Autor 15004 vizualizări


Un grup de cercetători botoşăneni a reuşit să scoată la iveală şi să publice o serie de documente inedite despre copilăria lui George Enescu, din satele judeţului Botoşani, unde părinţii acestuia deţineau mai multe moşii. O copilărie umbrită de moartea celor şase fraţi ai săi, dar luminată de farmecul descoperirii muzicii. George Enescu, cel mai important compozitor român, s-a născut acum 135 de ani în ţinuturile Dorohoiului, la Liveni, şi a trăit până în 1955.

 Despre George Enescu s-a scris mult, atât în presa vremii, cât şi ulterior, i-au fost dedicate muzee, precum cele de la Bucureşti, Dorohoi, Tescani şi Liveni, iar biografia sa este binecunoscută, la fel ca şi opera muzicală. Dincolo de ceea ce se ştie despre marele Enescu, un grup de cercetători botoşăneni, condus de colonelul în rezervă Sergiu Balanovici, şeful Secţiei de Memorialistică de la Muzeul Judeţean, a scos la lumină din arhivele naţionale documente inedite, care zugrăvesc un altfel de George Enescu. Este vorba despre mărturii unicat şi articole din presa botoşăneană. Toate aceste documente au fost adunate într-o lucrare de memorialistică, „George Enescu. Memoria arhivelor botoşănene“, publicată cu sprijinul directorului Arhivelor Naţionale de la Botoşani, Rodica Crăcană, acum două săptămâni la Botoşani şi lansată la Casa Memorială „George Enescu“ din Dorohoi, un loc cu totul special pentru genialul compozitor român.

„Sunt informaţii de un real interes din viaţa marelui compozitor şi muzician George Enescu. Sunt documente din arhivele judeţene de la Botoşani care pun în evidenţă legăturile artistului cu locurile natale. De asemenea, sunt anumite scrisori, trimiteri din presa scrisă care fac referire la Enescu“, precizează Florin Ştirbăţ, muzeograf şi coeditor. Totodată, este pentru prima dată când aceste documente inedite au fost reunite într-un volum. „Lucrarea încearcă să cuprindă, sperăm noi, toate documentele existente în arhivele din Botoşani, cu referire la George Enescu“, adaugă şi Rodica Crăcană. Totodată, coordonatorul proiectului, Sergiu Balanovici, spune că în 2017 va apărea un nou volum cu documente privind viaţa lui Enescu. Aspecte din copilăria marelui compozitor, dar şi aspecte mai puţin cunoscute din viaţa şi familia lui Enescu au fost scoase la iveală prin prisma lucrării cercetătorilor din Botoşani şi a documentelor strânse. În cercetare au fost incluse lucrări şi mărturii strânse de preotul Nicolae Hodoroabă în perioada interbelică.

Muzica a ridicat familia Enescu pe scara socială

Strămoşii compozitorului erau deosebit de înzestraţi în plan muzical, asta a descoperit preotul Nicolae Hodoroabă, în urma cercetărilor sale de amploare privind viaţa şi moştenirea genetică a lui Enescu din perioada interbelică. De altfel, în familia acestuia, muzica avea o tradiţie specială, născută în stranele bisericilor din judeţul Botoşani. Cele mai vechi informaţii privind înclinaţia către muzică a familiei Enescu provin tocmai de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Preotul Hodoroabă, bătând satele din zona Dorohoiului, a aflat că străbunicul lui Enescu era un cântăreţ aparte, considerat un adevărat talent al lumii rurale. Este vorba despre Enea Galin, un ţăran din satul Zvorâştea, din apropierea Dorohoiului. A trăit şi a muncit pe moşiile prinţului Alexandru Moruzi, la cumpăna dintre veacuri. Nu avea niciun fel de studii şi, implicit, nu văzuse în viaţa lui un portativ cu note, după cum arată preotul Hodoroabă, dar avea un glas frumos, arată acelaşi autor.

Datorită calităţilor sale vocale, de la munca pământului a fost pus cântăreţ în strana bisericii, fiind şi un om deosebit de credincios. Cânta atât de frumos, încât, aşa cum arată mărturiile vremii, inclusiv prinţul Moruzi cu familia sa şi numeroşi boieri veneau doar să-l asculte pe Enea Galin din Zvorâştea. „El era cântăreţ la strană la biserică şi cânta atât de frumos, încât îi mersese vestea. Din breasla lui, prin partea locului, nu se găsea un altul care să-l întreacă sau să-i stea împotrivă.(...) Proprietarul moşiei, boier vechi de viţă grecească, cu obiceiuri orientale, ţinea mult să aibă cântăreţi speciali la biserică, pe care îi plătea singur, mai făcându-le şi alte înlesniri, iar la slujbă, după heruvicul şi axionul cântate cu măiestrie, zurăiau galbenii pe strana iscusitului dascăl Enea Galin“, scria preotul Nicolae Hodoroabă la 10 octombrie 1927, în volumul „George Enescu. Contribuţii la cunoaşterea vieţii sale cu 16 clişee în text“.

 De altfel, preotul care a realizat prima biografie inedită a lui Enescu spune că, deşi nu are informaţii clare, este convins că acest talent muzical era în familia lui Enescu de generaţii întregi, poate chiar de mai bine de trei secole. „N-am putut afla dacă şi răs-străbunicii lui George Enescu aveau frumosul dar al cântului, dar putem presupune că posedau această divină înzestrare“, adăuga Hoboroabă în aceeaşi lucrare. Talentul muzical al Eneştilor din zona Dorohoiului, după Enea Galin, a devenit proverbial şi a însemnat de fapt ridicarea familiei la un rang superior pe scara socială.

Boierii, aşa cum arată mărturiile vremii, erau fascinaţi de calităţile vocale ale ţăranilor din Zvorâştea, coborâtori ai neamului Enescu. De alfel, cea mai bună dovadă o reprezintă fiul lui Enea Galin, Gheorghe Enescu, bunicul după tată al marelui artist. Născut în familie de ţărani în aceeaşi localitate, Zvorâştea, Gheorghe Enescu îi calcă pe urme tatălui său, atât de apreciat în stranele bisericilor. Văzând că fiul său este credincios şi înzestrat cu calităţi vocale, profitând de veniturile suplimentare furnizate de prinţul Moruzi, Enea Galin îşi trimite copilul la şcoală.

Gheorghe Enescu reprezintă, aşa cum arată documentele, desprinderea familiei de condiţia de plugar şi ţăran pe moşiile boiereşti. Învaţă carte bisericească la mănăstirea Vorona, în judeţul Botoşani, şi apoi la şcoala catihetică din municipiul Botoşani. Este hirotonit diacon şi apoi, după 1861, devine preot. Slujeşte în această funcţie peste 37 de ani, la biserica din Zvorâştea. Cum era de aşteptat, talentul său muzical a fost descoperit de marii boieri. La fel ca şi tatăl său, Enea Galin, Gheoghe Enescu, este răsplătit pentru calităţile sale de familia Moruzi, care continua să vină la biserică doar pentru a-i asculta vocea. „Preotul Gheorghe Enescu cânta straşnic din gură;avea o vocea îngerească de tenor. Toţi musafirii şi neamurile boierului Moruzi, care se găseau la curtea sa, veneau la biserică s-asculte slujba în zilele de duminică şi sărbători, căci pe atunci, boierii noştri ţineau strana adesea, pentru că în clasa de sus, credinţa era fierbinte şi puternică. Pentru evlavia şi frumuseţea cu care oficia la sfinte slujbe, furnicând inimile celor din biserică cu minunatul său glas, boierul i-a dat loc şi lemn de casă, îi da salar bun şi-i făcea şi alte înlesniri pe moşie. În partea Siretului îi merse vestea, de aceia era poftit la multe slujbe şi prin alte sate şi târguri“, scria Nicolae Hodoroabă.

Nu doar bunicii din partea tatălui lui George Enescu au fost talentaţi. Dacă cei din neamul lui Enea Galin şi Gheorghe Enescu erau cântăreţi renumiţi pentru glasul lor, din partea mamei, bunicul compozitorului, Ioan Cozmovici, preot la rândul său  (de această dată în târgul Mihăilenilor, la graniţa cu Bucovina austriacă), era renumit pentru calităţile sale ca pianist şi chitarist. Mărturiile vremii, adunate în „Memoria arhivelor botoşănene“, spun că talentul de a cânta la chitară era foarte rar în această parte de ţară şi că, de fapt, preotul Cozmovici era atât de talentat, încât reuşise să înveţe singur să deprindă cu măiestrie acest instrument.

Tatăl — violonist, mama — pianistă şi chitaristă

 Aşa cum arată şi Nicolae Hodoroabă, talentul muzical al familiei Enescu a dăruit un alt statut şi o altă perspectivă asupra viitorului urmaşilor, mai ales prin contribuţiile prinţilor şi boierilor îndrăgostiţi de muzică bisericească. Tatăl lui George Enescu, nepotul renumitului Enea Galin, era, de asemenea, un mare talent în domeniul muzical. Se numea Constantin Enescu şi s-a născut la 1848 în Zvorâştea. Iniţial, tatăl său, văzându-l înzestrat cu acelaşi talent nativ în domeniul muzical, doreşte să-l facă preot. Deşi cunoştea perfect latina, era credincios şi cânta dumnezeieşte, cum spune preotul Hodoroabă, Constantin Enescu nu a călcat pe urmele lui Enea Galin. Pleacă de la seminar, ajunge pentru o perioadă învăţător la Vârful Câmpului şi, mai apoi, se îndreaptă către agricultură. Mai precis, ajunge arendaş de moşie, devenind un personaj înstărit. Ajunge administratorul moşiei familiei Cozmovici din Mihăileni şi astfel ajunge să-şi cunoască viitoarea soţie, pe Maria Cozmovici, mama lui George Enescu. Se căsătoresc şi devin o familie de muzicieni deosebit de talentaţi. „Dar tatăl maestrului nu cânta admirabil numai din gură, ci şi din vioară.

Talent muzical înnăscut a avut şi mama sa, care cânta foarte bine din chitară. Tatăl ei, preotul Ioan Cozmovici din Mihăileni, i-a tocmit un muzician reputat din Bucovina, de la care a luat lecţii de piano şi chitară, specializându-se, însă, în chitară. Tot de la acesta a mai luat lecţii de germană şi de franceză“, mărturisea Hodoroabă, citat în „Memoria arhivelor botoşănene“. Familia Enescu dădea adevărate concerte în casele lor din Liveni şi Dorohoi. Constantin Enescu cânta la vioară, acompaniat de soţia sa, Maria, la chitară sau la pian. Mărturiile epocii arată că tatăl lui George Enescu era deosebit de cult, învăţând singur limbi străine. „Citea mult. Era un autodidact. Cunoştea bine literatura şi limba franceză pe care le-a învăţat singur. A vizitat principalele oraşe din Apus:Viena, Budapesta, Paris, Berlin şi Londra“, se arată în „Memoria arhivelor botoşănene“.

De ce a fost „Cocuţă“ ţinut ascuns de ochii lumii

În familia înstărită şi deosebit de cultă a lui Constantin şi a Mariei Enescu se naşte George Enescu la 7 august 1881 în sătucul Liveni-Vârnav, la acea vreme în comuna Cordăreni, judeţul Dorohoi. Astăzi, din punct de vedere administrativ, Liveniul se află în comuna George Enescu, denumită astfel omagial după numele muzicianului din judeţul Botoşani. Specialiştii Muzeului Judeţean din Botoşani au reuşit să găsească în arhive inclusiv actul de naştere al lui George Enescu. Conform acestui act, de fapt, marele compozitor se numea Ghiorghe. „Din anul una mie opt sute optezeci şi unul, luna august, în nouă zile, oarele opt post-meridiane. Act de naştere a lui Ghiorghe Enescu, de sexul bărbătesc, născut alaltăieri, pe oarele opt post-meridiane, în comuna Cordăreni, fiu al dlui Costache Enescu, în etate de treizeci şi trei de ani, şi al dnei Maria Enescu, în etate de treizeci de ani, ambii de profesie arendaşi, domiciliaţi în comună“, se arată în actul original. Oamenii din sat ţineau minte exact cum a văzut lumina zilei George Enescu. „Iaca, părinte, aici l-o făcut duduca pe conaşu’. Aici o lehuzât, pe-un divan aşezat lângă peretele cu fereastra. Parc-o văd amu’ pe duduca Marhioliţa, Dumnezeu s-o hodinească!“, îi povestea o bătrână din Liveni preotului Hodoroabă în anii ’20.  Era al şaptelea şi ultimul copil al familiei Enescu.

Şase fraţi morţi

Din Ghiorghe, micuţul născut la Liveni, devine George, un nume franţuzit de tatăl său, în urma călătoriilor la Paris. Ţăranii de pe moşie nu reuşeau să-i spună decât Jurjac sau Jorjâcă. George Enescu a avut încă de la naştere o situaţie specială în familie, aşa cum arată mărturiile. Toţi cei şase fraţi ai săi muriseră la vârste fragede. Cinci băieţi ai familiei Enescu au murit până la vârsta de 6 ani, iar fata a supravieţuit doar până la 12 ani. Din această cauză, George Enescu a fost protejat într-un mod aparte, în special de mama sa, speriată că ar putea rămâne şi fără acest ultim copil. Practic, pentru a nu purta ghinion şi acestui prunc, familia se mută în satul Cracalia, aflat la o distanţă mică de Liveni, tot pe moşiile lui Constantin Enescu. Aici, Jurjac, cum îl strigau sătenii, a fost ţinut o bună perioadă ascuns de ochii lumii.

Maria Enescu nu dorea să-l arate nimănui. „De la 1 an, de teamă să nu-l deoache, mama sa nu dădea voie să-l vadă nimeni şi de aceia ţinea copilul mai mult ascuns în casă“, spunea preotul Hodoroabă în biografia dedicată lui Enescu. Mai mult decât atât, Maria fiind şi foarte religioasă, îşi ducea în permanenţă copilul la Mihăileni şi apoi la mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou“ de la Suceava, pentru a-l împărătăşi. Maria Enescu trăia în permanenţă cu teama că George ar putea muri, la fel ca fraţii săi. „La mănăstire, plătea la călugări ca să-i închine odorul pe la icoane, să-i citească acatiste şi să-i facă rugăciuni, pentru sănătate şi fericirea lui“, scria Nicolae Hodoroabă. În perioada interbelică, oamenii din Cracalia îşi aduceau aminte că micul Jurjac a crescut printre fustele mamei, mai mult închis în casă. Doar intervenţia energică a tatălui a făcut ca micuţul George Enescu să se poată juca în bătătură. „Marhioliţă hăi, lasă bre, băietul să se gioace şi să iasă pe-afară, ce-l ţâi închis ca la arest? Vrai să-l creşti un sălbatec?“, spune Constantin Enescu într-o mărturie cuprinsă în „Memoria Arhivelor Botoşănene“.

Odată ce Constantin Enescu a pus piciorul în prag şi a luat atitudine faţă de protecţia exagerată din partea soţiei sale, George a crescut pe uliţele satului printre copiii ţăranilor, aşa cum îşi aminteau localnicii în perioada interbelică. Însă copilăria idilică a fost scurtă, fiindcă la vârsta de numai 7 ani, George Enescu deja pleca pe drumul devenirii sale ca muzician, tocmai la Viena. Până atunci, însă, a copilărit la Liveni, Cracalia şi Mihăileni. C. Livan, un ţăran din Cracalia, care avea 60 de ani în anii ’20, îi povestea preotului Hodoroabă cum oamenii de pe moşie îi făceau jucării lui Enescu. „Dacă-l ştiui pe băiet? Îi făceam mingi de păr pentru gioacă“, îi spune bătrânul preotului. Un alt bătrân, care avea 80 de ani la vremea aceea, îi povestea şi el preotului Hodoroabă despre copilul George Enescu şi despre plăcerile lui din pruncie. „Satu nostru, părinte, o oblicit, că el o agiuns om mare! Ave sămne bune aş de mâţâţăl:ave conţăt în cap. Că iaca, o lua aşa spre asfinţit pe gios, pe malul gârlei şi-i plăce tare cum şusâie apa, cum rag gitile, cum cântă păsările, cum orocăiesc broaştele“, spunea Toader Duper.

De altfel, şi în perioada studiilor, Enescu venea acasă şi petrecea vacanţele pe plaiurile natale. „Îi plăceau mult plimbările pe câmp, prin lanuri, prin văi, pe malul apei. Plimbările nu le făcea călare, numai pe jos sau cu trăsura. Pe la 1890, mama sa mutându-se în casa părintească din Mihăileni, marele muzician petrecea o parte din vară la Cracalia, iar restul, în Mihăileni“, scria preotul Hodoroabă. Această din urmă localitate era un târg dezvoltat cu o viaţă economică înfloritoare. Aici a rămas în tradiţia locală o suită de amintiri despre micul Enescu.

„Eu aşa ştiu de la bunicul meu. A învăţat să cânte la vioară şi la pian. Aveau un pian mare aici în casa bunicului. Moşul meu îmi povestea cum mergea desculţ şi îl vedea pe Jorjâcă, nepotul popii Cosmovici, cum îi cânta bătrânului la vioară pe prispa casei. Din casă se auzea pianul. A învăţat şi de la lăutarii de aici“, spune Petru Bozeac, un bătrân care şi astăzi locuieşte chiar lângă casa lui Enescu de la Mihăileni. Cu toate că era lăsat să bată uliţele şi să stea cu copiii de ţăran, era diferit, iar spaimele mamei sale şi-au pus amprenta pe copilul George. O recunoştea singur în amintirile sale. „Îmi plăcea învăţătura şi aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale;le găseam nefolositoare, având simţământul că pierd timpul;fugeam de zgomot şi de vulgaritate, iar mai mult decât orice, simţeam un fel de spaimă înnăscută în faţa vieţii. Ciudat copil, nu?“, povestea compozitorul în „Amintirile lui George Enescu“ consemnate de criticul muzical Bernard Gavoty.

Prima vioară, la 4 ani

Cum era de aşteptat într-o familie cu un talent aparte pentru muzică, George Enescu a fost încă din primii ani atras de instrumentele muzicale, dar şi de sunete. Mai mult decât atât, şi-a depăşit toţi înaintaşii, fiind un adevărat copil-geniu. Nu era vorba doar de muzică, cum arată mărturiile, ci şi de o inteligenţă nativă cu mult peste medie. „Eram, dacă-mi amintesc bine, un copil silitor şi chiar destul de conştiincios. La 4 ani ştiam să citesc, să scriu, să adun şi să scad“, îşi aducea aminte George Enescu în lucrarea citată mai sus. Cu toate acestea, părinţii nu au bănuit talentul excepţional pentru muzică al micului Jurjac. Descoperirea a avut loc în urma unei întâmplări hazlii. Constantin Enescu, tatăl său, i-a pus vioara în mână. „Jucându-se cu alţi copii în jurul curţii, el lua strujani de popuşoi, le rupea frunzele şi cu doi hlijani cânta în legea lui, imitând pe tatăl său şi pe scripcarul satului. Tatăl său înţelegând că i-ar fi drag să înveţe a cânta, i-a cumpărat o vioară mică, de copil, şi i-a pus-o în mână. La primul sunet al ei, George a tresărit de bucurie şi, tot jucându-se cu ea, s-a pomenit într-o bună zi că poate să cânte frânturi de cântece auzite în casă de la tatăl său“, se arată în lucrarea cercetătorilor botoşăneni.

La început, tatăl său i-a adus un lăutar din Dorohoi să-l înveţe să cânte. Era vorba despre vestitul Neculai Chioru din Dorohoi. Spre stupoarea lăutarului, copilul nici nu avea nevoie de prea multe lecţii. Abia atunci, Constantin Enescu şi-a dat seama că este vorba de un talent ieşit din comun şi l-a dus la Iaşi la vestitul violonist Eduard Caudella. Renumitul artist şi profesor a rămas uimit şi l-a trimis pe copil cu tatăl său înapoi la Cracalia să înveţe notele. Până la 6 ani, Enescu şi-a uimit părinţii, dar şi pe toţi cei care îl auzeau cântând la vioară. Mai mult decât atât, auzindu-l cum cântă, tatăl său nu a mai pus niciodată mâna pe vioară în faţa fiului său. „Măi Jorjac, de-acum, scripca mea trece la pod, cântă tu!“, i-ar fi spus Constantin Enescu fiului său, potrivit memoriilor părintelui Hodoroabă. De altfel, George Enescu este dus din nou la profesorul Caudella.

Jorjac învăţase bine notele şi nu mai cânta după ureche. Impresionat, Caudella îi recomandă tatălui să-l ducă neapărat la studii în străinătate. Scena este descrisă tot de preotul Hodoroabă pe baza unor mărturii din interbelic. „Cum l-a auzit (n.r.-Eduard Caudella) cântând pe ţâncul fenomen, a tresărit de bucurie ca la găsirea unui măgăritar şi l-a bătut pe umeri pe copil zicând tatălui:«Du-l la învăţătură că o să ajungă om mare, muzicant vestit! Nu-ţi dai seama ce odor ţi-a dat Dumnezeu»“, se preciza în lucrarea preotului din Botoşani. Imediat, Constantin Enescu l-a dus pe micul George Enescu la Viena. Tatăl său angajează o guvernantă franceză care să aibă grijă de el şi care îi predă în particular toate materiile de şcoală la cursul primar şi secundar, pe lângă limbile franceză şi germană. În Viena a făcut doi ani de vioară cu Sigismund Bachrich, iar la 9 ani a intrat la şcoala superioară a vestitului Hellmesberger. La 11 ani, Enescu termina toate cursurile cu cea mai înaltă distincţie. La doar 13 ani, era bursier al statului român, prin intervenţia Reginei Elisabeta, îndrăgostită de talentul micului Enescu. Este trimis la Paris pentru continuarea studiilor, iar la 16 ani, Enescu este deja compozitor, un adevărat maestru.

Concerte la 11 ani

 Copilul Enescu a uimit lumea încă de la o vârstă fragedă, după cum arată documentele vremii. Dădea concerte cu răsunet în presa naţională şi internaţională. De exemplu, într-un articol din 23 august 1892 din „Gazeta Bucovinei“, inclus în volumul „Memoria Arhivelor Botoşănene“, apare o cronică a impresiei pe care o făcea Enescu, în Austria şi Germania la doar 11 ani. „Micul artist a şi debutat deja în public, în trei concerte consecutive, unul dat de Conservator la 26 ianuarie, altul de cătră «Wiener Liedertaffel», la care a înlocuit pe însuşi maestrul concertului, Fritz Struss. La câte-şi trele aceste concerte, micul nostru artist a escelant la culme, ba la ultimul concert a primit şi o adresă de mulţămire foarte măgulitoare din partea Societăţii Berlinezilor“, se arăta în articol. Totodată, Enescu a primit titulatura de „Wunderkind“ („Copilul minune“) din partea unor publicaţii vieneze, precum „Wiener Extrablatt“ şi „Deustche Zeitung“.

Geniul îndrăgostit de pământul natal

Deşi George Enescu a trăit mai mult prin străinătate – de altfel a şi murit la Paris, în Franţa –, muzicianul a fost fundamental legat de locurile natale. Cel puţin aşa demonstrează o serie de mărturii inedite despre venirile lui Enescu în Cracalia, Liveni, Dorohoi şi Mihăileni. Nu ezita să străbată sute de kilometri pentru a sta şi cânta alături de ţărani, în casele sale din nordul Moldovei. Venea şi la vârsta maturităţii să se reculeagă şi să compună, în special la Dorohoi. Învăţătorul Litera din Cracalia îşi aducea aminte cum venea Enescu în anii ’20 şi-l ruga să-l ducă la casa copilăriei. „«Hai, Litera, la curte, să mai văd odăile în care am copilărit!». Şi trecea emoţionat prin toate camerele“, consemna în anii ’20 preotul Hodoroabă.

Totodată, avea o plăcere aparte de a bea apă din fântâna ridicată de tatăl său.  Apoi, le concerta ţăranilor, intra în casele lor, le mângâia pe creştet copiii şi săruta mâna bătrânelor. I-a adunat pe toţi şi le-a cântat. Mărturiile arată că plângeau ţăranii ascultându-l, mândri că le cântă. „Cânt ne-o cântat o doină şi-o ciocârlie, am crezut că toţi lupii din ţară îs înaintea noastră! Ne-au dat lăcrimile şi părul pe cap ni s-a ridicat vâlvoi“, îi mărturisea un ţăran din Cracalia preotului Hodoroabă. Tot un sătean din Cracalia îi spunea aceluiaşi biograf că Enescu venea şi omenea pe toată lumea, dar mai ales pe copii. „Dăde la băieţi zahăr şi bomboane, că ave buzunările pline. La femeile sărace le zicea:«Cum te cheamă, nevastă? Câţi copii ai? Na, să-i îmbraci!». Şi scotea câte o sută, două de lei şi le da. La câţi sărmani n-o dat el şi lemn de casă“, îşi amintea Toader Duper din Cracalia. Bătrânii îşi aduceau aminte că venea şi la sărbători şi la hore şi scria cântece pentru lăutari, special pentru sărbătoarea satului. Ataşat era şi de casa din Mihăileni, unde venea şi cânta la vioară pe prispă, chiar şi atunci când părinţii şi bunicii săi nu mai erau. A venit chiar şi cu Yehudi Menuhin să concerteze la sala de bal din Mihăileni.

 

Continuarea pe Adevărul.ro