000 d barili de petrol pe zi, acordul fiind îmbunătăţit în 2004,   numărul medicilor trimişi crescând la 40 000, iar cantitatea de petrol importată la 90 000 de barili pe zi. Castro a iniţiat şi un proiect medical comun care furniza operaţii gratuite la ochi pentru 300 000 de indivizi din fiecare naţiune. În 2005, salariul minim a fost dublat pentru 1, 6 milioane de lucrători. Pensiile au fost  crescute şi au fost livrate aparaturi casnice pentru  cubanezii săraci.  Practic, odată cu liberalizarea, începuse un real progres pentru Cuba.

Totuşi, Castro a închis 118 de fabrici, uzinele siderurgice, plantaţiile de zahăr şi fabricile de hârtie pentru a combate penuria de combustibil. Cuba şi Venezuela au devenit membrele fondatoare ale  Alternativei Bolivariene pentru Americi (ALBA) care să redistribuiasca bogăţia în mod uniform în toate  ţările membre pentru protejarea agriculturii şi de a se opune liberalizării economice şi privatizării.  În 2006 a semnat un acord comercial cu Bolivia condusă de  Evo Morales.  Cuba a deschis patru ambasade, însă a rupt relaţiile cu Panama după un conflict diplomatic privind graţierea cubanezilor exilaţi  de către preşedintele  Mireya Moscoso, acuzaţi că au încercat să-l asasineze pe  Castro, relaţii reluate în 2005 cu noul preşedinte de stânga, Martin Torrijos. Cuba a fost vizitată de premierul canadian Jean  Chretien şi de către fostul preşedinte american Jimmy  Carter. În 2001, Castro s-a implicat în donarea alimentelor către SUA după uraganul Michelle şi chiar a condamnat atentatul terorist de la 11 septembrie comis de al-Qaida, oferind aeroporturile cubaneze pentru aterizarea de urgenţă  a avioanelor americane deturnate, susţinând că atacurile teroriste  contraproductive ar face politica externă americană să fie mai agresivă .  L-a criticat pe preşedintele american George W. Bush jr. pentru invazia Irakului din 2003, acuzându-l de  aplicarea  “legii  internaţionale a junglei”.  

Cuba după plecarea lui El Eterno Guerrillero

Sănătatea lui Castro s-a deteriorat la vârsta de 80 de ani. În iulie 2006 a suferit o intervenţie chirurgicală pentru sângerări intestinale. În februarie 2007, fratele său Raul a anunţat că starea de sănătate a lui Castro a devenit precară.  Bush jr. însuşi l-a ironizat, declarând că “într-o zi, Domnul îl va duce pe Fidel Castro departe”. Castro, ateu fiind, a răspuns şi el ironic “ acum înţeleg de ce am supravieţuit planurilor lui Bush şi a altor preşedinţi care au ordonat asasinarea mea:Bunul Dumnezeu m-a protejat”.

În 2008, Fidel Castro s-a retras definitiv din funcţia de preşedinte  al Consiliului de Stat şi comandant supreme, afirmând că  în ciuda devotamentului total dedicate poporului, nu era într-o condiţie fizică de a-l oferi. Pe 24 februarie 2008, Adunarea Naţională a puterii populare l-a votat pe Raul în calitate de preşedinte.  Castro a continuat să interacţioneze cu poporul cubanez , publicând “Reflecţii în Granma” şi deschizându-şi un cont Twitter, susţinând şi conferinţe publice ocazionale.   A continuat să militeze pentru pace şi prevenirea holocaustului nuclear, condamnând intervenţia militară NATO în Libia şi cerând Coreeii de Nord şi Americii să fie mai chibzuite în chestiunea nucleară.

În 2011, Castro a demisionat din comitetul central al Partidului Comunist, lăsându-l pe Raul ca succesor al său.  A preluat rolul de “bătrânul om de stat”.  În 2012, a primit vizita Papei Benedict al  XVI-lea.  

În 2014, Castro a primit Premiul pentru Pace “Confucius”  pentru că a căutat soluţii paşnice la conflictul cu SUA.  În ianuarie 2015, el a comentat normalizarea relaţiilor dintre SUA şi Cuba iniţiată de preşedintele american Barack Obama şi Raul Castro şi a lăudat “dezgheţul cubanez”.  Castro a menţionat  la împlinirea vârstei de 90 de ani  că va muri în viitorul apropiat, însă le-a cerut celor apropiaţi să-şi menţină idealurile comuniste. L-a primit în vizită pe preşedintele Iranian  Hassan Rouhani şi pe premierul japonez  Shinzo Abe, întâlnindu-se şi cu preşedintele Portugaliei, Marcelor Rebelo de Sousa.

În noaptea de 25 noiembrie 2016,   televiziunea de stat cubaneză a anunţat că Fidel Castro a murit la Havana. Fratele său, preşedintele Răul Castro, a confirmat ştirea printr-un scurt discurs. Trupul dictatorului a fost incinerat pe 26 noiembrie. La aflarea veştii, imigranţii cubanezi  din SUA au sărbătorit în stradă  moartea dictatorului  comunist  care generaţii la rând i-a persecutat în timp ce  mulţi dintre cei rămaşi în Cuba îl jelesc.

Fidel Castro, ajuns la putere printr-o revoluţie remarcabilă şi care a sfidat  superputerea americană,   poate fi criticat pentru atrocităţile comise, persecutarea unor categorii, sărăcirea îndelungată  a  Cubei, arestarea pe nedrept, torturarea şi execuţia opozanţilor, intensificarea relaţiilor tensionante cu vecinul american, încălcarea drepturilor omului, caracterul tiranic al regimului său, susţinerea mişcărilor socialiste pe întreg globul ce escaladau şi mai rău conflictele, dar poate fi lăudat pentru initiaţivele sale din ultimii ani ai dictaturii, ca liberalizarea economiei cubaneze,   declaraţiile paşnice  pentru  aplanarea conflictelor,   ajutorarea celor săraci pe durata regimului, facilitarea emigraţiei şi reformele educaţionale şi medicale.  Chiar şi aşa, Cuba rămâne  o ţară la fel de săracă şi  blocată în timp după şase decenii .

Numai istoria îl va judeca pe acest El Lidero Maximo. Identificată cu figura lui Castro de acum înainte, rămâne de văzut unde se va îndrepta Cuba în viitor.