Edgar Allan Poe, maestrul macabrului

Autor 28765 vizualizări


”Tot ceea ce vedem sau pãrem nu este decât un vis într-un vis...”

Un adevãrat maestru al macabrului, Edgar Allan Poe a adus o contribuţie decisivã genurilor horror şi SF, fiind considerat în general de critici pãrintele povestirii detective moderne, dar în aceeaşi mãsurã apreciat pentru poeziile sale deosebite. În eseul sãu despre importanţa autorului, Walt Whitman afirma cã versurile sale ilustreazã o capacitate bine dezvoltatã pentru frumuseţea tehnicã şi abstractã, alãturi de o artã a excesului, o tendinţã incorigibilã pentru temele întunecate, un ton demoniac pe fiecare paginã. Existã un magnetism indescriptibil al vieţii şi operei sale.

O viata tumultoasa

Autorul de povestiri fantastice cu gust bizar a trãit şi creat în prima jumãtate a secolului al 19-lea (1809-1849), sfârşind în mod misterios la vârsta de 40 de ani, posibil ca urmare a unei supradoze de droguri. Poe avea înclinaţii spre un comportament obsesiv şi foarte instabil. Fiu al actriţei Elizabeth Arnold Hopkins Poe şi al actorului David Poe, este pãrãsit de tatã dupã care mama sa moare de tuberculozã. Poe este adoptat informal de cãtre familia lui John Allan, un negustor scoţian de succes care activa în Richmond, Virginia. John îl trimite la şcoalã în Irving, Scoţia, apoi la Chelsea şi Stoke Newington. Relaţiile cu familia Allan se înrãutãţesc considerabil in momentul în care Edgar intrã la Universitatea din Virginia, unde nu respectã regulile care interziceau alcoolul, tutunul, jocurile de noroc sau armele. Nesimţindu-se în largul sãu în Richmond, mai ales cã iubita sa Sarah Elmira Royster se mãritase cu altcineva, Poe cãlãtoreşte în Boston în 1827, unde se întreţine practicând joburi obscure de funcţinoar şi ziarist.

Se înroleazã apoi în armatã, slujind iniţial în portul Boston, la Fort Independence. Îşi publicã primul volum de poezie, ”Tamerlane and Other Poems”, care însã nu beneficiazã  de prea mare atenţie. Dupã ce trec doi ani de când este în armatã, vreme în care obţine gradul de sergent major al artileriei, Poe solicitã lãsarea la vatrã, explicâbdu-i locotenentului Howard motivele financiare care l-au împins la înrolare, deşi avea doar 18 ani. Poe se împacã cu John Allan abia la moartea soţiei sale, Frances, în 1829. Obţine un post la Academia Militarã din West Point, dar este exclus ca urmare a unor acte de indisciplinã.

În Baltimore mai publicã un volum, ”Al Aaraaf, Tamerlane and Minor Poems”, iar în New York  scoate un al treilea, intitulat simplu ”Poems”, cu ajutorul cadeţilor de la West Point. Perioada în care încearcã Edgar Allan Poe sã se afirme este una dificilã, el fiind de altfel printre primii care aspirã la posibliitatea întreţinerii doar prin scris. Publiciştii adesea piratau copii ale cãrţilor englezeşti mai degrabã decât sã finanţeze publicarea unora noi. Poe, pentru a supravieţui ca scriitor, a trebuit mai mereu sã recurgã la umilinţe pentru a primi bani. Reorientându-se cãtre prozã, Poe obţine în 1833 un premiu din partea Baltimore Saturday Visitor pentru  ”MS. Found in a Bottle”. Poe devine editor asistent al publicaţiei la Southern Literary Messenger, dar este dat afarã pentru consum de alcool.

Reîntorcându-se în Baltimore, scriiitorul se însoarã în secret cu verişoara sa de 13 ani, Virginia Clemm. Poe este reangajat la Messenger, air în 1838 publicã "The Narrative of Arthur Gordon Pym of Nantucket", urmând ca în anul urmãtor sã devinã editor la Burtonțs Gentlemanțs Magazine. Îşi câştigã reputaţia unui critic prolific prin numeroasele artocole şi recenzii. Apare în 1839 şi colecţia ”Tales of the Grotesque and Arabesque”, care primeşte opinii divergente. Poe are iniţiativa înfiinţãrii unui ziar propriu, The Penn, dar din pãcate rãmâne nematerializatã.

Din cauza stresului provocat de îmbolnãvirea soţiei sale, Poe începe sã bea din ce în ce mai mult. Mai lucreazã şi pe la Broadway Journal, dar se îndepãrteazã de ceilalţi publicişti prin acuzarea lui Henry Wadsworth Longfellow de plagiat. Poemul care l-a fãcut faimos, în ciuda faptului cã nu i-a adus venituri materiale însemnate, ”The Raven”, apare în 1845 în Evening Mirror. Dupã eşecul ziarului Broadway Journal, Poe se mutã într-o cãsuţã în Bronx, unde Virginia moare în 1847. Dupã acest eveniment scriitorul intrã într-o etapa mai distructivã ca niciodatã. Pe 3 octombrie 1849 este gãsit delirând pe strãzile din Baltimore, murind 4 zile mai târziu în spitalul de la Washington College. Toate rapoartele medicale s-au pierdut, la fel ca şi certificatul morţii, dar ziarele locale vorbeau despre un atac cerebral, un eufemism comun pentru alcoolism.

Gotic, horror si disperare

Ca un termen general de definire a operei sale s-a folosit cel de gotic, un gen de atlfel foarte iubit în epocã. Povestirile şi poemele trateazã categoriile urâtului, grotescului, macabrului. Una dintre temele recurente este cea a morţii, pe care autorul o surprinde prin semne fizice, descompunere, senzaţia îngropãrii de viu, reanimarea morţilor sau doliul. Romantismul su întunecat poate fi interpretat ca o reacţie la un iluminism transcendent pe care poetul îl dispreţuia. Dincolo de gustul sãu pentru oribil, Poe  mai cultivã şi ironia, satira sau burlescul. Concepţia sa literarã, aşa cum reiese de pildã din ”The Philosophy of Composition”, se rezumã la respingerea didacticismului şi a alegorizãrii, la accentul pe un singur efect, la construcţia unui sens nu foarte departe de suprafaţa textului, dar un sens care sã nu fie evident.

De altfel scriitorul reuşeşte prin ficţiunea care îl are drept protagonist pe Auguste Dupin sã-şi exploateze pasiunea pentru criptografie tocmai pentru a da iluzia unui labirint cu soluţii aparent complicate. Povestiri precum ”The Murders of Rue Morgul” prezintã un exemplu de crimã rezolvatã pe principiul deducţiei ingenioase, evidentei şi raţionalizãrii. Sherlock Holmes şi Hercule Poirot au avut de învãţat de la Dupin. Pe de altã parte în alte naraţiuni, ca ”The Fall of the House of Usher”, Poe sondeazã cele mai abisale zone ale conştiinţei umane, întrupate în Roderick Usher, un personaj care suferã de tot felul de tulburãri mentale. Hipersensibilitate, paranoia, ipohondrie, angoasã, anxietate, isterie, sunt toate adunate într-o mixturã care într-un fel se prelungeşte sub forma a tot felul de apariţii fantasmagorice, proiecţie a dezordinii interioare.

”The Tell-Tale Heart” sau ”The Black Cat” pun problema stabilitãţii mentale, a nebuniei împinse la cote paroxistice care combinata cu factori precum dependenţa rezultã în gesturi absurde, acţiuni violente şi perverse. ”The Pit and the Pendulum”, poveste care are drept cadru o închisoare în care zace un acuzat al Inchizitiei, se ocupã de efectele pe care teroarea le poate avea asupra psihicului uman, care devine cu atât mai intensã cu cât nu avem de-a face cu elemente supranaturale. Realitatea este determinatã de utlizarea detaliilor legate de senzaţii (lama ameninţãtoare, şobolani care mişunã, pereţii înfierbântaţi).

O altã poveste, ”The Masque of the Red Death” ne prezintã încercãrile prinţului Prospero de a evita ciuma ascunzându-se în mãnãstirea fortificata. La un bal mascat pe care îl organizeazã, moartea îşi face însã apariţia sub forma unei figuri misterioase care îi confruntã pe toţi oaspeţii, o potenţialã metaforã a inevitabilitatii morţii. Imaginstica goticã este relevantã:multitudinea de camere care poate sugera mintea umanã compartimentatã în mai multe personalitaţi;sângele şi timpul, expresii ale efemerului;ciuma care surprinde moartea ca trãsãturã definitorie a umanitaţii;castelul ca structurã opresivã şi labirinticã. Ca multe dintre povestirile sale, şi aceasta conţine o notã autobiograficã, referindu-se la nevoia autorului de a gãsi un refugiu şi la necesitatea confruntãrii finale cu pericolele.

În ceea ce priveşte poezia, o mare parte include meditaţii asupra morţii. În ”Eldorado” protagonistul este capabil sã atingã împlinirea doar în moarte, iar în ”The City in the Sea”, ”The Bells” sau ”The Conqueror Worm” ea se relevã ca o concluzie evidentã a procesului de descompunere perpetuã. Percepţia asupra morţii merge de la speranţa regasirii persoanei iubite în viaţa de dincolo (”Lenore”) la disperarea sumbrã din profeţiile corbului (”The Raven”). Iubirea este strâns legatã de moartea care rãpeşte femeia iubitã în ciuda tinereţii şi inocenţei copilãreşti, reprezentative pentru cele mai pure trãiri ale firii omeneşti (”Tamerlane”, ”Annabel Lee”). Pierderea iubirii provoacã însã o conexiune bolnãvicioasã care atinge punctul obsesiei macabre.

Poe mai insistã şi pe incertitudine şi efemeritate, pe asimilarea realitãţii de cãtre vis (”A Dream within a Dream”) şi natura relativã a adevãrului uman. O absolutizare a forţelor invizibile care ghideazã destinul pânã la tragicul sfârşit se vede clar în ”The Conqueror Worm”. Spectrul disperãrii şi al agitaţiei pare inepuizabil. Chiar şi unde apare un licãr de speranţã acesta conţine umbre de nedepãşit. Tragismul condiţiei umane este completat şi de inabilitatea de a descifra tainele necunoscutului, de negarea unui posibil viitor. Ca şi în proza scurtã, şi în poezie subconstientul se dezlãnţuie, ca întruchipare a instinctelor de cele mai multe ori distrugãtoare. Corbul este dublul cel întunecat al autorului, cuprinzând temerile care îi suprima raţiunea şi dialogul dramatic dintre cele douã componente sufleteşti se încheie cu proiecţia sufletului în corpul pãsãrii. Alteori instinctul acţioneazã ca înţelepciune, când în ”Ulalume” încearcã în zadar sã-l îndepãrteze de mormântul iubitei.

Natura joacã şi ea un rol important, la fel ca în toate operele romantice, ea fiind cea în care se perindã protagoniştii care mediteazã în cãutarea rãspunsurilor sau se refugiazã în cãutarea unei stãri purificate. Poe se declarã impotriva monotoniei ştiintei care a barat dezvoltarea creativitaţii şi imaginaţiei (”Sonnet-To Science”). Idealul sãu estetic se centreazã pe puterea imaginativã ca esenţã a fiinţei. Putere care însã poate avea şi consecinţe nefaste atunci când nu este temperatã de o minimã dozã de realism.

În concluzie, goticul lui Poe surprinde nişte adevãruri despre om, atrãgând atenţia asupra ororilor care sãlãşluiesc în psihicul uman. Un al doilea eu întunecat bântuie şi acesta trebuie mai degrabã integrat, asimilat, decât negat sau dat la o parte. În termenii lui Freud, este vorba despre o disociere de personalitate care are rãdãcini în separarea de uterul matern. Tulburarea este cauzatã de înstrãinarea de propriul eu. Poe exploreazã prin personajele şi temele dezvoltate aceastã anxietate şi tensiune a dualitãţii, cu accent deosebit pe latura monstruoasã. Totodatã se pune la îndoialã existenţa unui suflet eliberat de povara temerilor şi superstiţiilor, a omului propus de era industrializãrii şi ascensiunii ştiinţifice, care nu mai este vulnerabil în faţa forţeklor supranaturale.

Poe (şi nu numai) ne aratã însã cã aceste forţe rezidã de fapt în interior, dorinţele, fricile, pasiunile, angoasele nu se încadreazã într-o dualitate externã de tip viciu-virtute, ci sunt toate în noi. Arãtându-ne întunericul împins în teroare şi macabru, Poe şi goticul ne înfãţişeazã un adevãr:suntem şi Cain şi Abel. 

""