Dostoievski, boala si moartea jpeg

Dostoievski, boala si moartea

La sfârşitul anului 1879, doctorul M.N. Snitkin, rudă cu Anna Grigorievna (soţia lui Dostoievski), l-a consultat la cererea ei pe Feodor Mihailovici şi, după ce l-a liniştit pe bolnav, i-a comunicat ei că boala a făcut progrese funeste şi că în situaţia lui actuală emfizemul poate ameninţa viaţa bolnavului. Vasele mici ale plămânilor deveniseră atât de subţiri şi de fragile, încât în urma unui efort fizic sau a unor frământări sufleteşti se puteau sparge. Trebuiau evitate cu orice preţ astfel de eforturi.

Moştenirea rămasă de la familia Kumanin, care l-a împovărat ani de zile pe Dostoievski din cauza disputelor familiale şi învinuirilor reciproce, i-a dat în ianuarie 1881 ultima sa lovitură, de data aceasta fatală. Conform unei dispoziţii testamentare speciale a răposatei mătuşi cu privire la proprietăţile sale funciare, în ianuarie 1881, Dostoievski a fost pus în posesia unei părţi a domeniului ei din Reazan, cu condiţia să le despăgubească cu bani pe surorile lui. Asta a şi dus la un deznodământ nefericit.

De la Moscova soseşte sora cea mai dragă a lui Dostoievski, Vera Mihailovna Ivanova, cu rugămintea de a le da comoştenitoarelor pământ în loc de  bani, ceea ce însemna ca el să renunţe în favoarea surorilor la partea sa din domeniul de la Reazan.

După spusele fiicei romancierului, pe 26 ianuarie, la ei la masă a avut loc o discuţie de afaceri între frate şi soră. Era vorba de moştenirea rămasă de la mătuşa Kumanina. Disputa devenise foarte aprinsă. Dostoievski s-a ridicat de la masă şi s-a retras în cabinetul său. Aici, pe gât i-a ţâşnit un şuvoi de sânge, dar n-a durat mult. A încercat să-i liniştească pe cei dragi. Înainte de căderea serii a venit medicul de familie. Pe când îi ciocănea pieptul, sângele a ţâşnit din nou şi Dotoievski şi-a pierdut cunoştinţa. După ce şi-a venit în fire, şi-a luat rămas bun de la toţi cei apropiaţi şi, trimiţându-i pe copii afară din cameră, i-a mulţumit Annei Grigorievna pentru fericirea pe care i-a dăruit-o.

Bolnavul şi-a petrecut noaptea în linişte. Ziua de 27 ianauarie a trecut fără alte hemoragii. Familia s-a mai liniştit, tatăl a discutat cu copiii, apoi a citit corectura la “Jurnalul de scriitor” care trebuia să apară pe 31 ianuarie.

În ziua de 28 ianuarie, la ora 7 dimineaţa, Anna Grigorievna s-a trezit şi a văzut că soţul o priveşte.

Cum te mai simți, dragul meu?l-a întrebat ea, aplecându-se către el.

Știi, Ania, a spus Feodor Mihailovici cu voce stinsă, sunt trei ore de când nu dorm și mă tot gândesc, și-mi dau seama limpede că am să mor astăzi.

– Dragul meu, de ce crezi asta? Doar acum te simți mai bine, sângele nu mai curge, se vede că s-a format un „dop”, cum spunea Koșlakov. Pentru Dumnezeu, nu te mai chinui cu temerile, ai să mai trăiești, te asigur eu.

-Nu, o ştiu, trebuie să mor astăzi!

A deschis Biblia care-i fusese dăruită la Tobolsk de soțiile decembriştilor:

Vezi ce scrie aici:„nu mă reţine”, înseamnă că am să mor.

Anna Grigorievna plângea. El îi mulțumea mereu, o consola, îi încredința copiii.

Ține minte, Ania, te-am iubit întotdeauna cu o dragoste fierbinte și nu te-am înșelat niciodată, nici măcar cu gândul!

La ora 11, hemoragia s-a repetat. Bolnavul a fost cuprins de o slăbiciune neobişnuită. El și-a chemat copiii, i-a luat în brațe și și-a rugat soția să citească parabola fiului risipitor. Aceasta a fost ultima lectură auzită de Dostoievski. După o nouă hemoragie, la orele 7 seara, el și-a pierdut cunoștința și la orele 8 și 38 de minute a murit.

Încăperea era plină de prieteni şi cunoscuţi, care au ţinut să fie de faţă – potrivit unui străvechi obicei – la sfârşitul omului drag. Înaintea lor, pe fondul întunecat al divanului, sub fotografia “Madonei Sixtine”, se afla “o faţă chinuită de gânduri, arsă parcă toată pe dinăuntru de o văpaie pătimaşă…”

sursa:ISTORII REGASITE