Autor 3404 vizualizări


„Semnul nostru de prietenie şi de admirație pentru Sanda Golopenţia” – aşa i-au spus editorii, Zoltán Rostás şi Theodora-Eliza Văcărescu, acestei cărţi minunate, publicată la finalul lui 2020 de Editura Spandugino. Născută în jurul unei mese cu vin fiert, cu doi ani înainte, când oamenii se puteau întâlni şi face planuri faţă-n faţă, realizată ca atare în lunile şi scurte cât o clipă, şi lungi cât o eternitate ale pandemiei, In honorem Sanda Golopenţia este o carte-bijuterie, pentru un om ca o bijuterie, cu faţete diverse şi-atât de migălos şlefuite. Iar cartea care o omagiază – un dar la împlinirea a opt decenii de viaţă – aduce în pagini, ca într-o piesă de teatru, ca într-o echipă de monografişti la lucru, cincizeci de voci: prieteni, colaboratori, colegi întru cercetare, admiratori, care au văzut în Sanda Golopenţia omul bun, omul de ştiinţă dăruit şi dedicat.

Etnografă, lingvistă, socioalogă, eseistă, memorialistă şi, pentru cei norocoşi, prietenă, Sanda Golopenţia a lăsat (şi lasă în continuare) semne bogate ale muncii sale, concretizate în zeci de volume şi de articole, în toate feliile de viaţă şi de studiu amintite mai sus. Iar generozitatea, încăpăţânarea, abnegaţia cu care se dedică fiecărei teme sunt calităţi pe care toţi cei care o cunosc i le admiră, i le preţuiesc; şi, sigur, le doresc şi pentru ei.

Echipa de cercetare monografică, în jurul lui Dimitrie Gusti (sacou alb şi papion), la Drăguş (Făgăraş), în vara lui 1929; Ştefania Cristescu e pe rândul de jos, a treia din stânga.

Noi, cei mai mulţi dintre membrii Cooperativei Gusti*, am cunoscut-o pe Sanda Golopenţia venind de departe înspre miez. I-am cunoscut întâi părinţii, prin activitatea şi prin lucrările lor: pe Ştefania Cristescu şi Anton Golopenţia, cercetători în cadrul echipelor cu care sociologul Dimitrie Gusti mergea în sate, în anii interbelici, ca să le treacă prin ciurul „cadrelor şi al manifestărilor” (pentru necunoscători: să le studieze de-a fir a păr, până nu mai era nimic de cercetat).

Ştefania şi Anton

Studentă a Facultăţii de Filosofie şi Litere, Universitatea din Bucureşti, Ştefania Cristescu s-a adăugat echipelor monografice în anul 1929, în timpul campaniei de la Drăguş (Făgăraş), cercetând, acum şi în campaniile următoare, cu rezultate remarcabile, credinţele şi practicile magice din sate.

În timpul campaniei de la Cornova, Basarabia, din vara lui 1931, îşi va cunoaşte viitorul soţ, pe Anton Golopenţia, sociolog, statistician, colaborator apropiat al lui Gusti (va fi şeful său de cabinet în perioada în care acesta a fost ministru al Instrucţiunii Publice, Cultelor şi Artelor, 1932-1933). Henri H. Stahl va scrie despre Golopenţia: „Cel mai dotat sociolog din câţi au luat parte la campaniile monografice”.

Cei doi se vor căsători în aprilie 1939 – Ştefania era, din 1936, profesoară de limba română, continuând şi cercetările în sate, iar Anton va fi, pe rând, inspector statistic la Institutul Central de Statistică, director al Oficiului de Studii, director general delegat al Institutului, până în septembrie 1948 – vremurile se schimbaseră deja! – când e silit să-şi dea demisia. Se nasc între timp şi cei doi copii: Sanda (1940) şi Dan (1943).

Ştefania Cristescu şi Anton Golopenţia, tineri, zâmbitori, la căsătoria lor, în 20 aprilie 1939; colegii monografişti le sunt aproape.

Urmărit informativ încă din aprilie 1948, Anton Golopenţia va fi văzut ultima oară de familie în dimineaţa zilei de 16 ianuarie 1950. Pleca la Biblioteca Academiei Române – avea de terminat o lucrare de statistică pentru Comisia de Stat a Planificării. O notă a Securităţii consemnează sec: „La ora 19,55 iese de la Bibliotecă când este dat în primire tovarăşilor dela Secţia II-a”. Doi „tovarăşi” de la Securitate l-au luat, deci, în primire – şi dus a fost. Arestat ca martor în procesul Lucreţiu Pătrăşcanu, anchetat cu minuţie şi supus unui regim de exterminare, omul de ştiinţă, soţul şi tatăl Anton Golopenţia va muri peste un an şi jumătate în detenţie, la spitalul închisorii Văcăreşti, nejudecat, necondamnat. Era septembrie 1951. Fiica, Sanda, avea 11 ani.

Recuperarea istoriilor de viaţă (şi de moarte) ale tatălui

46 de ani mai târziu, Sanda Golopenţia-Eretescu se va închide cu bună ştiinţă între pereţii casei sale din Providence, Rhode Island, Statele Unite ale Americii (emigrase, împreună cu soţul, Constantin Eretescu, în 1980), transcriind şi adunând într-un volum declaraţiile în anchetă ale lui Anton Golopenţia.

Le descoperise cu inima strânsă, cu încrâncenare, în Arhivele S.R.I., în dosarul 40.002 al procesului Pătrăşcanu, într-una dintre vizitele (totdeauna pline, totdeauna cu scop precis) acasă. Va istorisi mai târziu, în mai multe ocazii, impactul întâlnirii cu documentele, cu vocea, gândurile tatălui, aşa cum fuseseră ele puse pe hârtie în timpul anchetei – iar noi cităm pasaje semnificative din discursul Sandei Golopenţia la primirea titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest din Timişoara**: „Timp de aproximativ trei ani, casa roşie din Glendale Avenue unde locuim a devenit echivalentul unui spaţiu de detenţie, m-am simţit trăind fără lumină şi fără semeni în celule-cavou şi am transcris la calculator, de una singură, ceea ce a devenit volumul Ultima carte”. O carte care nu se cheamă întâmplător aşa – e, de fapt, ultima carte scrisă de Anton Golopenţia: „În anii 1950-1951, cei arestaţi ca martori îşi scriau încă singuri declaraţiile, primeau, după «interogare», hârtie şi cerneală şi puneau pe hârtie ce reieşise din convorbiri”.

Anton Golopenţia – portret de tinereţe

O carte care a înlocuit toate lucrările rămase nescrise ale sociologului, Ultima carte. Text integral al declaraţiilor în anchetă ale lui Anton Golopenţia aflate în Arhivele S.R.I. a fost publicată în anul 2001, precedată de un prim volum din Operele complete ale lui Anton Golopenţia, cel dedicat lucrărilor de Statistică, demografie şi geopolitică (2000), şi urmată de Opere complete: Sociologie (2002), de Românii de la est de Bug (două volume, 2006, cercetările conduse de Anton Golopenţia în spatele frontului, în Ucraina, în anii 1942-1943), de Opere complete: Literatură, estetică şi filosofie (2018), Opere complete: Statistică, demografie şi geopolitică, Postume (2019). Toate îngrijite, alcătuite, construite pagină cu pagină de fiica Sanda Golopenţia.

„Uită-te în cărţile mele”

Căci a mai fost ceva în dosarul procesului Pătrăşcanu, cercetat cu ochi atenţi de Sanda Golopenţia în 1997: ceva mişcător, un semn peste timp, ca un mesaj rămas mai bine de patru decenii într-o sticlă. O scrisoare intitulată simplu „Sanda şi Dănuţ, dragii mei” – o scrisoare pe care, desigur, Sanda şi fratele n-au primit-o la timpul ei. O scrisoare-moştenire.

„Din ce mi se adresa mie în scrisoarea către copii, o frază a schimbat în bună măsură cursul ultimilor mei aproape douăzeci de ani. Era simplă. «Uită-te în cărţile mele», spunea tatăl meu şi, adresată copilului de atunci, fraza aceasta putea funcţiona doar ca o încurajare şi un îndemn la lectură. Prinsă însă în coconul timpului care i-a fost şi ne-a fost refuzat, scrisă de un om pe care «patria», aşa cum s-a definit ea în anii 1950, îl suprimase brutal, deşi toată truda lui de om fără vacanţe, fără agoniseală şi fără carieră fusese pusă în slujba României cu competenţă şi autenticitate, fraza revenea obsedant, punând sub semnul întrebării tot ce aveam eu însămi de încheiat”.

Aşa a început totul – şi, din acest moment anume, recuperarea istoriilor de viaţă (şi de moarte) ale tatălui a devenit misiunea de credinţă a Sandei Golopenţia. Un proces migălos, fără îndoială dureros, căreia i s-a dedicat bucată cu bucată, căutând în continuare urmele profesionale ale lui Anton Golopenţia (miraculosul fond „G”, descoperit în urma unei cercetări încăpăţânate în arhiva Institutului Naţional de Statistică), dar valorificând şi arhiva personală a părinţilor (care n-a fost lăsată în urmă la plecarea în Statele Unite; dimpotrivă, a fost trimisă înainte, într-o aventură aproape romanescă). Şi câte volume nu s-au născut şi de aici – lucrările mamei au fost, la rândul lor, restituite, reeditate sau editate în premieră.

Ştefania şi Anton (stânga, haine închise la culoare), pierduţi printre pasagerii unui vapor care-i duce de la Berlin la Potsdam, în august 1934. Sanda Golopenţia a aşezat această fotografie pe coperta Rapsodiei epistolare. Scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (vol. II). 

Un „ctitor cu har”, scrie Lavinia Spandonide despre Sanda Golopenţia în cartea care îi e dedicată. „Ea şi-a consacrat mulţi ani ca să-şi înveşnicească părinţii, editându-le opera”, notează Vasile Şoimaru. „O bună parte din opera domniei sale e circumscrisă destinului de «copil care naşte părinţi»”, observă Cristian Fernea. Iar Rodica Zane scrie despre Rapsodia epistolară, impresionanta lucrare în patru volume (2004, 2010, 2012, 2014) cuprinzând corespondenţa soţilor Golopenţia: „Pe acest «monument» editorial poate fi citit, aşa cum citim deseori pe crucile din cimitirele noastre: «ridicat de fiica Sanda»”.

Sandei Golopenţia, cu admiraţie

Aşa am cunoscut-o noi pe Sanda Golopenţia – prin tatăl ei, prin mama ei. Dar volumul coordonat de Zoltán Rostás şi Theodora-Eliza Văcărescu – In honorem Sanda Golopenţia – e mult mai mult decât o evocare a fiicei Ştefaniei Cristescu şi a lui Anton Golopenţia. E un tom – cu-adevărat un tom, în 672 de pagini – care adună, în cele trei părţi ale sale, cincizeci de scrisori de dragoste pentru „o cercetătoare care s-a ocupat şi de etnografie, şi de lingvistică, şi de literatură, şi de semiotică, şi de pragmatică, şi de sociologie, şi de istorie socială, şi de... nu ştim (încă) unde să ne oprim”. Editorii înşişi se declară „uluiţi şi impresionaţi de surprinzătoarea Sanda Golopenţia”, de paleta largă a preocupărilor sale.

Desigur, cei mai mulţi dintre autorii scrisorilor – mai lungi sau mai scurte, dar străbătute toate de fior admirativ – se referă tocmai la proiectul acesta uriaş de recuperare a activităţii şi istoriilor părinţilor. În scrisoarea care deschide volumul, Mihail M. Cernea esenţializează însemnătatea misiunii asumate de Sanda Golopenţia: „În centrul prestaţiei ştiinţifice fără precedent a profesoarei emerite Sanda Golopenţia stă o reparaţie istorică de mari proporţii: reconstrucţia şi restituirea unui capitol major în istoria sociologiei din România – capitolul personificat de marele sociolog şi statistician Anton Golopenţia. Este «capitolul» pe care Sanda Golopenţia l-a smuls pentru noi, cei de astăzi şi mâine, din complotul tăcerii celor care au urmărit să neantizeze şi intelectual pe gânditorul pe care, mai întâi, l-au distrus treptat fizic, în mod neîndoielnic criminal”. Sunt inventariate şi descrise apoi lucrări editate, coordonate, lucrări proprii – dintr-o operă impresionantă: 50 de volume şi peste „200 de articole în domeniul lingvisticii, al poeticii şi semioticii, al antropologiei şi sociologiei, al literaturii şi publicisticii”.

Aşa încât, precum recunoaşte Zoltán Rostás, „Nu este uşor să decizi, într-o asemenea ocazie, la ce anume din opera Sandei Golopenţia să atragi atenţia cititorului”. Sociolog şi prieten, Zoltán Rostás se va opri asupra Rapsodiei epistolare – la opera de editare a ego-documentelor moştenite de la părinţi – şi, după o analiză detaliată a lucrării şi a meritelor sale, va conchide: „Nu este puţin lucru să fii inovator (şi) în istoriografie şi, în acelaşi timp, să respecţi moştenirea părintească”.

Semnificativ e şi faptul că autorii îi dau adesea cuvântul Sandei Golopenţia, citând din numeroasele sale lucrări – vocea prietenei, cercetătoarei se aude mult în acest volum menit s-o celebreze. În câteva dintre pasajele alese spre evidenţiere, Sanda Golopenţia explică ea însăşi demersul de recuperare: „Volumele pe care le-am, nu atât editat, cât construit bucată cu bucată, începând din 1997, sunt cărţi care găzduiesc mulţimi, în care am încercat să dau glas celor cărora el le fusese retezat, lui Anton Golopenţia, Ştefaniei Cristescu şi multor altora, dar poate mai cu seamă să ostoiesc apăsarea care s-a încuibat în mine în anii de demult şi a tăcut îndelung, neştiind cum să iasă, sub ce formă, adresată cui”.

Sanda Golopenţia, în timpul studenţiei. Şi o rememorare atât de relevantă: „La terminarea studiilor eram doctor în tăcut... Tăceam pe stradă, tăceam la cozi... Tăceam simplu, spre a rămâne normali”.

Pe o uliţă din Prigor, satul naşterii tatălui, va povesti, în 2007, pentru un documentar despre Anton Golopenţia: „Deci suntem o generaţie care a încercat să mai dreagă ce se mai putea drege [n.n. – din vieţile năruite ale părinţilor], puţinul care se mai putea drege. Iar treaba asta afectează o viaţă, pentru că o viaţă trebuie să fie etanş aplecată asupra ei înseşi, dar noi nu puteam să o facem astfel până ce nu facem un pic de ordine, să dereticăm prin trecutul ăsta aberant”. Realizatorul documentarului, Vasile Bogdan, va scrie despre misiunea fiicei, despre tot acest drum de descoperire: „Aplecarea asupra hârtiilor salvate din opera tatălui ei a devenit un fel de izbăvire, un purgatoriu care trebuia parcurs pentru aflarea adevărului, dar şi pentru uşurarea propriei conştiinţe”.

Sanda, prietena

Dar poate că nu sunt scrisori mai dense şi mai mişcătoare, ca o pânză care se ţese sub ochii cititorului, decât cele semnate de bucuroşii, emoţionaţii prieteni (unii de-o viaţă) ai Sandei Golopenţia. Doina Jela scrie, de pildă, despre fosta profesoară de Limbă Română Contemporană la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, regăsită, decenii mai târziu, pe culoarul trenului Bucureşti-Sighetu Marmaţiei, „în drum spre acelaşi simpozion organizat de Ana Blandiana şi Romulus Rusan la închisoarea de la Sighet” – şi, din acel moment al reîntâlnirii, „nu cred că a existat vreo discontinuitate în ataşamentul meu faţă de ea”.

Ligia Bârgu-Georgescu îşi alcătuieşte scrisoarea aniversară reconstituind „povestea unei prietenii care a început odată cu venirea Sandei la Institutul de Etnografie şi Folclor, unde lucram ca cercetător ştiinţific, în cadrul sectorului literar”, şi ce prietenie frumoasă, care a traversat anii, absenţele (ce încordate, dramatice sunt zilele de dinaintea plecării Sandei în America).

Lidia Bradley, traducătoarea în limba engleză a cărţii Viaţa noastră cea de toate zilele (Sanda Golopenţia, Bucureşti, Curtea Veche Publishing, 2009), adună cu pricepere, în scrisoarea sa de dragoste, portretul cărţii, dar şi portretul minunat al autoarei, ca şi cum Sanda Golopenţia şi cartea aceasta anume s-ar confunda până la ultimul rând: „Am tradus cartea cu migală şi devotament, pătrunsă la tot pasul de imensitatea efortului Sandei de a pune laolaltă documentele din care ea se compune, de dragostea ei pentru părinţii-model şi pentru cititorii cărora le este adresat efortul ei imens de cercetare, de frumuseţea portretelor din carte, de delicateţea-i sufletească, de empatia sa”.

Octavian Doclin îi scrie Sandei Golopenţia o amintire în versuri din Prigor: „... am plecat mai trişti de cum am venit / cu un dor / neastâmpărat de trecut”. Alyssa Grossman evidenţiază „impactul profund pe care Sanda Golopenţia îl are asupra celorlalţi – ca om de ştiinţă, ca individ, ca prieten”, „intelectul ei excepţional, bunătatea ei profundă, generozitatea exuberantă”. Ionuţ Butoi reţine o însuşire cu totul specifică Sandei Golopenţia: „Această particularitate de a avea laolaltă, simbiotic şi fertil, o memorie afectivă, personală, şi o capacitate aparte de filtrare şi reconstruire a trecutului după criterii obiectiviste”. Pentru Rucsandra Pop, admiraţia faţă de Sanda Golopenţia a venit la pachet, în cufărul cu amintiri de la bunic, cercetătorul Mihai Pop – iar Rucsandra vorbeşte în numele tuturor atunci când scrie franc: „Aş fi vrut să pot fura de la ea şi acribia, anvergura intelectuală şi nivelul de dedicare”.

Ioana Popescu îşi intitulează scrisoarea simplu: „Sanda” – şi ce bucurie de scrisoare, istorisind o întâmplare („chiar dacă unii ar putea spune că face parte din categoria futilităţilor”). Noi nu spunem aşa – nouă ne place şi ne emoţionează povestea rochiei din jerse policrom, cu care a venit o dată Sanda Golopenţia la serviciu, la Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice – într-o vreme în care erau cu toţii la fel de săraci şi într-un peisaj vestimentar „precar sau uniform”, în care „era de la sine înţeles că orice apariţie ieşită din monotonie frapa”.

Iată: „Şi, chiar în acea perioadă, o văd la institut pe Sanda îmbrăcată într-o rochie din jerse policrom de un rafinament absolut unic. Silueta ei subţire şi graţioasă era învelită parcă într-o piele vorbitoare. Socoteam că Sanda îşi pierduse minţile şi cheltuise necesarul vieţii de familie pe câteva luni pentru o singură rochie şi mă sufocam de admiraţie pentru această inconştienţă. Curând, însă, am aflat că rochia fusese tricotată de ea însăşi, pe andrele foarte subţiri (cine tricotează va înţelege dificultatea suplimentară!), din bucăţele de fire de lână deşirate din lucruri mai vechi! Efectul era uimitor, dovadă că m-a marcat definitiv şi continuă să fie primul lucru pe care l-aş istorisi despre Sanda, înaintea tuturor performanţelor ei profesionale şi scriitoriceşti. Cu vreo 40 de ani mai târziu, am sugerat sistemul ei, ca tehnică de ţesut pe ghergheful vertical, la atelierele Muzeului Ţăranului Român, şi rezultatele au fost uimitoare. Pentru mine, faptul că un om dotat cu o minte brici, cu o cultură enormă şi cu o creativitate pe măsură bunghea la propriile-i haine până ce obţinea efecte de mătase, rămânând calmă şi senină, ca şi când nicio josnicie nu putea s-o ajungă, continuă să provoace uimire. Şi cred că această frumuseţe – artă sau moştenire genetică, oricum ar fi – nu e la îndemâna oricui. Dar Sanda rămâne Sanda”.

Străluciri

Dar In honorem Sanda Golopenţia e alcătuită din sumedenie de fire de emoţie, de admiraţie, care înconjoară personajul central, încercând – fiecare – să cuprindă câte o faţetă, o strălucire, o preocupare, un interes de cercetare, dintre atâtea şi atâtea.

Sanda Golopenţia, între Anuţa Ciombului şi Măria lui Mihai, în timpul unei cercetări pe teren în satul Breb din Maramureş, în 1970

Scrisorile vorbesc astfel despre Sanda Golopenţia lingvist, despre Sanda Golopenţia cercetător de etnologie şi folclor, o pasiune moştenită (S.G. în interviul cu Otilia Hedeşan: „Eu am fost pe teren încă din copilărie. Am însoţit-o pe mama în mai multe sate în care a fost să cerceteze descântecul. Aveam cam cinci-şase ani”), despre studiul teatrului şi despre surpriza pe care o reprezintă volumul Perspective noi în studiul teatrului, publicat în anul 2019 (Mihail Zamfir: „Interesul pentru teatru, întins pe mulţi ani, dar până acum prea puţin vizibil, iese deodată la lumină prin acest volum, de o manieră eclatantă. (...) Nimic din ceea ce atinge teatrul nu e absent în această extraordinară monografie”). Despre emigraţie ca descoperire de sine (Mircea Martin: „Purtătoare a unui stigmat social ca fiică a lui Anton Golopenţia – sociolog, statistician, colaborator al lui Dimitrie Gusti, deţinut politic mort în închisoare, victimă a unei injustiţii monstruoase –, Sanda Golopenţia a decis, în 1979, să ceară plecarea definitivă din România şi emigrarea în Statele Unite. Nu puţini intelectuali de valoare din toate domeniile culturii şi ale ştiinţei au părăsit România comunistă. Dar, spre deosebire de cei mai mulţi dintre ei, spre deosebire de congenerii şi colegii săi, Toma Pavel, Matei Călinescu, Virgil Nemoianu etc., care au «rămas» în Occident, Sanda Golopenţia a ales calea mult mai grea şi mai riscantă de a revendica, în ţară fiind, dreptul de a o părăsi, trecând prin încercările consecutive, previzibile, de altfel, ale unei asemenea decizii. Şi tot spre deosebire de colegii şi concetăţenii săi americani, care s-au întors în România în primul rând prin cărţile lor – traduse în română şi publicate de edituri româneşti –, ea a revenit în ţara de origine şi de formaţie cu cărţi scrise în limba română şi pentru români”).

Despre exil şi despre întoarcere (Mihaela Albu: „Pentru Sanda Golopenţia întoarcerea a fost posibilă – şi fizic, şi prin operă”), despre Sanda Golopenţia scriitoare, cea care, ajunsă pe tărâm american în 1980, îşi va scrie cărţile în limba română şi va decide să ţină un jurnal: „Pierd uşurinţa de a vorbi. Poate de aceea, acum, cu tot greul, a scrie un jurnal devine inevitabil. (...) Jurnalul, mod decent de a vorbi de unul singur, de a-ţi da, dacă nu curaj, cel puţin impresia că nu ai amuţit încă de tot, că ştii încă să pui vorbe pe lucruri”. Despre frumuseţea, decenţa, emoţia tuturor volumelor pe care le-a scris, editat, construit.


Un lucru e sigur: această carte-dar, pe multe şi diferite voci, e o invitaţie către opera Sandei Golopenţia, către temele mari, temele mici, însoţite toate de aceeaşi curiozitate care dezbracă subiectul la esenţă, cum ai decoji foile de ceapă până ajungi la miezul proaspăt. Voi, cei care o ştiţi pe Sanda Golopenţia, o veţi descoperi altfel şi altfel citind In honorem – şi o veţi îndrăgi şi admira şi mai şi. Voi, cei care nu o ştiţi deloc, nu-i timpul pierdut: descoperiţi un om-pasiune în paginile volumului, alegeţi firul care vă interesează – şi urmăriţi-l. Şi-apoi... uitaţi-vă în cărţile ei.

... încă o scrisoare

Mie îmi e dragă Sanda Golopenţia nu numai pentru că a evaluat cu ochi atent (şi adesea) critic teza mea de doctorat, îndreptându-mă cu îndemânare spre zonele pe care le scăpasem din vedere. Şi nu numai pentru că a fost aproape parte integrantă a redacţiei „Historia” la realizarea numărului dedicat emigraţiei româneşti în Statele Unite („Românii care au construit America”, „Historia Special” nr. 8, septembrie 2014). Şi nu numai pentru că e fiica Ştefaniei şi a lui Anton – şi, deci, un semn viu, palpabil, că monografiştii Şcolii gustiene chiar au existat, nu sunt doar personaje de cărţi şi de articole.

Dar mi-e dragă mai ales pentru că a scris o carte tulburătoare: Viaţa noastră cea de toate zilele. Cartea fiicei care cercetează cu ochii minţii trecutul familiei şi care aşază amintirile faţă în faţă cu notele ofiţerilor de Securitate care-l urmăreau pe Anton Golopenţia la sfârşitul anilor 1940. E o carte în oglindă: copila Sanda, cu notiţele şi cu amintirile duioase, revăzute, completate la maturitate, şi nişte ofiţeri, de multe ori nişte iniţiale, care studiază familia Golopenţia de parcă familia ar fi un fluture în insectar. Ce carte ingenioasă, inspirată, emoţionantă. Ce modalitate dureroasă, dar conştientă, asumată, de a povesti familia.

O carte pe care am regăsit-o în bibliotecă, după mai multe zile de căutare, aşezând un pahar cu gura în jos. Mi s-au oprit ochii pe carte în chiar aceeaşi zi, ca şi cum ar fi fost ceva normal, simplu, uşor – şi-am mulţumit în gând mamaiei Maria de la Răleşti: aşa faci când cauţi ceva; o să-l găseşti rapid. Aşa a fost. Şi ce potrivită întâmplare – căci, ca şi mama ei, Sanda Golopenţia a cercetat în sate (şi) magia populară.

* Cooperativa Gusti: grup informal de cercetare, coagulat în jurul profesorului Zoltán Rostás, cu preocupări legate de istoria socială şi orală a Şcolii sociologice de la Bucureşti.
** Citate din Sanda Golopenţia, „Proiectul polifonic”, http://www.cooperativag.ro/proiectul-polifonic

Acest articol a apărut în numărul 231 al revistei Historia, disponibil la orice punct de distribuție a presei (rețeaua Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării) în perioada 15 aprilie - 15 mai 2021, dar și în format digital, pe platforma paydemic.com

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum