Copilăria Iuliei Hașdeu

Autor 31923 vizualizări


 

Pe data de 2 noiembrie 1869, lui B. P. Hasdeu îi era dat să trăiască poate cel mai fericit moment al existenţei sale-  naşterea Iuliei, unicul său copil, atât de mult aşteptat. Botezată cu acelaşi nume ca al mamei – dintr-o mistică tendinţă de contopire într-un tot indestructibil a celor două fiinţe apropiate, dar şi ca un semn de suprem omagiu adus soţiei – fetiţa venea pe lume în casa din strada Carol I, nr.14, Bucureşti pentru a da un nou sens vieţii părinţilor săi.

Creşterea, educarea complexă şi stimularea predispoziţiilor creatoare native ale copilei deveneau problemele esenţiale ale familiei Hasdeu în anii ce urmează, atrenând-o în această dificilă muncă în special pe Iulia-mamă, care îşi punea literalmente întreg timpul şi toată energia de care dispunea în slujba modelării intelectuale a fetiţei şi a dălturii voinţei ei de a realiza ceva în viaţă.

Modelul i-l oferea tatăl, care, deşi intervenea mai puţin în educarea propriu-zisă a fetei, exercita, compensatoriu, prin prestigiul uriaş de care se bucura şi, evident, prin strălucirea spirituală pe care o desfăşura în preajmă-i, o înrâurire de esenţă. Pe al ar fi vrut Iulia – în anii de înflorire – să-l ajungă, cu el dorea în orgoliu-i extraordinar de creatoare să se măsoare, lui urmărea, finalmente, să-i aducă bucurie prin tot ce înfăptuia.

Desigur, moartea prematură a Iuliei, regretele nesfârşite faţă de pierderea ei au învăluit biografia fetei cu un asemenea nimb, încât îţi vine greu să decelezi realul de aura legendară. În perspectiva tradiţiei şi a informaţiilor puse în circulaţie de apropiaţii lui B. P. Hasdeu, şi în primul rând de G. Ionescu-Gion – căruia-i era destinată să-i devină mireasă – Iulia Hasdeu ar fi uimit prin precocitatea-i intelectuală, citind deja “la vârsta de doi ani şi jumătate”, “deşi nu putea pronunţa bine toate cuvintele”, scriind la patru ani, recitând la cinci ani şi chiar mai devreme lungi poeme, având “la opt ani neîmpliniţi” “cunoştinţe satisfăcătoare de limbă franceză, precum şi de engleză şi germană”, depăşind, într-un cuvânt, prin întreg comportamentul, “legile firii”.

Fapt este că inteligenţa, puterea de asimilare a cunoştinţelor şi de însuşire a limbilor sau de manifestare artistică în multiple planuri – poezie, proză, teatru, eseistică, muzică, grafică, pictură – sunt atât de evidente şi atât de puternic susţinute de imensa cantitate de manuscrise rămase după moartea ei, încât poţi să crezi orice.

Stimulată de preocupările şi – de ce nu? – de ambiţiile părinţilor, care doreau ca fiica lor să strălucească mai presus de oricine, personalitatea Iuliei Hasdeu înflorea de timpuriu, nu atât prin ceea ce au sesizat imediat contemporanii – respectiv, prin precocităţi facile:citit, scris la vârste mici, memorare rapidă, după prima lectură sau audiţie – ci prin ceva mai adânc şi mai individualizant, şi anume prin creaţia sa extraordinară ca amploare şi profunzime.

Dacă ar fi s-o credem – şi nu avem motive contrarii – Iulia Hasdeu ar fi început să scrie la vârsta de numai cinci ani! “A cinq ans – îşi amintea ea la vârsta de… 12 ani – je composai des drames en dix actes qui n’eu finissaient pas;je ris bien maintenant quand je les lis”. La 7 ani avea o producţie deja bogată:naraţiunea Mihai Vodă Viteazul, poemele Domnia lui Ţepeş Vodă,  Oaselor lui Ţepeş Vodă etc. La 8 ani reunea povestirile scrise, parte în franceză, parte în română în ciclul Istorioare pentru amicele mele şi pentru toate copilele de la 10 până la 20 de ani.  La 10-11 ani – atrasă profund de teatru-  scria tragedia în trei acte Dama de circ, comedia Amorul e scânteie, piesele de teatru într-un act, elaborate în franceză Adieu et Bonne Arrive şi Les enfants ne jugeant pas sau povestirile Trandafirul moşului şi Etoile et celeste, pentru ca la 11 ani şi jumătate să încheie romanul oarecum de “maturitate” Les etourderies de Denise.

Supunându-se voinţei şi orgoliilor părinţilor, Iulia Hasdeu se pregătea, iar în 1877 dădea examenul cumulat pentru clasele I-IV, la Şcoala Primară de băieţi nr. 2 de sub direcţia lui Dem. Demetrescu, aşa încât, în mod curios, deşi fată, ea primea, la 27 septembrie 1877, un “atestat de clasele primare de băieţi”.

Notele obţinute nu sunt strălucite, aşa cum îndeobşte se spune. Ea era, într-adevăr, notată cu 10 la citirea pe cărţi, gramatica (etimologia), istoria românilor, gramatica (sintaxa şi ortografia), geometria, dar primea şi note de 8 la istoria Vechiului şi Noului Testament, aritmetică, geografia, desenul liniar şi chiar de 7 la geografia României şi 6 la caligrafie.

Îngrijoraţi, pe de o parte, de rezultatele sub aşteptări obţinute de Iulia la examen, dornici, pe de alta, ca fetiţa să-şi formeze o temeinică cultură umanistă, părinţii îi puneau, pentru clasele gimnaziale, preparatori atât la obiectele de cultură generală şi limbi străine, cât şi la materiile speciale:pian şi canto. O atenţie deosebită era acordată limbilor latină şi greacă, iar mai târziu artelor plastice. Tot ce-i fusese inaccesibil lui B.P.Hasdeu în copilărie – familiarizarea mai strânsă cu muzica sau cu pictura şi artele înrudite – îi era acum pus cu generozitate la dispoziţie Iuliei, spre a se împlini măcar ea pe deplin.

Beneficind de o asemenea pregătire, Iulia Hasdeu se înscria în anul şcolar 1877-1878 în clasa I la Liceul Sf. Sava – tot de băieţi – ca particulară, dar prezentându-se la examene “cu şcolarii regulaţi”. Deşi materiile erau, evident, mult mai grele, Iulia reuşea să obţină la majoritatea obiectelor din clasele I-IV de gimnaziu, pe care le absolvea până în vara anului 1881, medii de 9 şi 10.

Treptat însă se creează o penibilă şi de durată confruntare între B.P. Hasdeu şi o parte a opiniei publice, care considera că succele Iuliei s-ar datora nu atât capacităţilor ei intelectuale, cât influenţei sau presiunii exercitate din umbră de istoric asupra examinatorilor şi a profesorilor în genere.

I. Oprişan,  Romanul vieţii lui B.P. Hasdeu, Bucureşti, Editura Minerva, 1990, pag. 373-377

sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/2013/03/16/viata-iuliei-hasdeu-ii/

""