Autor 9567 vizualizări


Într-o zi de joi, la biserica Sant Pere Apòstol din orășelul catalan Reus era botezat un băiețel născut cu numai o zi în urmă – adică miercuri, 25 iunie 1852. Copilul – trecut în actele parohiei cu numele de Antoni Placid Gaudí i Cornet – se născuse de fapt nu în orașul în care burghezia catalană își construia casele de vacanță, ci la patru kilometri distanță, în satul Riudoms, de unde provenea tatăl său. 

Micul Antoni Placid era al cincilea copil al meșterului arămar Francesc Gaudí i Serra și al soției sale, Antònia Cornet i Bertran, al cărei tată era și el arămar – se vede că în Catalonia secolului al XIX-lea mai era încă respectată tradiția din Evul Mediu, care le cerea tinerilor meșteri să se însoare neapărat cu fiice de meșter din aceeași breaslă… 

Un copil bolnăvicios, introvertit și cu spirit de observație

Ultimul născut al familiei Gaudí era un copil bolnăvicios, chinuit de un reumatism atât de grav, încât de-abia putea merge. Să alerge și să bată străzile cu alți băieți de vârsta lui? Absolut exclus, pentru că adeseori micul Antoni nu se putea deplasa fără să fie urcat pe spinarea unui catâr. Fiul arămarului stătea mai mult în casă și, când se plictisea să se tot uite la pereți, se târa cum putea în atelierul tatălui său, un loc care pur și simplu îl fascina. Mai târziu, când avea să ajungă acel arhitect vestit nu doar în Catalonia natală, ci și în întreaga lume, Antoni Gaudí avea să le povestească interlocutorilor săi că acolo, în atelierul tatălui său care confecționa tot soiul de vase și țevi din aliaje de cupru (cu forme care mai de care mai alambicate), a descoperit el „sensul spațiului”.

Celelalte două surse de inspirație ale viitorului arhitect au fost cărțile și natura. În fiecare vară, micul Antoni era trimis la țară, unde privea fascinat – și cu multă atenție – tot ce vedea în jurul său. Copilul introvertit a dezvoltat astfel un spirit de observație cu totul deosebit cu care avea să-și pună de multe ori profesorii în încurcătură. De exemplu, când unul dintre profesorii săi a afirmat că păsările zboară pentru că au aripi, micul Antoni i-a oferit imediat un foarte grăitor contraexemplu: găinile.

Student talentat și nonconformist

La 17 ani, Antoni Gaudí s-a dus (în sfârșit, pe picioarele lui!) la Barcelona, pentru a studia arhitectura. Studiile i-au fost întrerupte de Războiul civil (cel de-al treilea Război Carlist, mai exact), în timpul căruia a fost încorporat în armată, servind în Regimentul de Infanterie din Barcelona, la administrație.

Însă din cauza sănătății precare, a fost mai mult în concediu medical decât în cazarmă, fapt care i-a permis să-și continue studiile și chiar să câștige ceva bani, lucrând ca desenator pentru câțiva arhitecți consacrați și constructori din capitala Cataloniei, cum ar fi: Leandre Serrallach, Joan Martorell, Emili Sala Cortés, Francisco de Paula del Villar y Lozano și Josep Fontserè.

FOTO: GETTY IMAGES

În timpul studenției, Gaudí nu a fost interesat doar de arhitectură, ci și de alte domenii precum economia, filosofia și estetica. Pe lângă acestea, a învățat și limba franceză, care în secolul al XIX-lea era lingua franca a elitelor din întreaga lume. După cum arătam și mai sus, în ciuda acestei sârguințe, profesorii săi nu l-au apreciat din cale-afară, din cauză că studentul Antoni Gaudí – care, încă de pe atunci, își căuta un stil propriu – avea obiceiul de a face totul numai și numai în felul lui, fără a-i păsa prea mult de canoanele arhitecturii.

Iar în Spania secolului al XIX-lea, neoclasicismul cel plin de reguli și de canoane continua să fie la putere, în primul rând printre profesorii Facultății de Arhitectură... Ca și cum asta nu ar fi fost de ajuns, studentul Gaudí era un adevărat rebel, care nu respecta regulile și, mai ales, nu suporta să i se impună ceva. Din acest motiv a picat nu o dată la examene, ca de exemplu la cel pentru care trebuia să proiecteze un portal de cimitir. Gaudí a început prin a se concentra asupra locației, desenând drumul care ducea spre cimitir, pe care a adăugat apoi un dric urmat de câteva personaje îndurerate.

Au urmat o pădurice de chiparoși în fundal și un cer plumburiu, încărcat de nori, care mai mult ca sigur că i-ar fi plăcut lui Bacovia. Nu însă și profesorului examinator, care l-a admonestat pe studentul Gaudí, spunându-i că „nu așa se face”. În loc să șteargă ceea ce apucase să deseneze sau să refacă proiectul în conformitate cu „indicațiile prețioase” primite, viitorul arhitect a preferat să părăsească sala de examen.

Nici la un alt examen, care avea ca subiect tot un portal de cimitir, Gaudí nu s-a putut abține să deseneze o perdea de copaci în fundal și să adauge edificiului porți din grilaj, care – dacă ar fi fost închise – ar fi sugerat o hersă precum aveau castelele medievale la intrare, în spatele podului mobil. De data asta, desenul a fost marcat ca „excepțional”, iar studentul cel nonconformist și-a luat examenul cu brio! 

„Ori e un geniu, ori e nebun…”

Cât despre examenul de mecanică, pe acesta Gaudí l-a luat tot cu brio, în ciuda faptului că nu avea destule prezențe la cursul predat de un bun prieten al arhitectului Josep Fontseré i Mestrès (1829-1897), șeful șantierului de la Parc de la Citadella. Studentul Gaudí, care nu stătea prea bine cu banii, fusese nevoit să se angajeze ca desenator la biroul de arhitectură al lui Fontseré, unde i-a încredințat sarcina de a proiecta o fântână monumentală. Rezervorul de apă și instalațiile hidraulice au reprezentat o problemă dificilă, pe care Gaudí cel nonconformist a rezolvat-o magistral. Impresionat de proiect, profesorul i-a acordat calificativul de trecere la examen, în ciuda numeroaselor absențe. În cele din urmă, în 1878, Gaudí și-a finalizat studiile, devenind arhitect „cu patalama”.

Diploma i-a fost înmânată de însuși decanul Facultății de Arhitectură, Elies Rogent i Amat, care nu s-a putut abține să nu comenteze: „I-a fost dat acest titlu academic unuia care ori e un geniu, ori e nebun. Timpul va arăta care variantă e cea adevărată…”.

De astfel de caracterizări, creatorul Catedralei Sagrada Familia avea să mai aibă parte de multe ori pe parcursul vieții. „Zic ăștia că acum sunt și eu arhitect”, a comentat Gaudí cu umor, într-o conversație cu bunul său prieten și viitor colaborator, sculptorul Lorenç Matamala. 

Acest fragment face parte din articolul „Antoni Gaudí, arhitectul lui Dumnezeu”, publicat în numărul 236 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 16 septembrie - 14 octombrie 2021, și în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum