Autor 71306 vizualizări


Marta Skavronskaia, servitoarea prințului Bluk din Livonia suedeză, ajunge soția lui Petru cel Mare și împărăteasă a Rusiei. Un destin fascinant în care și-a spus cuvântul nu numai întâmplarea.

10 mai 1724. Pe fondul sonor al bătăilor de clopot și al salvelor de tun, cortegiul imperial înainta maiestos spre catedrala Kremlinului. Zece mii de soldați din gardă aclamau frenetic, 66 de cavaleri își învârteau săbiile într-un dans drăcesc și o mulțime imensă asista curioasă la spectacol. Se spune că nici în timpul lui Ivan cel Groaznic sau al lui Boris Godunov nu se văzuse asemenea pompă. În acea zi, în catedrala Kremlinului, arhiepiscopul Novgorodului o încorona, ca împărăteasă a Rusiei, pe Ecaterina, soția țarului Petru I, căruia i se spunea deja cel Mare. Toți ochii, se zice, erau a- țintiți spre Ecaterina.

„Înaltă, brunetă, cu obrajii fardați, părea foarte frumoasă. Contemporanii admirau la ea nasul ușor cârn, obrajii plini, ochii catifelați, când languroși, când arzători, fără a ignora, însă, talia grațioasă și formele opulente ale sânilor sau buzele apetisant colorate și privirea, deopotrivă, veselă și malițioasă“.

Fascinant era, însă, altceva: E o adevărată minune ca o femeie simplă, o țiitoare - cum fusese Ecaterina - să ajungă la o asemenea glorie, se minunau cei prezenți la festivitate. Un diplomat danez, uimit și el de ceea ce vede, scria acasă:

„Istoria nu a cunoscut până acum situația în care o femeie de o condiție atât de joasă să se ridice la o asemenea poziție“.

Înainte de a ne reaminti câte ceva din ascensiunea ce pare de necrezut a Ecaterinei - de la statutul de slujnică la cel de împărăteasă a marii Rusii - să mai rămânem câteva clipe în ziua de 10 mai 1724.

În ziua aceea - își nota publicistul istoric Alain Decaux - Ecaterina purta o rochie roșie, brodată cu fir de aur, adusă tocmai din Paris, patria modei universale. Lumina soarelui juca pe paietele și diamantele răsfirate pe acoperă mintele de pe cap. Cinci doamne de companie duceau trena rochiei, în timp ce țarul, un gigant de doi metri, cu tunică bleu, brodată cu argint și la poale cu mătase roșie, o ținea de braț. El dorise această ceremonie cu tot dinadinsul. În ciuda tuturor reacțiilor de împotrivire“, care veneau, se zice, dinspre rudele apropiate ale lui Petru cel Mare.

Pentru a închide gura tuturor, cu câteva zile înaintea ceremoniei de încoronare a soției sale a dat un ucaz în care se spunea:

„Este bine știut că domnii creștini au avut totdeauna obiceiul de a-și încorona soțiile, încă din vremea împăraților ortodocși, precum Vasile, Iustinian, Iraclie și alții după ei. Se știe la ce grele încercări și la ce primejdii de tot felul am fost supuși, putându-ne pierde chiar viața în douăzeci și unu de ani de războaie. Aceste războaie au luat sfârșit printr-o pace pe cât de folositoare, pe atât de slăvită.

Întrucât prea iubita noastră soție, împărăteasa Ecaterina, ne-a fost de mare ajutor, însoțindu-ne mai peste tot, luând parte la toate faptele noastre de război, de bună voie și din propria sa voință, fără a dovedi slăbiciunile sexului femeiesc, am hotărât, în virtutea puterii suverane pe care o îndeplinim, să o încoronă m pe soția noastră în semn de recunoștință pentru toate acestea, ceea ce se va întâmpla, din voința Domnului, la Moscova“.

Totul a început de la războiul ruso-suedez

Ascensiunea, greu de închipuit în zilele noastre, a început cu 22 de ani înaintea festivităților de încoronare, în 1702, în timpul războiului ruso-suedez. Întrucât orașul livonian Marienburg era asediat, fără sorți de ieșire, de către armatele mareșalului rus Boris Seremetiev, comandantul suedez a hotărât ca, „decât să se predea rușilor, să se arunce în aer cu întregul oraș, cu garnizoana și cu locuitorii ei“.


Cum civilii nu prea erau animați de spiritul de sacrificiu al militarilor, au cerut voie să părăsească localitatea. Printre cei care s-au refugiat, s-a numărat și preotul Gluck, împreună cu servitoarea sa, Marta, o fată de 17 ani, fiica familiei Skavronski, țărani săraci din Livonia suedeză. Abandonată de părinți, neștiind nici să scrie nici să citească, tânăra a intrat în slujba preotului, pe dormit și mâncare, ajutându-l la menaj, la spălat, cusut, călcat etc.

Pentru a nu-i ieși vorbe, popa a măritat-o pe Marta - țărăncuță frumoasă, veselă și cam rea de muscă - cu un anume Kruse, trompetist în armata suedeză, de care s-a despărțit foarte repede. Părăsind în grabă Marienburgul, preotul Gluck și slujnica sa, Marta, au nimerit, din întâmplare, în teritoriile ocupate de ruși. Luat la întrebări de un subofițer rus, popa i-a băgat acestuia sub nas o Biblie scrisă în slavonă și i-a răspuns în rusește. Impresionat de atitudinea îndrăzneață a prizonierului, subofițerul îl prezintă mareșalului Seremetiev, convins că sfinția sa ar fi putut furniza informații prețioase despre armatele inamice suedeze. Nici vorbă de așa ceva.

„Gluck a început să peroreze un discurs în trei puncte, conform cărora: fiind saxon, era în mod natural aliat al țarului; fiind aliat, trebuia pus imediat în libertate; fiind liber, trebuia să se stabilească undeva lângă Moscova, unde ar putea fi folosit ca interpret“.

Mareșalul nu-l asculta. Avea ochi numai pentru frumoasa Marta.

- Poți pleca imediat spre Moscova, se pronunță el într-un târziu. Fata rămâne cu mine.

Viitoarea împărăteasă a Rusiei a stat cu mareșalul Seremetiev un an de zile, ajungând, cu acesta, la Sankt Petersburg. S-a întâmplat ca mareșalul să fie vizitat de un prieten, generalul Menșikov, iubitor și el de femei frumoase. A văzut-o, se zice, pe Marta urcată pe un scaun de bucătărie pentru a spăla câteva ochiuri de geam și i-a căzut cu tronc. Târgul a fost fără probleme și noul stăpân al fetei „se lăuda peste tot cu fermecătoarea lui achiziție, perfectă ca amantă, dar și bună la spălat, albit și călcat cămăși“.

Tot întâmplator - câte minuni nu poate aduce sfânta întâmplare! - a făcut ca, într-una din zile, în casa generalului Menșikov să-și facă apariția țarul Rusiei în persoană. Servindu-le masa, se spune că tânăra țărăncuță a rămas înmărmurită dând cu ochii de Petru I.

„Înalt de doi metri, depășindu-i cu un cap pe cei din jur, cu o forță fizică ieșită din comun, mergând într-un ușor balans, din cauza înălțimii, țarul impresiona pe oricine îl privea. Ceea ce a șocat-o în mod deosebit pe fată a fost în primul rând privirea înaltului oaspete, când caldă, când sălbatică“.

Despre ochii lui Petru cel Mare a scris și Saint Simon: El îi vedea „negri, mari, vii, pătrunzători, bine conturați“. Se mai spunea despre țar că „eleganța nu era punctul lui forte. În schimb avea buze cărnoase și ten rozaliu. Nu putea fi văzut decât într-o tunică simplă, verde, cu revere mari și roșii, cu un suport de spadă din piele neagră. Detesta să poarte perucă, mănuși sau manșete ample. Dimineața își primea vizitatorii cu boneta de noapte pe cap, și într-un halat de casă. La dejun venea deseori în cămașă. Ceea ce nu l-a împiedicat să fie unul din geniile istoriei rusești“.

De la o noapte la o viață împreună

Puține femei nu ar fi fost fascinate de un asemenea bărbat. Printre acestea nu s-ar fi numărat, desigur, slujnica Marta Skavronska. Dar nici țarul nu a rămas insensibil la irezistibilul vino-ncoace cu care era înzestrată de natură frumoasa slujnică. Surprinzând privirea înaltului oaspete și știind că Petru I nu își permitea decât două distracții - băutura și femeile atrăgătoare -, generalul Menșikoc și-a dat seama că, de atunci încolo, cămășile lui urmau să fie spălate de alte mâini, iar patul nu îi va mai fi încălzit, noaptea, de tânăra livoniană. Martor ocular la scenă, un anume de Villabois, diplomat francez, nota:

„Suveranul a privit-o intens și lung, i-a pus întrebări, a găsit că are spirit și și-a încheiat conversația în glumă, spunându-i că ar trebui ca atunci când el va merge la culcare, ea, Marta, să-i aducă sfeșnicul în cameră. Era o hotărâre fără apel pe care o pronunțase însă amuzându-se“.

Se prea poate ca în intenția lui Petru I acea noapte petrecută cu servitoarea generalului Menșikov să fi trebuit a fi doar câteva ore de plăcere erotică. Soarta a vrut însă să fie altcumva. Nu era un secret pentru nimeni că țarul Rusiei avea, la vremea aceea, multe și felurite amante. Nu se poate spune că le-a părăsit pe toate, dintr-odată, pentru Marta. Dar, încet-încet, „acest despot cu voința de fier s-a îndrăgostit nebunește de slujnica sa“.


Pentru a fi numai a lui, țarul a instalat-o într-o căsuță de lemn de pe malurile Nevei, a botezat-o în credința ortodoxă, dându-i numele de Ecaterina Alekseevna și o numea, îndrăgostit până în vârful urechilor, „Katerinușca“ sau „hirzensfreudchen“ - mica mea prietenă de suflet. Acolo, în căsuța de lemn de pe Neva, își petrecea nopțile Petru cel Mare.

„Își scotea cismele groase de ploaie, își punea haina la uscat pe cuptor și, comod așezat pe un fotoliu, își fuma pipa olandeză. Ecaterina tricota sau robotea la bucătărie. Toată arta sa menajeră și-o punea acum în slujba lui Petru I, ceea ce el aprecia foarte mult. Cu ea se simțea bine, celelalte amante îl storceau de cadouri, pensii și servicii diverse pentru frații, verii și prietenii lor. Ecaterina nu cerea nimic“.

Un istoric francez de origine rusă, Henri Troyat, scria că „Ecaterina era cea mai înșelată femeie din lume - nu-i stătea în fire țarului să renunțe de tot la aventurile amoroase de ocazie - dar și cea mai iubită ființă omenească din lume“.

„A fost vorba de o iubire adevărată - au spus biografii lui Petru cel Mare - Este de ajuns să le vezi corespondența pentru a înțelege acest lucru“.

Scotocind arhivele vechi, aceștia au descoperit 223 de scrisori de la Petru I către Ecaterina sa.

„Sunt scrisori emoționante, pline de tandrețe și de un devotament fără margini, iar uneori, când era departe de ea, de o tristețe adâncă; din multe scrisori se desprind preocuparea și teama pentru sănătatea iubitei sale“.

Trebuie spus, totuși, așa cum s-a întâmplat în mai toate iubirile celebre, relația dintre Petru cel Mare și Ecaterina nu a fost liniară. Au existat și urcușuri, dar și coborâșuri. Potrivit concepției sale, că nici o femeie nu este de neînlocuit („în afară doar poate de Ecaterina“, recunoștea el), țarul își permitea din când în când escapade erotice prin alte paturi.

Este cunoscută, printre altele, și relația trecătoare cu una din fiicele lui Dimitrie Cantemir. Dar revenea mereu la Ecaterina. Nici aceasta, se spune, nu ia rămas datoare, înșelându-l cu un oarecare Villi Mons. Revenind la căsuța de lemn de pe Neva, se poate spune că aceasta a căpătat ușor, ușor, noi valențe. Dintr-un simplu și nevinovat cuibușor de nebunii, s-a transformat într-un veritabil cabinet de lucru imperial.  A devenit o obișnuință ca acolo să-și primească țarul miniștrii.

„Se întâlnea cu ei în prezența Ecaterinei. Discutau afaceri de stat. Dacă se ivea un litigiu, Petru întorcea privirile către Ecaterina, cerându-i părerea. Ea schița doar un gest, discret, fără să ridice capul“.

Dar, modestă și discretă, „ea nu-i dădea sfaturi decât atunci când i le cerea. Avea vederi pline de bun simț această femeie de la țară. Discernea ușor pe adevărații oameni devotați de cei falși. În multe situații la salvat pe Petru de la mici erori, care ar fi putut deveni foarte grave“.

Tot în această căsuță modestă de lemn, cea care avea să devină oficial împărăteasa Rusiei a devenit mamă a cinci copii, procreați împreună cu Petru cel Mare. Din păcate, trei dintre aceștia și-au găsit sfârșitul la vârste foarte fragede. Au supraviețuit doar două dintre fete - spre nefericirea celor doi îndrăgostiți, care și-ar fi dorit din tot sufletul un moștenitor de sex masculin. Este vorba de Anna, care avea să devină ducesa de Holstein-Gottorp și de Elizaveta - viitoarea împărăteasă a Rusiei, între anii 1741-1761, Elizaveta Petrovna.

Ecaterina îl însoțește în campanii

Atât de puternică era iubirea ce îl lega pe țar de Ecaterina sa încât, când pleca în campanii „se despărțea cu mare tristețe de ea“. Asta până într-o zi, când nu a mai acceptat întristătoarele despărțiri. Au hotărât, probabil, într-o ultimă noapte de dragoste înaintea unui război inevitabil, să meargă și ea la luptă. Zis și făcut. Și, se spune, soldaților nu le-a displăcut. Dimpotrivă.

„Ei au admirat forța și rezistența Ekaterinei, egale - un compliment ce pare de necrezut - cu cele ale țarului. Fără să facă mofturi, Ecaterina a parcurs împreună cu Petru cel Mare și cu armatele sale etapă după etapă, campaniile militare. Nu o speria deloc șuieratul gloanțelor sau al șrapnelelor“.

Uneori intervențiile sale în culisele câmpului de luptă influențau decisiv rezultatele unor bătălii. Cel mai elocvent exemplu în acest sens îl constituie situația dezastruoasă în care s-a aflat Petru cel Mare, pe 10 iulie 1711, în cunoscuta confruntare ruso- turcă de la Stănilești, pe Prut. Amețit binișor de șampania franțuzească și de vinul de Cotnari cu care l-a tot cinstit aliatul său de nădejde, Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, țarul s-a pomenit împresurat de turci.

„Disperat - scriu cronicarii - Petru l-a expediat urgent pe vicecancelarul său, Sofrov, în tabăra inamică. Să negocieze condițiile de pace. Ar fi acceptat, pentru a-și salva armata, chiar să abandoneze toate cuceririle făcute până atunci“.

Spre surprinderea lui, Sofrov a venit de la negocierile cu turcii cu propuneri atât de avantajoase pentru partea rusă, încât țarul a exclamat:

„Ei, drăcie! Numai un nebun s-ar fi gândit ieri seară la așa ceva! Cum s-a produs miracolul?“.

Azi se știe - au spus istoricii. Ecaterina îi trimisese în mare secret marelui vizir toate averile sale personale - până la ultimul diamant, până la ultima bucățică de aur. Cum se vede, Ecaterina făcea de toate pe câmpul de luptă. Nu se dădea în lături de la nimic. Alta era situația când, după atacuri și contraatacuri înverșunate în contact direct cu inamicul, în momentele de acalmie ale bătăliilor, cuplul imperial se retrăgea în cortul de campanie împărătesc, pentru odihnă și destindere.

„O dată intrată în elementul ei - nota istoricul Constantin Grunwald - redevenea ceea ce era de obicei: o femeie cochetă, drăgălașă, gata de a se dărui cu totul bărbatului pe care îl iubea la nebunie. Aflată la adăpostul cortului, dar de multe ori chiar în fața acestuia, în fața soldaților, dansa minunat, cu virtuozitate, cei mai complicați pași împreună cu Petru, ca partener“.

Așa își ducea războaiele Petru cel Mare. După campanie, îndrăgostiții se întorceau în aceeași căsuță de lemn de pe Neva. Ca amant și amantă. Sătul probabil de incertitudinea în care își ducea viața conjugală, țarul Rusiei se hotărî să pună capăt stării de ambiguitate a legăturii sale cu Ecaterina. La începutul lui 1711, înainte de a pleca în campania de pe Prut cu turcii, Petru I le-a convocat la Moscova pe sora sa, Natalia, pe o cumnată și pe cele două nepoate ale sale, fără a le explica motivul întâlnirii. Punându-le în fața faptului împlinit. Martor la eveniment, diplomatul danez, Juel, consemna:

„Petru le-a spus distinselor lui rude să o considere pe Ecaterina soția lui și țarină a Rusiei, că el e obligat să plece de urgență, că se va căsători cu ea imediat ce se va putea. Dacă cumva se va întâmpla să moară înainte să se căsătorească, vor trebui s-o socotească văduva lui legitimă. Prințesele abia s-au stăpânit să nu o pălmuiască pe ex-slujnica de până atunci, sau măcar să-i încrețească părul. Au fost însă nevoite să-i sărute mâna și să-i facă temenele“.

Petru cel Mare s-a ținut de cuvânt.

„Pe 19 februarie 1711, la ora 7 dimineața, la capela prietenului său, Menșikov - generalul care i-o dăduse țarului pe slujnica Marta Skovronska - s-a căsătorit, după datinile rusești, cu Ecaterina Alekseevna. Două fetițe superbe, de cinci și trei ani, domnișoare de onoare, au ținut trena imensă a miresei“.

Era vorba de Anna și Elizaveta, odraslele feminine ale cuplului împărătesc. După ceremonia religioasă a căsătoriei, într-un cadru simplu și intim, au urmat „destrăbălările“. Un dineu de gală care a adunat întreaga protipendadă rusească a vremii, întregul corp diplomatic străin și o numeroasă suită de oaspeți de seamă de peste hotare.

S-a continuat cu un bal fastuos, în prim plan cu cadrilul occidental, cu mazurca poloneză și, mai ales, cu cazaciocul mujicilor de pe Volga și Don. Pentru întreținerea veseliei și antrenului au curs râuri de șampanie franțuzească și votcă rusească din orz și porumb. Nu au lipsit, la sfârșit, tonele de artificii aruncate în aer, în cinstea mirelui și a miresei. Se înțelege că cea mai fericită dintre femei era Ecaterina, devenită țarină cu acte în regulă.

Pe chipul ei frumos radia o bucurie și o fericire ce nu pot fi descrise“, consemnau martorii oculari ai acestor evenimente.

A fost cu adevărat frumoasă Ecaterina?

A fost o adevărată femeie frumoasă această Ekaterină, împărăteasă a Rusiei? Întrebarea persistă, în rândul istoricilor, și în zilele noastre, după trecerea a nu mai puțin de 300 de ani. La vremea respectivă, opiniile erau împărțite. Dictate, în cele mai multe cazuri, de interese mai mult sau mai puțin demne de luat în seamă.

Pe de-o parte invidia feminină și răutatea, pe de alta, slăbiciunile bărbaților de a se lăsa subjugați fără rezerve de farmecele femeilor atrăgătoare pur și simplu (și nu neapărat frumoase-frumoase). La Berlin - spre exemplu - unde Petru I a luat-o pe Ecaterina într-o călătorie cu el, în vizită la regele Friederich- Wilhelm I și la regina Prusiei, sora viitorului Friederich II nota în memoriile sale:

„Țarina era mică și îndesată, cu pielea smedă, lipsită cu totul de finețe și grație. Era deajuns s-o vezi ca să-i ghicești originea umilă, plebee“.

Și continuă:

„Ecaterina era însoțită de așa zise doamne de onoare. Erau în cea mai mare parte servitoare germane care slujeau și, drept doamne de onoare, cameriste, bucătărese și spălătorese. Aproape toate acestea erau în brațe cu câte un copil bogat înveșmântat și, când erau întrebate dacă este al lor, răspundeau cu nemăsurată plăcere și plecăciuni după obiceiul rusesc: Țarul ne-a făcut cinstea de a ne dărui acest prunc“.
„După felul cum era îmbrăcată - clevetea și o franțuzoaică de viță nobilă - ai fi luat-o drept o comediană. Avea o rochie ieftină, cumpărată probabil la măna a doua, cu o croială de-a dreptul străveche, încărcată cu podoabe și slinoasă peste poate. Purta o duzină de decorații, și tot atâtea medalioane cu chipuri de sfinți, și relicve agățate peste tot; când mergea, credeai că trece un catâr, atât de tare zdrăngăneau acele tinichele“.

Și, totuși, „manierele sale nu aveau nimic respingător - susținea un oarecare baron de Pollnitz -, chiar puteau fi socotite corecte, dacă te gândeai de unde se trage. Este limpede că, dacă ar fi avut pe lângă ea o persoană potrivită, țarina s-ar fi lăsat învățată, căci dorința nu-i lipsea“.


Așadar era sau nu frumoasă Ecaterina? În sensul obișnuit al cuvântului, nu!, au fost de părere cei mai mulți. Și totuși, s-au întrebat nu chiar atât de puțini, cum a reușit să subjuge atâția bărbați din înalta societate, terminând cu însuși Petru cel Mare, unul dintre cei mai de seamă țari ai Rusiei? Simplu! Sa afirmat și se mai afirmă încă:

„O țărăncuță și drăguță, care râde tot timpul și iubește veselia, nu numai că provoacă ochii poftitori ai bărbaților, dar îi atrage spre ea ca mierea muștele. Irezistibili la ea erau ochii mari și catifelați, care își schimbau atitudinea când te așteptai mai puțin, devenind, cât ai clipi, din languroși și melancolici, arzători din cale-afară. Îi erau irezistibili și sânii opulenți, și șoldurile mereu mișcătoare, și gleznele plinuțe...“

Cei mai darnici cu laudele la adresa țarinei - care devenise între timp și maestră a Ordinului Sfânta Ecaterina - s-au dovedit a fi „cohorta de diplomați străini“. Erau uimiți că prima doamnă a Rusiei „se întreținea cu ei în mai multe limbi străine, pe care toți se întrebau cum și când le învățase“.

Simțind probabil că i se apropie sfârșitul, Petru cel Mare o încoronează, cum s-a văzut, pe Ecaterina drept împărăteasă a Rusiei, în mai 1724. Presimțirile i s-au adeverit. Peste numai câteva luni, la începutul lui 1725, cel mai mare dintre țarii Rusiei „își încheie conturile cu viața de pe acest tărâm, rămânând însă pentru totdeauna în istoria universală“. Ecaterina este proclamată țarină suverană și legitimă. A domnit însă numai 16 luni.

Dar au fost 16 luni fericite pentru Rusia“, spun istoricii. A continuat toate marile proiecte începute și neterminate de cel ce fusese Petru cel Mare, însă a și „îndulcit justiția terifiantă instaurată de Petru I“.

Lovită de hidropizie - boală cauzată de acumularea serului într-o cavitate naturală a corpului sau între elementele țesutului conjunctiv - împărăteasa Ecaterina a Rusiei se stinge din viață pe 17 mai 1727, la vârsta de numai 42 de ani. Cu toată originea ei plebee, rușii nu au uitat-o. O venerează la fel ca pe marele lor țar, Petru I.