Excentricul Berlioz

Autor 3122 vizualizări


Hector Berlioz este unul dintre cei trei artiști care au constituit „stâlpii” romantismului francez, alături de scriitorul Victor Hugo și de pictorul Eugène Delacroix. Creația sa a fost una tipică stilului romantic: trecând peste orice convenții, muzica lui Berlioz înseamnă multă inovație și originalitate. Totul este revoluționar în compoziţiile sale, la fel cum și viața sa a fost una excentrică și caracterizată de extreme. Schumann spunea despre caracterul extravagant al compozitorului francez: „Berlioz nu încearcă să fie plăcut și elegant. Dacă destestă un om, îl apucă zdravăn de păr. Dacă-l iubește, aproape că-l zdrobește în îmbrățișarea sa”.

Berlioz (1803-1869) s-a născut într-o familie înstărită și cultivată din departamentul Isère, în sud-estul Franței, tatăl său fiind medic. În copilărie a luat lecții de flaut și chitară, iar în adolescență a făcut primele exerciții de compoziție, deși familia îi pregătise un alt drum. Astfel, la 18 ani, Hector a fost trimis să studieze medicina la Paris – dar tânărul a ales să dea admitere la Conservator, iar părinţii au decis să nu îl susţină financiar în aventura sa muzicală.  

La 12 ani s-a îndrăgostit prima oară. Desigur că a fost vorba despre o dragoste platonică pentru fata care avea cu şapte ani mai mult decât vârsta sa, dar Hector a rămas marcat sufletește de sentimentele pentru ea și, la 20 de ani, a compus o scurtă operă despre această experiență: Estelle şi Némorin. Când el avea 60 de ani și ea era văduvă la 67 de ani, Berlioz a căutat-o și, în ciuda faptului că ea nu își mai amintea de el, a cerut-o în căsătorie! Deși l-a refuzat, cei doi au corespondat până la moartea lui. Despre iubirile pasionale care i-au marcat toată viața, Berlioz mărturisea: „Dragostea nu poate exprima ideea de muzică, dar muzica poate da o idee despre dragoste”.

Fantastica simfonie – şi istoriile sale.

Berlioz nu și-a numerotat simfoniile, ci și le-a intitulat. În 1830, pe când avea 26 de ani, a compus cea mai cunoscută lucrare a sa, Simfonia fantastică, care a devenit una dintre cele mai faimoase lucrări simfonice din toate timpurile.  

Notiţele sale despre simfonie îi dezvăluie cu claritate intenţiile, Berlioz fiind primul care s-a exprimat deschis și autobiografic prin muzica sa: „Un tânăr muzician de o sensibilitate morbidă și o imaginație bogată, într-o stare de disperare provocată de dragoste și dusă la paroxism, se otrăvește cu opium. Drogul, prea slab pentru a ucide, îl împinge într-o stare de somn adânc, în care are niște viziuni stranii. Senzațiile, sentimentele și amintirile sale sunt transformate – în creierul său bolnav – în idei și imagini muzicale. Ființa sa iubită devine ea însăși o melodie, o temă recurentă care îl bântuie continuu”.


Subintitulată „Episod din viața unui artist”, Simfonia fantastică este inspirată direct din tumultuoasa viață a lui Berlioz. În 1827, la 24 de ani, a văzut-o pe actrița irlandeză Harriet Smithson, care o interpreta pe Ofelia într-o producție de „Hamlet”, și s-a îndrăgostit nebunește de ea. Îi trimitea numeroase scrisori de dragoste – deși ea nu vorbea franceza (și el nu cunoștea engleza), închiria camere în preajma locurilor în care se afla Harriet şi încerca disperat să ajungă în culise, la cabina ei.

Toate aceste sentimente care nu-şi găseau răspuns s-au regăsit în Simfonia fantastică – şi motivul pentru care erau neîmpărtășite este unul banal: actrița nu îl cunoștea pe cel care era absolut înnebunit după ea și fusese chiar speriată de scrisorile primite de la muzicianul îndrăgostit. Berlioz a programat ca premiera absolută a lucrării să coincidă cu o revenire a lui Harriet la Paris, dar, deși lucrarea a fost bine primită de public, actrița adorată nu a fost prezentă la premieră. Câțiva ani mai târziu însă, la un nou concert cu Simfonia fantastică, Harriet a acceptat invitația, iar concertul, un triumf, s-a bucurat de prezența unei pleiade de celebrități: compozitorii Franz Liszt, Frédéric Chopin, Niccolò Paganini, scriitorii Alexandre Dumas, Heinrich Heine, Victor Hugo și George Sand.

Calea celor doi s-a întâlnit, aşadar, şi chiar mai mult decât atât: Hector şi Harriet s-au căsătorit la Ambasada Marii Britanii din Paris în 1833, dar mariajul lor, intens emoțional și plin de certuri, s-a destrămat în cele din urmă. Berlioz a reluat legătura cu o fostă iubită, cu care s-a și căsătorit după decesul lui Harriet, iar căsătoria a durat opt ani, până la trecerea în neființă a celei de-a doua soții.

Creaţii impregnate de tragism şi viziuni grandioase.

Muzical, Berlioz a fost un inovator și a folosit sonoritatea specifică instrumentelor muzicale într-un mod aparte. Din acest motiv, a stârnit mereu atitudini complet opuse printre artiștii vremii, o parte văzând în el un geniu, iar alții considerând muzica sa lipsită de coerență. Berlioz avea viziuni grandioase, iar compozițiile sale reflectă din plin această tendință, tradusă prin numărul foarte mare de instrumente cerute de creațiile sale. Spre exemplu, pentru Recviemul pe care l-a compus, artistul prevăzuse inițial o orchestră cu 450 de instrumentiști și un cor de 350 de membri, în condițiile în care, la începutul sec. XIX, o orchestră reunea rareori mai mult de 60 de instrumentiști.  

Literatura a reprezentat mereu pentru Berlioz – alături de propria viață – cea mai importantă sursă de inspirație. Artistul a găsit puncte de plecare pentru lucrările sale în creațiile scriitorului scoțian Walter Scott (pasionat de subiectele istorice), în celebrul „Faust” al lui Goethe, în creațiile lui Byron și în piesele lui Shakespeare. Printre compoziţiile sale cele mai cunoscute, alături de Simfonia fantastică, se numără: Harold în Italia (1834) – simfonie pentru violă și orchestră, Romeo și Julieta (1839) – simfonie dramatică, Uvertura Corsarul (1844), Damnațiunea lui Faust (1845) – legendă dramatică ș.a. Creațiile sale sunt practic impregnate toate de un aer tragic.

Celelalte vieţi ale lui Berlioz.

Inedit este faptul că Berlioz este unul dintre puținii compozitori de talia aceasta care nu stăpânea la nivel înalt niciun instrument muzical, ceea ce însă i-a conferit o mai mare libertate de creație, dincolo de constrângerile tehnice, concentrându-se mai mult pe sentimentul/povestea de transmis. Creația sa ilustrează plenar conceptul de muzică programatică: compoziție muzicală care spune o poveste.  


În a doua parte a vieții, Berlioz s-a făcut remarcat și ca un foarte bun dirijor, fiind aplaudat în marile capitale europene, mai ales când pe afișul serii se aflau lucrările sale.

Poate este mai puțin cunoscut faptul că, dincolo de creațiile sale muzicale, Berlioz a avut o importantă carieră jurnalistică, ce a reprezentant, de altfel, și principala sa sursă de venit de-a lungul vieții. Deși a fost un excelent critic muzical, și memoriile sale atestă și un mare talent scriitoricesc, Berlioz detesta totuşi să scrie. Mărturisea că poate să compună muzică opt ore consecutiv, dar că se luptă cu sine ca să scrie un text.

La fel ca mulți alți creatori, nu s-a bucurat de un mare succes în timpul vieții. Gloria sa a venit după trecerea în neființă, iar finalul vieții a fost unul trist și singuratic: „Nu mai am nici speranțe, nici iluzii, nici mari gânduri rămase. (...) Sunt singur. Disprețul meu pentru prostia și josnicia oamenilor, ura mea pentru ferocitatea detestabilă este la maximum. Și îi spun morții în fiecare oră: Când vrei. De ce întârzii?”

Berlioz a murit la vârsta de 66 de ani și a fost condus pe ultimul drum de mai mulți mari compozitori francezi, ca Charles Gounod și Ambroise Thomas. A fost înmormântat în cunoscutul cimitir parizian Montmartre.



""