Autor 16936 vizualizări


A existat în istoria modernă a României un personaj înconjurat de mister, care, din anumite motive, a preferat să trăiască într-un anonimat sever. Un om excepţional, care a avut un rol major în construirea Imperiului Britanic, în determinarea unei uniforme cu o culoare protecţionistă pe orice teren de luptă, în cimentarea influenţei britanice asupra politicii otomane, în crearea PNL, principalul partid politic al vechii şi adevăratei Românii. Cine a fost, aşadar, sir Stephen Bartlett Lakeman, rămas cunoscut în istorie sub numele de Mazar Paşa?

Se născuse[1]departe, pe ţărmurile învăluite în ceaţă ale Angliei, în Darmouth, localitate din ţinutul Devon, în conacul familiei Lakeman. Originea acestei familii trebuie căutată în Olanda, în Harlem, de unde a venit în anul 1689 în suita celui care avea să fie regele Wilhelm III de Orania. Nobleţea a rămas într-o singură ramură, ceilalţi membri trebuind să se mulţumească doar cu statutul de cetăţean, deşi nu oarecare[2]. Este şi cazul tatălui celui despre care scriu aici, Stephen Bartlett Lakeman, un judecător înstărit[3], care şi-a permis să-şi trimită primul născut de sex masculin în Franţa şi în principatele germane, unde a copilărit şi a făcut gimnaziul. 

Primul pas al unei cariere lungi şi aventuroase:înscrierea în Legiunea Străină

La Paris, Stephen a urmat, caintern, cursurile celebrului liceu Louis Le Grand. De-acolo, după bacalaureat, a trecut la Sorbona vecină. Nu se cunoaşte profilul studiilor universitare, oricum nu a contat, tânărul Lakeman optând la absolvire pentru cariera armelor şi aventură. Avea ambiţii mari. Ucenicia i-a surâs din Algeria, unde, în anul 1847, s-a înscris în Legiunea Străină[4]. Antrenamentele dure, codul onoarei şi luptele cu fantomaticele triburi berbere din regiunea deşertică l-au transformat într-un soldat demn de deviza Legiunii:„Semper Fidelis”.

Izbucnirea revoluţiei, în 22 februarie 1848, a prefăcut Parisul în câmp de luptă, însă mercenarilor Legiunii Străine le-a fost imposibil să intervină în favoarea regelui Ludovic Philip, fondatorul ei[5]. Ofiţerii au refuzat să se implice, trădând codul onoarei, dar salvând de la desfiinţare organizaţia, care a fost preluată de Stat. În calitate de „observator strict al autorităţii regale”, tânărul Lakeman a supravegheat desfăşurarea revoluţiilor în Franţa, Panonia şi Austria[6], semn că pare să fi fost cooptat de serviciile britanice. Era un militar intelectual, adică o rara avis.

După demisia din Legiune, în urma unui vis mistic în care i se garanta ocrotirea Fecioarei Maria, a pornit val-vârtej spre Sud. Ca un englez ce se respectă, s-a îndreptat mai întâi spre insula Sf. Elena, dar a fost neplăcut surprins de starea casei în care a locuit ca prizonier Napoleon, prefăcută în coteţ pentru găini. Era jignită memoria generalului Wellington! În 1855, revenit pentru scurtă vreme pe insulă, se va îngriji să o repare şi să o redea posterităţii ca artefact al gloriei britanice[7].

Războiul cu kefirii şi impunerea uniformei kaki

În Colonia Capului, Stephen Lakeman s-a implicat în războiul cu tribul Xhosa. Recomandat de ducele Wellington[8]colonelului Neville Chamberlain, i s-a permis recrutarea unui regiment de circa 150 de oameni. Culoarea aleasă pentru uniformă a fost kaki, mult mai potrivită decât roşul aprins care făcea din soldatul englez o ţintă vie. A scandalizat însă eleganţa şi gustul britanic, dar s-a observat că, deşi regimentul său făcea ravagii printre rebeli[9], a avut extrem de puţine pierderi, deosebindu-se net de regimentele costumate în roşu. În cele din urmă, cu acordul Londrei, s-a adoptat culoarea kaki, care a înclinat decisiv balanţa în favoarea englezilor. Acest merit, recunoscut de forurile superioare ale Armatei, i-a adus înnobilarea.

În ziua de 25 noiembrie 1853[10], la Castelul Windsor de lângă Londra, s-a desfăşurat cu fast ceremonia care i-a adus titlul de „sir” şi accesul la vechea stemă a familiei, acum şi un drept al său. Spaţiul nu permite, din păcate, reproducerea ceremoniei[11], fastuoasă şi de mare interes, descrisă cu lux de amănunte de Sir Lakeman în cartea sa.

În 1854, Omer Paşa l-a numit guvernator al Bucureştilor

Cu două luni înainte de înnobilare, lui Stephen Lakeman i s-a propus să activeze în Europa, în războiul ce bătea la uşă între coaliţia anglo-austro-franco-sardopiemonteză, care ajuta Imperiul Otoman să supravieţuiască, şi Rusia. Ajuns în septembrie 1853 la Constantinopol, lordul Stratford de Redcliffe, Ambasadorul Marii Britanii la Înalta Poartă, după ce i-a făcut cunoştinţă cu notabilităţile otomane, l-a trimis la Galipole să inspecteze reduta. De-acolo, Lakeman s-a dus să inspecteze fortificaţiile de la Varna şi Şumla, unde îl va cunoaşte pe Omer Paşa[12], de care îl va lega o strânsă prietenie.

 Reîntors la Constantinopol, unde rapoartele sale fuseseră foarte apreciate, Lakeman a asistat la scene penibile cu greci, armeni şi români, care căutau, prin toate mijloacele, să-şi arunce rudele în închisoare[13]. Nu bănuia că lumea răsăriteană, pe care o judeca pe două pagini cu asprimea puritanului, va fi cuibul său vreme de patru decenii şi că momentul vieţuirii în mijlocul ei se afla la exact un an distanţă.

Nu a întârziat prea mult la Constantinopol, fiind chemat la Londra să-şi întocmească raportul, desigur cu observaţii ascunse otomanilor, pentru Statul Major al Armatei[14]. Va avea şi surpriza conferirii titlului de baronet. Întrucât îşi câştigase mulţi prieteni printre generalii otomani, a fost rechemat pe malurile Bosforului şi a acceptat să intre în corpul ofiţerilor superiori ca Mazar Paşa, general-locotenent otoman. A rămas însă creştin, la fel ca şi Grigore M. Sturdza, participant alături de el în Războiul Crimeii şi cunoscut ca Muhlis Paşa.

Cu acest prilej, sultanul însuşi i-a oferit un dar de preţ, o sabie indiană, probabil bătută cu nestemate. În 15 septembrie 1854 a fost numit de Omer Paşa guvernator al Bucureştilor, funcţie care l-a supărat pe feldmareşalul Coronini[15], pentru că orice ar fi întreprins fără încunoştinţarea şi acordul lui Mazar ar fi fost considerat abuz şi interpretat ca act neamical faţă de aliatul otoman.

A existat un proiect de acaparare a Valahiei de către Imperiul Habsurgic

Ajutat de praporcicul Vasile Puică[16], Lakeman (de-acum Mazar Paşa) a putut cunoaşte şi lumea mahalalelor, cu boierii înţelegându-se în limba franceză. Tot ce se petrecea în oraş i se aducea la cunoştinţă şi lua imediat măsuri de tip poliţienesc. Din acest motiv, agenţii austrieci, deşi se puteau bizui pe diaspora austriacă şi maghiară destul de însemnată în oraşul cosmopolit care era capitala Valahiei de atunci, nu au reuşit nimic spectaculos din punctul de vedere al Vienei[17].

Proiectul acaparării acestui voievodat autonom de la periferia Imperiului otoman părea tot mai îndepărtat. Cu toate acestea, ofiţerii cartografi continuau lucrul la harta detaliată a teritoriului nord-dunărean, mizându-se pe cine ştie ce manevră inteligentă la finele războiului sau – de ce nu? – pe noroc. Austriecii mai mizau şi pe faptul că Barbu Ştirbei se refugiase la Viena şi că, revenit pe Tron, revenire prevăzută pentru primele zile ale lunii octombrie 1854, ar fi lucrat pentru interesele lor. Această eventualitate era suspectată şi de Mazar, care, discutând în detaliu cu Omer Paşa şi cu Sadyk Paşa consecinţele revenirii lui Ştirbei Vodă, a făcut o serie de observaţii şi de propuneri, în general acceptate de Omer[18], dar primite cu multe rezerve de Sadyk, care se temea că ar compromite soarta legiunilor poloneze de sub comanda lui Coronini[19].

În ziua de 30 septembrie 1854, Mazar i-a cerut prefectului de poliţie Rudolf Rosetti să interzică orice manifestaţie populară favorabilă lui Ştirbei sau ridicarea de Arcuri de Triumf în Capitală. Indiferent faţă de măsurile luate de otomani, Vodă s-a reîntors în 5 octombrie la Bucureşti. Pentru Omer şi Mazar aceasta a însemnat o înfrângere, la fel şi pentru cei câţiva paşoptişti, care, protejaţi de Sultan şi de absenţa lui Ştirbei, cutezaseră să revină din exil. Până în noiembrie, când a însoţit trupele otomane în Moldova, Mazar i-a şicanat continuu pe Domnitor şi pe austrieci.

Foto: campania Crimeei şi comandanţii armatelor aliate (Gustav Bartsch)

Se căsătoreşte cu Maria Filipescu, născută Bujoreanu

Lakeman va reveni în Bucureşti în iunie 1856, după încheierea războiului şi după călătoria făcută în insula Sfânta Elena. Oficial, venea[20]la insistenţele lordului Stratford Redcliffe ca să-i dea o mână de ajutor lui Ion Ghika[21]pentru obţinerea numirii de caimacam al Ţării Româneşti.

În realitate, în urma unui probabil lung schimb de scrisori cu văduva maiorului Emanoil Filipescu[22], pe care, desigur, o cunoscuse cu doi ani înainte, obţinuse acordul ei în vederea căsătoriei. Ştirea a stârnit interesul ziarului vienez „Fremdenblatt”, din care „Gazeta de Transilvania” a preluat – cam după ureche – esenţialul:„Marzaru Paşa, care mai fu încă aici, sosi de la Constantinopole la Bucureşti şi descălecă la palatulu celu vechiu. Marzaru paşa e cunoscutulu partisanu alui C.A.Laurman (!);zicu că ar avea 40 mil(ioane?) venitu pe an şi se vorbeşte de obşte că vrea a se căsători cu o damă română, M. Filipescu[23]. Alţii zic că va ocupa locul de „secretar alu comisariulu turcesc ce va veni în scurtu aici”[24]. Locuind în „palatul cel vechiu”, adică în casa Ghikuleştilor de pe Podul Mogoşoaiei, Mazar se găsea la o distanţă de cel mult o sută de paşi de locuinţa viitoarei soţii[25], o casă lungă, cu un etaj, dispusă de la Est spre Vest între bisericile Ienei şi Dintr-o Zi, în vecinătatea caselor Cornescu şi Herescu.

Căsătoria s-a oficiat la începutul lunii iulie 1856, în prezenţa lui Robert Colqhuon, ca persoană particulară, dar fără participare otomană. Soţii, de-o vârstă apropiată[26], au plecat într-o aşa-zisă lună de miere care s-a prelungit până la mijlocul lui septembrie. După o scurtă prin Londra, unde au locuit pe Church Street, au petrecut în centrul Angliei, în localitatea Ashby-de-la-Zouch şi în apropiere, la Grange Wood[27], unde au cumpărat o reşedinţă. Erau locuri încărcate de fapte de vitejie şi de cavalerism legendare, înfăptuite de eroi precum Ivanhoe şi de Robin Hood. Dacă a intenţionat să o impresioneze[28], a reuşit. Un timp au locuit şi în Liverpool, unde i-a pozat pictorului Sidney Willis Hodges. Portretul intitulat „His Excellency Mazar Pasha (Sir Stephen Lakeman) Governor of Bucharest” figurează în Galeria de la The Royal Academy of Arts[29]cu numărul 483. La data aceea, Lakeman nu mai era demult Governor of Bucharest… Neîndoielnic, a dorit să se fălească în faţa cunoscuţilor cu titlul nobiliar, cu funcţia de Guvernator, dar şi cu soţia sa, pe care le-a prezentat-o ca „Princesse Marie de Philipesco”! Rezultă că aventurierul era şi mitoman:a cutezat să o numească astfel chiar în actele oficiale emise în Marea Britanie. Mistificarea nu era şi nu este doar o maladie dâmboviţeană. Pentru Sir Lakeman căsătoria era profitabilă din orice unghi ar fi privit-o. Numai din dota pe care soţia sa o adusese în căsnicia trecută şi care, potrivit Legiuirii lui Caragea, în vigoare până în anul 1864, îi revenea în administraţie, în afară de casa de pe uliţa Ienei, peste zece moşii, vechea familie Bujoreanu fiind printre cele mai înstărite din Valahia[30]. Aceste moşii erau:Copăcenii de Sus, Copăcenii de Jos şi Tărtăşeşti[31]în Ilfov, Răsuceni, Singureni, Bălăria, Mereni, Frăsinetul în Vlaşca, Zămăreasca în Teleorman, Pomoteşti în Dolj[32]. Castelanul din Leicester devenise şi un însemnat moşier valah[33]. 

Mormântul Mariei Bujoreanu, în biserica din localitatea 30 Decembrie

Viaţa Mariei Bujoreanu s-a scurs într-un anonimat absolut. Ca urmaşă a lui Ştefan Bujoreanu, ea a reclădit bisericile din Copăcenii de Sus şi de Jos, Răsuceni şi Singureni, ca soţie a maiorului Philippescu a devenit mama a doi copii, iar ca soţie a lui Lakeman a stat în umbra soţului. În această din urmă fază a existenţei sale, conform cercetărilor părintelui Stroe Didel, Maria s-a îmbolnăvit de turbeculoză şi a decedat la Florenţa prin anii ’60-’70 ai secolului al XIX-lea. A fost înmormântată în biserica ctitorită de ea, astăzi cu hramul Adormirea Maicii Domnului, din localitatea 1 Decembrie, fostă Copăcenii de Sus. Mormântul se află ascuns sub dale. 

Urmele lui Sir Lakeman la Copăceni

Despre viaţa celor doi soţi nu există nicio însemnare. Putem presupune că Lakeman introdusese reguli englezeşti. În casa din Bucureşti, odată sau de două ori pe săptămână, doamna primea în vizită la ora 5 numai doamne invitate, iar el, conformându-se politicii anglo-otomane, întreţinea legături doar cu duşmanii imperialismului rus, cu paşoptişti. Probabil că informaţiile care i se păreau relevante erau raportate. Alte griji nu avea. Moşiile, exploatate prin arendaşi, e de bănuit că le vizita des, mai cu seamă pe cele din Ilfov şi din Vlaşca.

Reşedinţa a fost stabilită în Copăcenii de Jos, în vechiul conac al Bujorenilor. Lakeman a locuit acolo până la decesul soţiei, când întreaga avere a Bujorenilor, mai puţin Tărtăşeşti şi Răsuceni, a revenit copiilor soţiei sale din prima căsătorie. Domeniul Copăceni a intrat în stăpânirea lui George Emanoil Philippescu, consilier la Curtea de Conturi şi organizatorul curselor de cai al Jockey Club. Odată cu transformarea conacului într-un castel, altul decât al lui Sir Lakeman, în anii 1891-1892, după planurile arhitectului Paul Gottereau, aici a locuit până în 1895 proprietarul moştenitor, care nu a fost niciodată „mareşal al Palatului”, această funcţie fiind deţinută de vărul lui, Gheorghe Philippescu. Pe la începutul secolului al XX-lea, „Castelul Copăceni”, domeniul şi herghelia de cai lipiţani au intrat în posesia Principesei Maria.

Conform datelor istorice culese din arhive şi observaţiilor preotului Stroe Didel, parohul Bisericii Adormirea Maicii Domnului, lordul englez s-a ataşat de localitatea de pe malul Argeşului, contribuţiile sale meritând să fie consemnate:a adăugat bisericii abside şi turle, a comandat două clopote la Turnătoria Vikers&Naylor[34], din care se mai păstrează unul, a configurat satul după modelul englez în formă de patrulater, cu străzi paralele ce comunicau la extremităţi, a construit o şcoală, transformată ulterior în primărie. Fără îndoială, tot el s-a îngrijit şi de prefacerea pădurii în care fusese asasinat socrul său în parc englezesc[35]. Câteodată îşi cheltuia timpul pescuind – de presupus – în Balta Răsuceni, în 1864 reuşind să prindă un crap uriaş, o femelă, pe care l-a dăruit crescătoriei Aldermarston. Pentru aventurierul Lakeman acest tip de existenţă banală trebuie să fi fost un coşmar, totuşi, cu trecerea timpului, a devenit o obişnuinţă. 

Martor tăcut al politicii româneşti

Unirea Ţării Româneşti cu Moldova şi domnia lui Cuza considerate, probabil, de Londra şi de Constantinopol ca fiind controlabile, s-au încadrat între evenimentele majore în care nu-l găsim implicat. Însă urcarea pe tron a unui Hohenzollern înrudit cu suveranul Prusiei şi cu împăratul Franţei a alarmat cabinetul britanic, marea problemă fiind aceea că tocmai paşoptiştii, consideraţi aliaţi, îl înscăunaseră. Sir Stephen Lakeman nu înţelesese nimic din jocul lor complicat, cu arestări, lovituri de teatru şi acuzaţii regizate, soldat cu un exil excesiv de mediatizat, deci teatral, al fostului Domn şi cu aducerea lui Carol I în cel mai strict secret, în ciuda măsurilor luate de austrieci şi de ruşi. Se mângâia, poate, cu gândul că nici agenţii celorlalte mari puteri nu pricepuseră nimic din ceea ce se întâmplase la Bucureşti.

Înseşi cabinetele europene căzuseră în capcană, dând crezare loviturii de stat din 2 mai 1864 şi acordând, la cererea lui Cuza, dreptul românilor de a-şi decide singuri politica internă prin plebiscitare. Or, tocmai datorită Statutului Desvoltător emis de Cuza, mâinile le fuseseră legate în primăvara anului 1866! Napoleon III a fost primul şef de stat care a încercat ceva „la Gurile Dunării”, dar în 1867 Cuza l-a refuzat, iar în 1870, la trei săptămâni după declaraţia de război adresată Prusiei (19 iulie 1870), complotul urzit de Eugeniu Carada contra lui Carol I în şapte mari oraşe a căzut în ridicol[36]. I.C. Brătianu, implicat cu prudenţă, conştientiza că o „republică Română cu el preşedinte”[37], cum sugerau unele ziare partizane – dar neinformate, căci mişcarea nu fusese republicană, ci doar antidinastică –, ar fi situaţia ideală pentru Marile Puteri pentru a şterge de pe hartă noul stat numit România (prin Constituţia din 1 iulie 1866), în cel mai bun caz pentru a-l umili si controla despotic. Ce poate fi mai stupid decât textul următor:„Prefect Candiano-Popescu, vă anunţ definitivul succes al libertăţii pe tot teritoriul României. Din înaltul ordin al Regentului, primiţi jurământul de credinţă al funcţionarilor civili, precum şi trupei militarilor de acolo. Nesupunerea considerată de înaltă trădare către naţiune, Ministru Brătianu”?! Pe bună dreptate Caragiale a ridiculizat această aventură în „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” şi în „D-ale carnavalului”. Agitaţia bruscă a susţinătorilor lui Cuza a părut şi ea suspectă lui Brătianu:un român fără susţinere europeană pe Tron ar fi convenit de minune Sultanului, Ţarului şi Împăratului de la Viena. Ca la români, totul s-a sfârşit prin moţiuni de devotament ale Camerelor faţă de Dinastie şi Tron. Mai mult, victoria Prusiei şi căderea de la putere a lui Napoleon III, evenimente urmate de unificarea Germaniei, îl vor transforma pe Carol I într-un om providenţial[38]...

Sir Lakeman a stat deoparte. Nu a intervenit nici mai târziu, cu ocazia agitaţiei studenţeşti şi a mitocanilor care au aruncat cu pietre în geamurile Sălii Slătineanu, unde comunitatea germană sărbătorea ziua de naştere a împăratului Wilhelm I de Hohenzollern, în 22 martie 1871. „Patrioţii” nu strigaseră „Trăiască Republica Română”,  ci „Trăiască Republica Franceză!”, Republica Franceză a lui Blanc şi Cremieux… În privinţa celor care declanşaseră această mişcare, o remarcă a Împăratului în scrisoarea trimisă lui Carol I pune pe gânduri:„A trebuit să împing lucrurile la extrem pentru a scutura apatia elementelor bune”. Cât se poate de explicit, Împăratul se referea la efectul agitaţiei, adică la venirea la guvernare a grupărilor conservatoare coagulate în jurul lui Lascăr Catargiu. Într-adevăr, atunci căzuse guvernul anglofilului Ion Ghica, prietenul şi vecinul lui Lakeman (moşiile lor, Tărtăşeşti şi Ghergani, se învecinau). Bine a făcut, nici el, nici Ghica nu aveau ce căuta într-o afacere franceză sau, mă rog, cu aparenţe franceze. După 15 ani de vieţuire pe malurile Dâmboviţei, Lakeman a priceput un lucru:doar din interior poate fi înţeles mersul treburilor politice în România, treburi care aveau o pronunţată nuanţă paşoptistă, căci politica Ţării era dictată de foştii revoluţionari. Nu însemna neapărat o implicare pe faţă, voia doar să fie un martor din interior. Probabil că Londra, îngrijorată de obedienţa liberalilor români faţă de Marele Orient al Franţei, a căutat să schimbe macazul către Marea Lojă a Angliei. Aşa se fondase Imperiul Britanic[39]. De ce nu ar funcţiona reţeta victorioasă pretutindeni şi în Bucureşti?

Complotul de la Mazar Paşa şi apariţia PNL

Întâlnirile cu aceşti neobosiţi conspiratori, începute imediat după verdictul pentru jalnicele manifestări de la Sala Slătineanu, au sfârşit prin atragerea liberalilor sub umbrela Marii Loje a Angliei, considerată de Dan Amedeo Lăzărescu încheiată în 1874[40].

Era şi un uriaş salt calitativ de la Armand Levyla Ducele de York, dar şi un semn că Lakeman reuşise să câştige încrederea năvalnicilor liberali[41]. Nucleul acestora, alcătuit din foştii membri ai „înţelegerii de la Concordia”, polariza toate celelalte orientări şi grupări liberale. Întrucât majoritatea deţineau şi ziare proprii, este posibil ca Lakeman să fi venit cu ideea apariţiei unui nou ziar, care să exprime crezul şi dorinţele politice ale „noilor prieteni”. În ziua de 23 ianuarie 1875, bucureştenii au cumpărat primul număr al noului ziar intitulat „Alegătorul Liber”[42], care va apărea în primele numere joia şi duminica, apoi lunea, miercurea şi vinerea, sub conducerea unui comitet extrem de numeros, în care îi întâlnim pe I.C. Brătianu, D.A. Sturdza, M. Kogălniceanu, N. Fleva, N. Ionescu, I. Ghica şi al cărui girant era tânărul Ion Luca Caragiale[43]. De remarcat că articolul de fond se intitula „Alegători”. Odată cu apariţia numărului 56, vineri 20 iunie 1875, redacţia va fi mutată din casa Slătineanu în „casele unde a fost Regia Tutunului”, pare-se un corp al casei lui Mazar, probabilul proprietar al ziarului. Propaganda nu a avut rezultatele scontate, alegerile din aprilie fiind pierdute spectaculos.

Considerând, pe bună dreptate, că pierderea alegerilor s-a datorat violenţelor şi că Domnul nu a intervenit din motive de recunoştinţă faţă de poziţia lui Lascăr Catargiu după evenimentele de la Slătineanu, prietenii lui Mazar au stabilit trei obiective:formarea unui partid politic, îndepărtarea lui Carol I şi câştigarea alegerilor. PNL a apărut în aceste condiţii în ziua 24 mai 1875, programul[44]fiind publicat în 4 iunie în oficiosul „Alegătorul Liber”, rolul de organ de presă al partidului revenind deja tradiţionalului ziar „Românul”. La o lectură atentă a programului se pot depista direcţiile ce vor deosebi net, peste o jumătate de secol, sub conducerea lui Ionel Brătianu, naţional-liberalismul de liberalismul internaţionalist de tip britanic. Concluzia? I.C.Brătianu, adeptul unul liberalism naţional, etatist şi cu nuanţe de centru-stânga, a fost mai convingător decât Sir Lakeman! Deviza „Prin noi înşine” exista, dar in nuce.

La 5 iunie 1875, partidul avea deja un comitet director format din 25 de persoane, ca şef, din respect pentru opţiunea lordului, deci formal, fiind nominalizat Ion Ghica. Al doilea obiectiv, ce garanta în opinia lor forţarea unor noi alegeri şi câştigarea lor, privea înlocuirea Suveranului, nu declararea unei „republici a tuturor”, cetăţeni vechi, noi şi emigranţi, cum sugerase în trecut A. Levy, acesta intrând în conflict pe această temă internaţionalistă cu C.A. Rosetti. S-au pronunţat numele lui I. Ghica, simpatizat evident de Sir Lakeman, şi al colonelului Nicolae Dabija, ambii urmaşi de voievozi, însă nu sângele domnesc conta, ci puterea numelui pe scena politică europeană[45]. În cele din urmă, Brătianu a taxat propunerile ca neserioase, oricare nume de român fiind surclasat de forţa sonoră a dinastiei germane şi a hotărât să-l convingă pe Carol I să decidă noi alegeri. Fapt care s-a întâmplat mai uşor decât se aştepta[46]. Astfel, „complotul”, ce a fost penultima etapă a întâlnirilor de la „Mazar”, a intrat în istorie cu titlul de „coaliţie”[47]. Din fericire pentru viitorul României. 

Mazar Paşa, iarăşi în război

Curând, datorită abilităţii prinţului Gorceakov, care a reuşit să spargă alianţele ce au condus la înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii şi chiar să izoleze Imperiul Otoman, a fost redeschisă „Chestiunea Orientală”. România trebuia să aleagă între Sultan şi Ţar, expectativa nefiind posibilă. Era momentul reîntoarcerii la aventură, momentul ca sir Lakeman să intre în acţiune şi ca Mazar Paşa;astfel că a plecat în mare grabă spre Constantinopol, unde, în calitate de general al armatei otomane, a fost bine primit de Savfet Paşa şi de Midhat Paşa. Discuţiile avute cu miniştrii otomani au condus la creionarea unui proiect de înţelegere, din care reţin:dreptul românilor de a încheia convenţii vamale cu Austria şi cu Rusia, independenţă poştală relativă, recunoaşterea paşaportului român şi, mai ales, numirea unui agent diplomatic otoman la Bucureşti. Multe dintre prerogativele Porţii ca putere suzerană intrau în umbră ori chiar ar fi fost anulate dacă se negocia inteligent.

În condiţii de linişte politică rezultatele demersului lui Mazar ar fi fost excepţionale. Însă războiul bătea la uşă. Trezindu-se cu însuşi Aali Bey, Guvernatorul Turciei, care a venit şi cu alte propuneri ademenitoare, cum ar fi dreptul ca oastea română să treacă în Bulgaria „fără o cerere prealabilă”, Brătianu, care tocmai se întrevăzuse cu trimisul de taină al Ţarului, contele Nelidov, a refuzat să încheie un tratat cu otomanii:se pregătea să-l înfrunte pe temutul Gorceakov la masa tratativelor. Refuzul a fost umilitor atât pentru Mazar, cât şi pentru otomani[48]. Se pun cel puţin două întrebări:a avut Mazar încuviinţarea guvernului[49]? A fost o misiune încredinţată de Londra[50]? Dilema a preocupat lumea politică şi Sir Lakeman s-a simţit dator – poate la sugestia lui Disraeli – să se explice „întregii Europe” într-o scrisoare trimisă ziarului francez „Les Debats”, la 25 septembrie 1877, şi reprodusă în „Pressa” din 29 septembrie şi, cu titlul „Căderea Măscei”, şi în „Războiul”[51]. În scrisoare, Lakeman preciza că a fost trimis de Guvern, care contase „pe ataşamentul său faţă de interesele României”, dar Brătianu negase. De ce? Lakeman părea bulversat de criteriile directoare ale politicii naţional-liberale, care, constata, i-au fost tăinuite. Câtă dreptate are profesorul Ion Bulei când afirmă:„Paşoptiştii (Ei s-au reîntâlnit la Mazar – n.n.) sunt patrioţi înainte de orice altceva. De un patriotism izvorât dintr-un romantism puternic, copleşitor. Cu o foarte accentuată doză de exclusivism şi nevoie de legitimare”![52]Cum să-i determini să vorbească aceeaşi limbă pe romantici şi pe un pragmatic? 

Memorialistul Stephen Lakeman

Încercarea ratată de mediere va fi avut consecinţe, prima şi cea mai firească fiind răcirea relaţiilor cu Sultanul şi cu PNL. Adăugând şi – probabila – ftizie a soţiei[53], existenţa atât de liniştită şi de misterioasă de până atunci a luat o traiectorie neplăcută. Cu siguranţă şi-a auzit vorbe, căci trăia în Bucureşti şi poate a fost contestat. Cine era el, în definitiv? Acestei întrebări i se cuvenea un răspuns. În aceste condiţii vitrege, Lakeman a scris lucrarea autobiografică What I saw in Kaffir-Land, pe care a publicat-o la Editura William Blackwood and Sons, Edinburgh and London, în anul 1880. Coperţile originale sunt roşii, prima copertă având imprimat un cap de leu auriu. Pe pagina interioară de titlu, sub Sir Stephen Lakeman a ţinut să scrie Mazar Pacha şi un sofism latin „Militia est potior. Quid enim?”. Semnificativ, cartea se încheie cu apogeul carierei sale, ritualul (re)înnobilării în Castelul Windsor[54].

Misteriosul paşă era un englez de obârşie olandeză nobilă şi, până la sosirea în capitala Valahiei, avusese o viaţă palpitantă, de-a lungul ei intersectându-se aventura cu personalităţi remarcabile ale istoriei britanice şi otomane. Abia după lectura acestei cărţi oamenii s-au convins că nu aveau în faţă un englez parvenit căzut pradă moliciunii levantine, ci un erou ieşit la pensie înainte de vreme, însă, probabil, cu anumite îndatoriri, secrete chiar şi pentru consulul general britanic din Bucureşti[55]. Este interesant de observat că după ce i s-a pus ştampila de aventurier, englezii nu au mai părut interesaţi de viaţa sa militară, particulară şi de agent în slujba Foreign Office. Nici naţional-liberalii nu s-au lăsat mai prejos, din motive încă nelămurite evitând să discute despre omul Mazar Paşa, în casa şi în grădina[56]căruia s-au întâlnit mai bine de o jumătate de an[57]...

Căsătoria cu Maria Arion

Mulţumit, oarecum, de lumina aruncată asupra sa de cartea amintită, Sir Lakeman ascundea, totuşi, în adâncul sufletului o mare îngrijorare:îmbătrânise şi nu avea urmaşi. Astfel se explică graba recăsătoriei cu tânăra Maria-Ioana Arion[58]. Căsătoria a avut loc în 6 martie 1881, probabil după cel puţin şase luni de doliu obligatoriu în sânul unei societăţi conservatoare cum era înalta societate bucureşteană[59]. S-a mutat într-o nouă locuinţă, pe strada Episcopiei nr. 5[60]. În ea va avea bucuria naşterii primului copil, un băiat căruia i-a pus numele George[61].

Apoi intervine ceva, poate procesul intentat de urmaşii primei soţii pentru recuperarea averii la uzufructul căreia avea acum acces o străină. Verdictul este logic, totuşi a reuşit să rămână stăpân pe două moşii, Răsuceni şi Tărtăşeşti[62]. Veniturile au scăzut drastic şi au impus căutarea altei locuinţe într-o zonă centrală, dar mult mai ieftină. Familia Lakeman s-a mutat la mijlocul anului 1883 pe strada Pricipatele Unite la numărul 45[63]. Acolo se vor naşte Cecilia şi Dan. Viaţa decurgea paşnic, dar fără strălucirea dinainte[64].

De la o vreme a început să resimtă trecerea anilor, accentuată de diferenţa de vârstă faţă de soţie. A trebuit să participe, în 21-22 iunie 1887, la Jubileul de aur al Reginei Victoria. La întoarcere, posibil să fi remarcat vizitele suspect de dese ale generalului Ion Opran. Mai târziu, nu-i exclus ca el să fi intentat proces de divorţ. În ziua de 30 mai 1894[65]s-a trezit celibatar. Avea în jur de 70 de ani. Peste trei ani a pornit iarăşi spre Londra:trebuia să participe la Jubileul de diamant al Reginei. Doamna Sybille Chrissoveloni cunoştea din familie, de data aceasta fapte certe, că bunicul ei a suferit un accident grav. Estrada se prăbuşise sub greutatea invitaţilor şi un picior i-a fost fracturat. Întors în România, ar fi fost prost tratat şi a murit de cangrenă umedă, care produce rapid decesul[66]. Destinul copiilor lui Sir Lakeman este uşor de lămurit apelând la amintirile doamnei Chrissoveloni, vii şi, în privinţa lor, corecte. Pot fi verificate şi urmărind arborele genealogic al Familiei Regale de Orleans, prin căsătoria Irinei Manu, strănepoata lui Sir Stephen Lakeman, cu ducele Charles Louis d’Orleans.

*

Am urmărit în acest text soarta unui om excepţional, care a avut un rol major în construirea Imperiului Britanic, în determinarea unei uniforme cu o culoare protecţionistă pe orice teren de luptă, în cimentarea influenţei britanice asupra politicii otomane, în crearea PNL, principalul partid politic al vechii şi adevăratei Românii. A avut slăbiciuni? Cine nu are? A făcut uneori spionaj pentru Anglia şi Înalta Poartă? Era de datoria sa de ofiţer al ambelor puteri. Ca moşier s-a comportat exemplar, îngrijindu-se de sate, de copiii ţăranilor, de biserici, deşi era de rit anglican. Pentru România a fost un noroc nesperat stabilirea lui aici:mare parte din destinul ei politic i se datorează, căci a zădărnicit planurile de acaparare a Valahiei de către Austria în Războiul Crimeii şi, prin fondarea PNL, a contribuit la emanciparea ţării până la nivelul visat, dar nesperat, de putere regională. Îl vom omagia vreodată cum se cuvine pe acest om providenţial?

 

 

[1]Data naşterii lui Stephen Bartlett Lakeman variază de la autor la autor. Charles Roger Dod, în volumul-indice dedicat cavalerilor britanici, menţionează anul 1825. Acelaşi an este indicat şi în cunoscutulDicţionar al Contimporaniloral lui Dimitrie Radu Rosetti, însă, în prezentarea Daniela Buşă, din cuprinsul tomuluiCălători străini, Serie Nouă, Sec.XIX, vol. VI, apare anul 1823;pentru ca în lucrareaFamiliile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, coordonată de prinţul Mihai Dimitrie Sturdza, vol. I, în arborele genealogic al familiei Arion să figureze anul 1822 şi, pentru o precizie suplimentară, datorată lui Alin Pavel, ziua 22 şi luna octombrie. Este posibil ca Lakeman să „se fi dat mai tânăr”, deşi acest obicei nu era caracteristic bărbaţilor.

[2]Fiecare cap de familie era un „esquire”.

[3]Potrivit „London Gazette”, 4 mai 1819, p. 706.

[4]Sediul acesteia se afla la Abd-al-Qadir, vezi Paul Cernovodeanu, „Punţi între două lumi. Britanici printre români”, în „Magazin Istoric”, iulie 1995, pp.37-42.

[5]Legiunea fusese înfiinţată prin Decretul Regal din 9 martie 1831.

[6]Sir Stephen Lakeman, What I saw in Kaffir-Land, William Blackwood and Sons, Edinburgh and London, 1880, p. 20.

[7]Sir Stephen Lakeman, What I..., p. 184.

[8]Cunoştinţă a judecătorului Lakeman (tatăl).

[9]Pentru duritatea represiunii împotriva rebelilor conduşi de Khoi şi pentru invincibilitate, regimentului lui Lakeman i s-a spus „Regimentul Morţii”.

[10]„The Edinburgh Gazette”, 1853, 6 decembre, p. 977.

[11]Sir Stephen Lakeman, What I…, pp. 206-211. Wm. A. Shaw, The Knights of England, p. 350. Titlul de baronet primit la investire era ereditar.

[12]În 1848, Omer Paşa se căsătorise cu Anne Simonis, născută la 17 octombrie 1832, în Homorod, într-o familie de saşi. Însoţită de Georg (Getz), după alţii, eronat, de Karl, unul dintre cei şase fraţi, la Bucureşti, Anne a locuit la o rudă, Martin Binder, institutor la Şcoala evanghelică. Cu Paşa, croat renegat pe numele său Michael Latas, s-a cunoscut în casa lui Dumitru Polizu. S-au căsătorit în rit musulman, ea căpătând numele de Ida Saide, dar rămânând creştină. După o şedere fastuoasă la Viena, de-acum Ida Saide a dat naşteret unui băiat care a murit la trei ani călcat de trăsură. Relaţiile dintre soţi s-au răcit brusc şi ea a divorţat în 1855, retrăgându-se la Paris, unde, în anul 1860, s-a recăsătorit cu baronul Otto von Braunecker şi a devenit mama a şase copii. Fosta soţie a lui Omer Paşa, născută la Homorod, a murit la 10 ianuarie 1914.

[13]Sir Stephen Lakeman, What I…., pp. 200-201.

[14]Idem, p. 207.

[15]Imperiul Habsburgic, care deţinuse două decenii Oltenia, a urmărit aproape pe faţă absorbţia întregii Valahii şi a unei părţi din Dobrogea. Pe de altă parte, Omer Paşa, sprijinit de fraţii Goleşti şi de Heliade Rădulescu, avea gânduri ascunse de domnie, cum observa Sadyk Paşa. Calculul său a fost acesta:alegerea unui paşă creştin şi de origine engleză în postura de administrator al Bucureştilor sugera şi un protectorat britanic opus oricăror planuri secrete de afectare a suzeranităţii otomane şi, implicit, a intereselor sale. Statul Major austriac se afla în casa Fălcoianu, vizavi de Biserica Amzei, vândută în 1908 Elisei I.I.C. Brătianu.

[16]Recunoscător, guvernul britanic i-a acordat în 1856 lui Vasile Puică o medalie onorifică.

[17]Vezi în Călători străini, serie nouă, sec. xlx, vol. vl, pp. 338-343, „Scrisoarea lui Sir Stephen Bartlett Lakeman către tatăl său, Bucureşti, 12 noiembrie 1854”, traducere după textul original din Trevor J. Hope, „Sir Stephen Lakeman (Mazar Pasha) as military gorvernor of Bucharest at the commencement of the Austrian occupation of the Danubian Principalities in 1854” în „Revue Roumaine d’Histoire”, XVI, 1, 1977, pp. 25-41.

[18]Era sfătuit în acest sens ostil lui Ştirbei şi de Ion Heliade Rădulescu, care se răzbuna pentru atitudinea reacţionară şi antipaşoptistă a Domnului.

[19]Michael Czajkowski (Sadyk Paşa), Moje Wspomnienia o wojnie 1854 roku, Warszawa, 1962, pp. 127-128.

[20]Se întorsese din insula Sf. Elena prin Ceylon, unde, conform lui Ewan Amstrong, cumpărase o plantaţie de cafea.

[21]Lucian Boicu, Austria şi Principatele Române în vremea Războiului Crimeii (1853-1856), Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1972, p. 385.

[22]Maiorul Emanoil Filipescu era fiul Marelui Ban George (Iordache) Filipescu (Din epoca regulamentară şi până la finele Primului Război Mondial membrii acestei familii au adoptată forma franceză a numelui:Philippesco). Se căsătorise cu Maria Bujoreanu în anul 1840, având doi copii, pe George, zis Pomadin, căsătorit cu Maria Băleanu, şi pe Alexandrina, căsătorită cu generalul Alexandru Zefcari. Conform cercetărilor lui Alin Pavel, expuse în lucrarea coordonată de M. Dim. Sturdza citată mai sus, Filipescu a murit la 23 iunie 1849.

[23]Maria era fiica căminarului Ştefan Bujoreanu, fost prefect de Gorj în 1808 şi sfătuitor de taină al lui Theodor din Vladimiri, asasinat de 10 haiduci mascaţi, care, scria vel serdarul Ion Dârzeanu, „l-au chinuit toată noaptea cu fierul ars până şi-a dat duhul”. Crima, a cărei cauză nu se cunoaşte, fusese înfăptuită în noaptea Învierii, 15 martie 1822, în Pădurea de la Copăceni. Ideea „pârlirii” căminarului, puţin obişnuită, posibil să le fi venit haiducilor de la cătunul Pârlita, înconjurat atunci de pădure...

[24]„Gazeta de Transilvania”, XIX, 1856, p. 195.

[25]Fosta casă a căminarului Isac Ralet, căsătorit cu Anastasia Ghika, de pe uliţa Ienei. Vezi G.D. Florescu. Din vechiul Bucureşti, pp. 122-123.

[26]Maria Lakeman, născută cel mai târziu în 1822, era ceva mai vârstnică decât soţul ei, poate cu mult mai în vârstă dacă speculăm asupra neputinţei de a-i oferi un urmaş..

[27]Charles Roger Dod., Baronetage and knightage of Great Britain and Ireland, p. 51. Sir Lakeman îi va povesti mai târziu fiului său George că deţinea şi un „castel cu multe tablouri” la Edinburgh. Ştefan Petre-Kirson, Pe aripile amintirilor, Editura Fundaţiei Culturale Magazin Istoric, Bucureşti, 2005, p. 16.

[28]Trebuie neapărat menţionată călătoria cu trenul, accesibilă pe toată suprafaţa Angliei din 1850. În România deliciul acestui tip de călătorie mai avea de aşteptat aproape două decenii.

[29]Algeron Graves, The Royal Academy of Arts, A Complete Dictionary of Contributors and their work from its foundation in 1769 to 1904, Vol. IV, Harral to Lawranson, London, Henry Graves and Co.LTD and George Bell and Sons, 1906, p. 116.

[30]Maria Bujoreanu avea şi un frate mai mare, Mihalache, stăpân peste restul moşiilor deţinute în Vâlcea (leagănul familiei Bujoreanu), Dolj şi Teleorman. Vezi Alexandru Fălcoianu, Arborele genealogic al familiei Bujoreanu, Bucureşti, 1928.

[31]Probabil satul Bujoreanca. Pentru clarificări, vezi Dan Toma Dulciu, Tărtăşeşti-Monografie.

[32]„Vestitorul Românesc”, XXII, 1857, p. 20.

[33]Îşi putea permite, de pildă, să plătească în paralel cu fiscul valah şi pe cel englez. Vezi „The London Gazette” din 15 octombrie 1861.

[34]Turnătorie din Sheffield, comanda 570 din 1858.

[35]Pe malul celălalt al Argeşului, la Pârlita, şi-a ridicat şi un castel, cum citim pe Harta Szathmari.

[36]S-a mizat pe reacţia de frustrare a grupărilor liberale din jurul „înţelegerii de la Hotelul Concordia” din 1867, prima alianţă a acestora.

[37]„Pressa”, nr. 44, din 11 septembrie 1870, p. 173. În mod curios, persistă şi astăzi această „convingere”, poate din cauza absenţei „trecutului republican” în România, forma de guvernământ republicană fiind introdusă de sovietici de ziua fondării URSS, 30 decembrie, şi exprimând, prin lipsa unui suveran efectiv, aservirea statului faţă de o terţă putere.

[38]„Secolul”, 9 februarie 1871.

[39]Pentru a-şi aservi şi Marea Finanţă, nu doar pe fruntaşii partidelor europene, Marea Lojă a Angliei i-a pus la dispoziţie acesteia centrul Londrei (City of London) şi a creat, prin Cecyl Rhodes – sub cărui fotografie figurează pe Internet numele lui St.B. Lakeman! – organizaţia „Masa Rotundă”, care-i reuneşte pe marii bancheri şi industriaşi ai lumii. În momentul de faţă, City of London deţine un sfert din acţiunile Fondului Proprietatea. Vezi articolul „Eliott şi City of London controlează 1, 5% din afacerile din România”, apărut în „Ziarul Financiar”, numărul din 25 aprilie 2013, sub semnătura lui Andrei Chirileasa.

[40]Repetată verbal în desele şi lungile discuţii avute la Biblioteca Academiei. Logica l-a îndemnat să vadă în spatele acestui fenomen comunitatea britanică din Bucureşti, mică, dar puternică prin relaţiile de familie. Îl bănuia mai cu seamă pe Sir Lakeman, datorită statutului său privilegiat, de reprezentant al Angliei, dar şi al Porţii. Cred că ilustrul cărturar avea dreptate.

[41]Nu exclud, ţinând seama de simpatia de care se bucura Ion Ghica la Constantinopol şi Londra, ca Sir Lakeman să fi avut misiunea înlocuirii lui Carol I cu omul politic român. Însă marioneta, indiferent de mânuitor, tot marionetă rămâne şi sunt convins că Viena şi Sankt Petersburgul ar fi salutat cu entuziasm înlocuirea dinastică.

[42]Redactorii răspunzători de articolele de fond au fost, în această ordine:Ion Ghica, Eugen Stătescu, Mihail Kogălniceanu. Vezi broşura Programa de la Mazar Paşa aplicată de guvernul domnului Ion C. Brătianu, cuvânt rostit în şedinţele Camerei Deputaţilor din 26 şi 27 ianuar 1883 de M. Kogălniceanu, deputatul Colegiului IV Mehedinţi, Bucuresci, Tipografia Alexandru A. Grecescu, 1883, pp. 18-19.

[43]Caragiale a stat acolo un singur an, părăsindu-l de frica răspunderii penale în toamna anului 1876, când s-a angajat la „Uniunea Democratică”, jurnalul lui Dimitrie August Laurian.

[44]În broşura amintită, la pag. 22, Kokălniceanu l-a numit „Evanghelia noastră”, a naţional-liberalilor, desigur. Tot acolo, la pag. 18, a rezolvat şi misterul prezenţei conservatorului Manolache Kostache Epureanu:„Lui nu-i plăcea ce făceau conservatorii la guvern. El, dar, se uni cu noi, mazariştii, şi când aceştia ajunseră la putere, el deveni preşedintele acelui minister (guvern, n.n)”. Fiind un intrus cu vederi conservatoare, radicalii i-au făcut viaţa amară, până a demisionat şi a revenit în gruparea din care plecase.

[45]Analiza fenomenologică a întâlnirilor de pe uliţa Ienei scoate în evidenţă faptul că englezul nu cunoştea ţelul tainic al liberalilor:România trebuia să iasă de sub autoritatea Marilor Puteri şi să devină prin ea însăşi o putere, cel puţin regională. Dacă ar fi ştiut, este puţin probabil că Lakeman s-ar mai fi zbătut pentru domnia lui Ion Ghica (e limpede că acesta nu i-a dezvăluit sensurile luptei începute în Societatea Frăţia) sau că ar mai fi încercat medierea între guvernul liberal şi Poartă.

[46]Au fost unele întârzieri tactice pentru a nu lăsa impresia cedării sub presiune.

[47]A se vedea contribuţiile lui Apostol Stan, numeroase şi importante, la istoria PNL.

[48]Replica de pe malurile Bosforului a sosit rapid. În 16 decembrie 1876 a apărut Constituţia Imperiului Otoman. Articolul 1 menţiona:„Imperiul Otoman cuprinde ţinuturile şi posesiunile actuale şi provinciile privilegiate. El alcătuieşte un tot indivizibil din care nicio parte nu poate fi dezlipită sub nici un motiv”. Deci România era inclusă în Imperiu! Peste o săptămână, în şedinţa publică a Camerelor, I.C. Brătianu avea să pronunţe celebra frază:„Nici sabia lungă a lui Baiazet şi Mohamet nu a putut să pătrundă până în Munţii României, acolo unde cutează astăzi să străbată Midhat Paşa cu Constituţiunea lui!”, adăugând – mai mult ca sigur – pentru urechile lui sir Stephen Lakeman:„Chiar dacă toate puterile din Europa, din interese particulare, ar zice că România să fie provincie turcească, noi să nu suferim una ca aceasta”.

[49]Brătianu l-a informat pe consulul englez Charles Mansfield că a aflat de iniţiativa lui Mazar de la o terţă persoană şi că era potrivnic oricărei colaborări militare cu otomanii. Vezi Independenţa României, vol. II, partea I, doc. 77 şi 83.

[50]Consulul englez a bănuit că sir Lakeman a mizat pe o campanie anglo-otomană cu participarea României în ţinuturile răsculate, campanie pe care ar fi urmat să o conducă el. Adăuga că era o fantezie şi că englezul cu grad de paşă nu se bucura de susţinerea Consulatului. Totuşi, la finele războiului (17 mai 1878), consulul a fost înlocuit cu Sir William Arthur White, care a venit cu soţia şi fiica. Coroborând această înlocuire cu poziţia virulent prootomană şi, implicit, antiromânească, a ambasadorului britanic la Constantinopole, H. Eliott, rezultă că Sir Lakeman nu a acţionat chiar de capul lui, dar, ca orice misiune secretă, ea nu va fi niciodată clarificată.

[51]Numărul 69, din 30 septembrie 1877, p. 2.

[52]Ion Bulei, Elita politică modernă a românilor, conferinţă ţinută la Teatrul Naţional la 12 februarie 2012, p. 2.

[53]În Anuarul de Româniape anul 1879, Lakeman figura ca locuind pe strada Enei 6, ceea ce înseamnă că soţia lui încă trăia sau încetase din viaţă de curând.

[54]Descrierea ceremoniei, o noutate pentru majoritatea locuitorilor acestei planete, a fost imediat reprodusă de ziarul „New York Daily Tribune”, numărul din 9 mai 1880, p. 9, cu titlul „A Knights Account of His Knighting”. Din aceeaşi cauză, dar şi pentru lămuriri vizavi de Mazar Paşa, cartea a circulat din anul apariţiei şi în Bucureşti. Au deţinut-o prinţul George G. Bibescu şi V.A. Urechia.

[55]În scrisoarea către tatăl său, sir Lakeman avertiza:„De vei copia vreo parte a scrisorilor mele pentru dl Roberts, fii cu grijă şi,  pentru numele lui Dumnezeu, nu adăuga niciun cuvânt din ceea ce am scris, căci nu-ţi pot explica ce mare, foarte mare daună îmi vei provoca mie şi funcţiei în care sunt angajat”.

[56]În viziunea lui Frédéric Damé, Histoire de la Roumanie Contemporaine, Paris;1900, p. 256, erau întâlniri peripatetice. Chiar şi în ianuarie?

[57]Informaţiile urmăresc cartea, astfel sunt relativ bogate până în 1856 şi extrem de rare ulterior acestei date!

[58]Născută în 1856, aceasta putea să-i fie fiică. Prin această căsătorie, Sir Lakeman devenea rudă prin alianţă cu Anton Arion, din câte am constatat, un liberal cu accese radicale până către vârsta senectuţii, când a trecut la conservatori. Ramura A. Arion din Genealogia Arioneştilor a fost cercetată de Mihai Sorin Rădulescu, Elita liberală românească 1866-1900, Editura All, 1998, Bucureşti, p. 44.

[59]Părintele Didel Stroe crede că decesul primei soţii s-a petrecut în preajma anului 1878, dacă nu chiar cu câţiva ani înainte.

[60]Fosta casă de pe strada Ienei fie revenise copiilor primei soţii, fie fusese vândută. Pe locul ei, de data aceasta Ienei nr. 11, va fi inaugurată, în iulie 1897, Baia Centrală. În ciuda afirmaţiei strănepoatei sale, Sybille Manu-Chrissoveloni (Pe aripile…, p.18), acest stabiliment nu putea să fie deţinut de Sir Lakeman întrucât aparţinea unei Societăţi Anonime, director fiind dr. Zender.

[61]După decesul mamei, înmormântată la Tărtăşeşti, George va fi adoptat de mătuşa Elena Oeconomu, care nu avea moştenitori. Numele sub care va fi cunoscut mai târziu va fi George Lakeman-Oeconomu, absolvent al Facultăţii de Drept în 1905 şi pasionat de vânătoarea călare practicată de lorzi. Va locui într-un imobil somptuos, construit după planurile lui Paul Gottereau, pe strada Soarelui, azi Theodor Aman. De câţiva ani s-a instalat acolo Ambasada Algeriei.

[62]Moşiile vor reveni după divorţ celei de-a doua soţii, care le va administra până la deces în numele copiilor. În fostul conac din Răsuceni, restaurat, va locui până în 1905 tatăl ei, Barbu Arion.

[63]Cea de-a doua soţie a lui Lakeman, Maria-Ioana (de-acum) Opran a încetat din viaţă, conform datelor lui Alin Pavel, în 2 noiembrie 1899, în acelaşi an cu soţul ei. Casa a fost vândută Ministerului de Război, care nu a îngrijit-o. În mai 1910, Mitropolitul primat Anastasie Mironescu a cumpărat-o – avea acum adresa la numărul 63 – pentru Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române, a cărei preşedintă, Anastasia Filipescu, sprijinită de Spiru Haret, a reparat-o impecabil şi, în 1912, a instalat în ea Liceul Ortodox de Fete, de care s-a interesat îndeaproape, până în 1938, Regina Maria. În 1945, ocupantul sovietic dispune interzicerea Societăţii şi închide Liceul Ortodox. Fostul local de învăţământ a fost redeschis pe 1 noiembrie 1954 ca Liceu de Muzică.

[64]Rămâne un mister destinul averii sale din Anglia, Scoţia şi Ceylon. Dacă a pierdut-o, în ce condiţii? Dim. Rosetti, în Dicţionarul contimporanilor, Bucureşti, Editura Lito-Tipografiei Populara, Pasagiul Român 12, 1897, p. 112, afirmă că lordul era cheltuitor.

[65]Dată consemnată de Alin Pavel.

[66]Dimitrie Radu Rosetti, care l-a cunoscut, specifica tranşant că a murit sărac în Anglia. Dacă decesul s-a întâmplat în România, cum se mai susţine, unde a fost înmormântat? La Alin Pavel, în lucrarea citată, pentru deces apare data 9 iunie 1900!