Autor 4292 vizualizări


Ultimul prim-ministru al celei de-a IV-a Republici, în perioada 1 iunie 1958 – 8 ianuarie 1959, și ca primul președinte al celei de-a V-a Republici, în deceniul 8 ianuarie 1959 – 28 aprilie 1969. „Marele Charles” a fost omul providențial al Franței, în cele mai critice momente ale secolului al XX-lea. Ca militar, a devenit „eliberatorul”, spălând rușinea anilor Pétain; ca politician, a dat naștere unui curent politic („gaullismul”), simbolizând salvarea Franței din naufragiul generat de cea de-a IV-a Republică.

Pe bună dreptate Malraux spunea că, în generalul de Gaulle, se contopeau „Sacerdoțiul și Transcendența”, adică „Puterea și Destinul”. La rândul său, François Mauriac se arăta fascinat de personaj:

„Ceea ce am înțeles în cursul primei noastre întâlniri n-a fost disprețul pe care dușmanii săi i-l atribuie generalului de Gaulle față de toți oamenii, ci o mică distanță de netrecut între noi și el, nu aceea care creează orgoliul măririi conștiente de ea însăși, ci aceea care păstrează calma certitudine de a fi Statul și, mai mult încă, de a fi Franța”.

Jacques Foccart – 22 de ani în preajma generalului

Omul care a avut privilegiul să-l cunoască îndeaproape pe general a fost secretarul general de la Elysée, Jacques Foccart. Acesta s-a aflat în preajma generalului timp de 22 de ani. În perioada cât de Gaulle a exercitat cele mai înalte demnități din stat, cei doi s-au întâlnit, prin natura responsabilităților, aproape zilnic (în condițiile în care, persoanele ce aveau asemenea contact cu generalul, nu depășeau numărul degetelor unei mâini).

Foccart și-a dobândit însă celebritatea în calitate de consilier pe probleme africane al generalului de Gaulle. Mai mult, el s-a dovedit cel mai longeviv „Monsieur Afrique” din istoria celei de-a V-a Republici, deținând acest post pe parcursul celor zece ani petrecuți de general la Elysée (1959-1969), sub mandatul redus al lui Pompidou (1969- 1974), în timpul coabitării Mitterrand- Chirac (1986-1988) și, din nou, pentru scurtă vreme (1995-1996), în primul mandat al lui Jacques Chirac.

Profesorul Neagu Djuvara, care a fost consilier diplomatic al primului președinte al Republicii Niger, Diori Hamani, are o percepție foarte exactă asupra personalității lui Foccart. Iată ce ne-a mărturisit Domnia Sa, într-o întâlnire la Tescani:

„Nu l-am văzut decât în treacăt, o dată, de două ori... Era blond, mic, nițel grăsuț. Foccart era născut să fie o «eminență cenușie». Pentru de Gaulle el reprezenta «omul Africii», care știa totul despre Africa și, în orice caz, despre personalitățile politice africane. Era un dicționar întreg, o bibliotecă. El fusese în Africa și cunoscuse toate secretele, toate păcatele... Prin politica secretă și prin serviciile secrete știa multe lucruri și îi șantaja pe toți. La nevoie, dacă șantajul nu mergea, monta ceva și președintele respectiv se vedea înlăturat. În mod sigur nu era implicat numai în lovituri de stat, dar și în asasinate pe la spate. Era un tip redutabil, un tip de care să-ți fie frică”.

Jacques Foccart a încetat din viață la 19 martie 1997, la 84 de ani. Înainte cu doar câțiva ani, PDG-ul revistei Jeune Afrique, Béchir Ben Yahmed, a decis să exploreze această „arhivă vie”. Au rezultat mai multe volume memoriale. Dintre toate, primele două (Foccart parle, Entretiens avec Philippe Gaillard, Edit. Fayard/Jeune Afrique, 1995 – vol. 1; 1997 – vol. 2) sunt consacrate, în special, raporturilor franco-africane.

În egală măsură, acoperind perioada 1944-1974, ele conțin abundente referiri la președinția lui de Gaulle. Întâlnim aici referiri la colaboratorii generalului, la programul său de lucru, la decolonizarea foarte dificilă a Algeriei, la evenimentele din ’68, la sfârșitul său politic și la personalitățile dornice să-i succeadă. Altfel spus, un de Gaulle privit de foarte aproape...

Colaboratorii generalului

Un prim aspect ce ne-a reținut atenția, din memoriile lui Foccart, se oprește asupra colaboratorilor generalului. Din start, frapează rigoarea impusă: de Gaulle nu dorea cantitate, ci calitate. Așa se face că numărul persoanelor din anturajul generalului era destul de redus, dar ele impresionau prin valoare intrinsecă. Primul cerc îl formau foștii rezistenți din anii războiului, recompensați de general cu importante responsabilități politice.

În această categorie întâlnim o pleiadă de personalități ce se constituiau în „coloana vertebrală” a gaullismului: Jacques Chaban-Delmas, Michel Debré, Olivier Guichard, Jacques Baumel, Pierre Lefranc, Roger Frey și... Jacques Foccart. Urma cercul intelectualilor de prestigiu, intelectuali ce se bucurau de aprecierea sinceră a lui de Gaulle. Aici se încadrau cei doi fii ai scriitorului François Mauriac: Claude, care a dezertat în scurt timp, și Jean, rămas un fidel, până la sfârșitul generalului.


Piesa grea o reprezenta, indiscutabil, André Malraux, ministrul culturii timp de un deceniu. Însuși Foccart era fascinat de autorul Condiției umane, pe care îl considera „un om remarcabil, seducător”. Malraux „l-a înțeles perfect pe general, asupra căruia avea multă influență. Această influență se exercita însă și reciproc”. Ultimul cerc din jurul lui de Gaulle îl reprezentau tehnocrații.

Dintre toți se detașa, prin seriozitate și capacitate de efort, George Pompidou. Acesta era un personaj atipic în echipa lui de Gaulle: el nu proveanea nici din „Franța liberă” și nici din „Rezistență”. În schimb, spune Foccart, generalul „avea o mare încredere în judecățile sale asupra oamenilor”. De Gaulle îl consulta adesea pe Pompidou care, „pe cât era de discret, pe atât era de eficace”.

„Autoritatea imperială”

Președintele lucra în ritmul său. El sosea la birou în jurul orelor zece dimineața; „un program lejer”, subliniază Foccart. Ziua începea cu „o privire asupra presei de dimineață”. Apoi, generalul „primea trei-patru personalități sau avea una-două reuniuni de lucru”. În trei după-amieze din săptămână avea programate audiențele. Această lejeritate îi permitea ca, „atunci când considera oportun”, să acorde „o audiență suplimentară sau să convoace pe oricine dorea”. Foccart scoate în evidență faptul că la general se ajungea foarte greu și numai la solicitarea sa. Astfel, el ne înfățișează o surprinzătoare agendă a audiențelor:

„Generalul primea pe primul ministru o dată pe săptămână; pe ministrul de externe tot o dată pe săptămână; pe ministrul apărării cam o dată pe lună; pe ceilalți miniștri, mult mai rar”.

Concluzia, trasă și de Foccart, se impune de la sine: raritatea unor asemenea contacte „conferea o importanță sporită celor ce-l vedeau zilnic pe general [un mediu restrâns de 4-5 consilieri, printre care și Foccart – nota ns.]”. Este adevărat că „miniștrii nu-și ascundeau iritarea”, dar așa funcționa „sistemul” de Gaulle.

În plus, Foccart ne mai spune un secret: generalul „studia dosarele seara, după ce se retrăgea în apartamentul său. Nu-i plăcea să lucreze dimineața. Îi era mult mai comod seara, lucrând adesea până târziu, în noapte”. În raporturile cu semenii săi, de la consilierii prezidențiali și până la șefii de stat străini, generalul cultiva cu obstinație o „autoritate imperială”.


De Gaulle împreună cu D.D. Eisenhower, președintele SUA

Grăitoare în acest sens este întâlnirea din septembrie 1959, când de Gaulle l-a avut ca oaspete, la Elysée, pe prietenul său din timpul războiului, acum președinte al SUA, generalul Dwight Eisenhower. De Gaulle urmărea cu mult interes implicarea crescândă a americanilor în Vietnam, pe care nu o aproba. Foccart ne redă o scenă aproape suprarealistă, în care președintele francez îl dojenea pe omologul său american:

Fiți foarte atenți. Nu interveniți militar. Dacă nu mă ascultați, veți trimite la început 50.000 oameni, apoi 300.000, poate chiar 500.000. Vă veți confrunta atunci cu o gravă problemă: cum să vă retrageți onorabil. Ascultați-mă, nu vă implicați!”, a conchis de Gaulle, bătându- l familiar pe Ike, cu degetul în piept.

După discuție, Foccart l-a avertizat pe de Gaulle că a fost prea categoric. Iată răspunsul generalului: „Da, dar tonul meu nu va servi la nimic. Americanii consideră că ceea ce am făcut noi [aluzie la înfrângerea forțelor franceze, în 1954, la Diên Biên Phu, de către generalul comunist Vo Nguyen Giap – nota ns.] nu poate fi comparat cu ceea ce sunt ei capabili să facă. Se vor implica și asta îi va costa scump”.

Într-adevăr, de Gaulle s-a dovedit profet. Cât privește relațiile cu cei din jurul său, Foccart ne prezintă felul foarte special de a fi al generalului: „de Gaulle controla esențialul și chiar multe din detalii; totuși, adesea se prefăcea că ignoră situațiile delicate, care se pretau la justificări complicate ori neplăcute. Era un tip ce cultiva ambiguitatea”.

„Commonwealth francez”

În acest sens, Foccart ne propune să reflectăm asupra deznodământului unui eveniment în care a interferat: turneul african al generalului de Gaulle, din august 1958, în principalele capitale ale „Africii Occidentale Franceze” (AOF) și „Africii Ecuatoriale Franceze” (AEF). Prin această deplasare, generalul urmărea să ia pulsul autorităților locale cu privire la proiectul său de creare a unei Comunități între Franța și coloniile din Africa neagră. Majoritatea liderilor africani erau favorabili acestei forme de „Commonwealth francez”.

Se manifesta însă și un curent ostil, ce se pronunța pentru independența imediată. Vârful de lance al frondei îl reprezenta guineezul Ahmed Sékou Touré (care a respins ideea Comunității, proclamând unilateral independența Guineei, la 2 octombrie 1958). Ideile sale erau împărtășite și de liderul opoziției din Niger, Djibo Bakary; o oarecare ostilitate, dar mai nuanțată, manifesta și o altă importantă figură vest-africană: senegalezul Léopold Sédar Senghor.

De organizarea voiajului s-a ocupat Cornut- Gentille, o figură centrală a gaullismului. Numai că, acest Cornut-Gentille a conceput itinerarul dând prioritate logicii geografice: vizita începea cu teritoriile din Africa de Vest, continua în Africa centrală și se încheia în Madagascar. Un asemenea plan făcea din capitalele potrivnice (Dakar și Conakry) primele etape. O greșeală majoră în opinia lui Foccart:

„Cornut- Gentille a trasat escalele vizitei începând cu Dakarul și încheind cu Tananarive. Aceasta însemna ca, de la început, la Dakar și Conakry, să ne confruntăm cu manifestări ostile, ceea ce ar fi influențat negativ desfășurarea ulterioară a turneului. Mult mai multe avantaje am fi obținut dacă inversam programul: să fi început cu Tananarive și să fi continuat apoi cu Brazzaville și Abidjan, unde populația ar fi strigat din tot sufletul «trăiască de Gaulle»”.

Foccart și-a pledat cauza, în ziua de 8 iulie 1958, la dejunul luat împreună cu generalul, la invitația d-nei Yvonne de Gaulle. Iată, cum redă plastic Foccart, încercarea sa:

„Încă de la aperitiv am atacat problema itinerarului, venind cu argumente. Fără succes! Apoi, la cafea, am revenit cu subiectul, insistând. Generalul m-a lăsat să înțeleg că insistențele mele sunt inutile și, prin urmare, nu va reveni asupra deciziei luate. Am plecat dezolat...”.

Jumătate de oră mai târziu, în aceeași zi, premierul Pompidou, Cornut-Gentille și Foccart au fost convocați în biroul generalului. Fără a clipi, el s-a adresat celor trei:

„Domnilor, v-am convocat în legătură cu organizarea turneului meu african. Prima etapă va fi, bineînțeles, Madagascarul”.

Într-o jumătate de oră, argumentele lui Foccart și-au produs efectul. Dar prin modul de exprimare, ideea părea a-i fi aparținut, exclusiv, lui de Gaulle. Iar consilierul Foccart conchide:

„nu mi-a mai vorbit niciodată de resorturile acestei schimbări. Nici o aluzie la incidentul de la Conakry [un discurs vitriolant al lui Sékou Touré – nota ns.] și nici despre manifestațiile de la Dakar. De asemenea, nici un cuvânt de recunoștință la întoarcerea din turneu. Așa era de Gaulle!”.

Totuși, perspicacitatea lui Foccart a fost răsplătită: din 1959 s-a văzut recompensat cu un post înființat special pentru el – consilier în problemele africane.

Generalul simțea mersul istoriei

Foccart ne spune că generalul de Gaulle simțea mersul istoriei. Poziționarea față de realitățile epocii sale, îi conferă o aură de vizionar: a anticipat decolonizarea Africii negre și, mai ales, și-a devansat conaționalii, inclusiv pe Malraux, à propos de inevitabila independență a Algeriei. Imensa țară din nordul Africii, transformată în colonie încă de la 1830, era privită ca o prelungire a teritoriului metropolitan.

Până în 1954, aici se stabiliseră 984.000 de coloniști francezi, de unde și oficializarea denumirii de „Algeria franceză”. Numai că, la 1 noiembrie 1954, Frontul de Eliberare Națională (FLN) a declanșat lupta armată anti-franceză. În următorii trei-patru ani situația s-a complicat în așa măsură încât plana spectrul unui „Diên Biên Phu algerian”. Pentru francezii din Algeria, pierderea acestui teritoriu echivala cu un nou „22 iunie 1940”.

Succesivele guverne, conduse de Pierre Mendès- France, Edgar Faure, Guy Mollet, Maurice Bourgès-Maunoury, Félix Gaillard și Pierre Pflimlin, nu găseau cheia unei soluții la “criza algeriană”. Prin urmare, de la începutul anului 1958, iminența unei lovituri de stat militare plana atât la Alger cât și la Paris (ireductibilii generali din Algeria aveau ca model rebeliunea lui Franco, cel care, în 1936, plecase din Maroc pentru a zdrobi Republica spaniolă).

Nu exista decât o singură soluție de compromis: revenirea generalului de Gaulle la putere, transformată, practic, în dorință națională. De altfel, cum bine s-a spus, criza algeriană i-a oferit generalului „calea regală” a reîntoarcerii în viața publică. Numai că, generalul a dovedit abilitate și inteligență politică: el a preferat calea constituțională (fiind numit prim-ministru de către președintele René Coty), refuzând să cauționeze o eventuală lovitură de stat militară a generalilor nemulțumiți. De altfel, Foccart reamintește replica lui de Gaulle din cursul unei conferințe de presă: „credeți că la 67 de ani am să încep o carieră de dictator?”.

Privind din perspectiva duratei istorice, Foccart se declară convins că, la început, de Gaulle a dat dovadă de cea mai pură ambiguitate în „criza algeriană”. Imediat după instalarea ca șef al guvernului (1 iunie 1958), generalul s-a deplasat în Algeria. Foccart amintește că în discursul de la Alger, din 4 iunie, adresat atât coloniștilor francezi cât și localnicilor musulmani, de Gaulle a strecurat sibilinicul „v-am înțeles”.

Foccart remarcă, nu fără umor, că „fiecare a înțeles ceea ce voia să înțeleagă”. Ambiguitatea îl ferea pe general de lovituri surpriză și îi permitea să câștige timp. Cu mult tact, „generalul i-a făcut pe toți să evolueze, inclusiv pe Malraux”, dar și pe Foccart care, la vremea aceea, era „partizan al menținerii Algeriei franceze”. Convertirea celorlalți a coincis și cu o adâncă transformare lăuntrică. În acest sens, Foccart amintește că, în mai multe rânduri, de Gaulle i-a repetat, pe un ton patetic:

„Dacă omul care sunt eu, cu ereditatea pe care o am, cu nivelul meu cultural, cu trecutul meu, face ce fac eu, îți poți imagina cât suferă. Dar o fac pentru că este singurul lucru ce trebuie făcut. Voi bea paharul amărăciunii până la fund”.

Foccart evidențiază că generalul nu se temea de reacția forțelor conservatoare, dar „era obsedat că vârsta nu-i va permite să finalizeze cu bine decolonizarea, în general, și cea a Algeriei, în particular”. Uneori, se lăsa copleșit de pesimism: „să nu vă faceți iluzii; dacă voi dispărea înainte să reușesc, nu știu cine o va putea face, iar țara va risca să se năruiască”. Aprehensiunile generalului s-au dovedit nefondate. Ireductibilii au eșuat în planurile lor (puciul de la Alger, din 22 aprilie 1961, al generalilor Challe, Jouhaud, Zeller și Salan) iar „criza algeriană” s-a finalizat cu Acordurile de la Evian (18 martie 1962), ce au permis accesul Algeriei la independență (3 iulie 1962).

Totuși, acest deznodământ avea să genereze cea mai grea încercare prin care a trecut generalul: atentatul de la Petit-Clamart, din 22 august 1962, când un comando înarmat a tras 140 de gloanțe asupra limuzinei în care se afla cuplul prezidențial francez; soții de Gaulle au supraviețuit în mod miraculos.

Dar și povara anilor

La încheierea primului său septenat, în 1965, de Gaulle avea 75 de ani. Foccart ne spune că „generalul simțea povara anilor”, motiv pentru care se lăsa pradă indeciziei, în privința unei noi candidaturi. Preocupat de proiecția propriei imagini, de Gaulle dorea să evite „naufragiul” pe care-l cunoscuseră Pétain și Churchill. De altfel, el repeta aproape obsesiv: „la vârsta mea, nu are rost să mă mai prezint”.

În această opțiune era constant încurajat și de d-na Yvonne de Gaulle, care insista că rolul istoric al generalului luase sfârșit. Marea problemă a lui de Gaulle era găsirea unui succesor. Generalul îl prefera pe Georges Pompidou. În competiție se aflau și alți doi gaulliști autentici: Michel Debré și Jacques Chaban- Delmas. Debré a fost cel dintâi primministru al lui de Gaulle, în perioada 8 ianuarie 1959 – 14 aprilie 1962.

Foccart ne deslușește că „generalul îl stima mult pe Debré, dar îi găsea două cusururi: nu se descurca în emisiunile televizate și era prea influențabil”. În ce-l privește pe Chaban- Delmas, generalul se declara nemulțumit de gustul său pentru jocurile politice: „el este capabil să se întoarcă imediat la regimul parlamentar” [specific celei de-a IV-a Republici – nota ns.]. De asemenea, de Gaulle îi reproșa lui Chaban lipsa de apetență față de latura socială a gaullismului.

Din nefericire pentru preferatul Pompidou, de cealaltă parte a baricadei, se afla charismaticul lider al opoziției, socialistul François Mitterrand. Or, de Gaulle știa foarte bine că protejatul său nu-l putea învinge pe opozantul de stânga. Cu amărăciune, el declara: „nu pot lăsa Franța pe mâinile lui Mitterrand. Dacă se prezintă altul decât mine, Mitterrand are șanse să câștige. Sunt obligat să mă prezint”. A

titudinea lui de Gaulle era dictată de umoare: generalul îl detesta profund pe liderul socialist, fost ministru sub a IV-a Republică. În mod surprinzător, generalul, care era un tip cerebral, avea o atitudine total lipsită de reverență vis-à-vis de persoana lui Mitterrand. Încă din 1959, el l-a categorisit în termeni de-a dreptul vulgari: „vagabond. Nesincer și nici onest, cam vagabond, dacă nu chiar o canalie”.

Un limbaj surprinzător, pe care Foccart îl numește „militaro-popular”. Și, într-adevăr, frământările lui de Gaulle s-au dovedit justificate: el însuși a fost pus în balotaj, fiind necesar un al doilea tur de scrutin, pe 19 decembrie 1965, când a obținut victoria cu 54,49% din sufragii.

Cel de-al doilea septenat

Începuturile celui de-al doilea septenat i-au dat o nouă vigoare. Acum, „el nu vorbea decât despre viitor”. Principala sa preocupare: elaborarea unei legi care să permită participarea salariaților la gestiunea întreprinderilor. Or, tocmai acest proiect avea să fie „marele subiect de dezacord între președintele Republicii și primul său ministru”.

Pompidou se opunea demersurilor generalului, motiv pentru care, nici în următorii doi-trei ani, lucrurile nu au avansat. Așa se face că, în mod repetat, generalul și-a exprimat nemulțumirea față de „politica socială” a guvernului. De altfel, Foccart sesizase că, în toamna lui 1967, „cota lui Pompidou era în scădere la generalul de Gaulle”.

În plus, consilierul ne redă dialogul din 13 octombrie 1967, în care generalul își exprima, categoric, nemulțumirea: „orice s-ar întâmpla, Pompidou este terminat. În loc să aplice politica mea, el face aranjamente. Nu-și dă seama că deschide poarta asalturilor demagogice și nu va mai avea nici o ieșire”. Poate că, aplicarea proiectului generalului ar fi preîntâmpinat, sau atenuat, acel încins mai 1968.

1968 – „probleme cu tinerii ”

Aparent, nimic nu prevestea explozia de la sfârșitul primăverii lui 1968. A existat, totuși, o Cassandră: deputatul de Haut-de-Seine, Jacques Baumel. Acesta l-a avertizat pe Foccart încă din ianuarie 1968:

„Țin să te previn că vom avea mari probleme cu tinerii. Și, ia aminte, va fi foarte grav”. Î

nțelept, Foccart i-a avertizat pe de Gaulle și Pompidou, dar intervenția sa a provocat doar nedumerire. Foccart explică de ce: „Baumel era singurul care simțea pericolul. Noi, ceilalți, am fost luați prin surprindere. Chiar și sindicatele”. Nici în primele zile ale revoltei studenților, de Gaulle nu percepea exact nivelul frustrării tinerilor. Foccart spune că „la început, generalul n-a acordat mare importanță evenimentelor”, optând pentru soluția forte: „întâi trebuie restabilită ordinea. Apoi, ne vom apleca și asupra fondului problemei”.

Evenimentele au luat o întorsătură dramatică în noaptea de 10-11 mai 1968 („noaptea baricadelor”). Studenții au ridicat 50 de baricade în Paris, au ocupat Sorbonna și Teatrul Odéon. Intervenția brutală a forțelor de ordine s-a soldat, în acea teribilă noapte, cu 1000 de răniți, din care 400 spitalizați. Escalada s-a produs în contextul în care Pompidou lipsea din țară (fiind în turneu în Iran și Afganistan, de unde va reveni, de urgență, pe 11 mai), iar generalul se pregătea să plece în vizită oficială la București.

Foccart ni se destăinuie că „generalul se întreba dacă nu cumva trebuie să-și anuleze deplasarea în România”. El „a ezitat până în ultimul moment”, dar calmul afișat de Pompidou l-a liniștit (în contrast cu ministrul de interne, Christian Fuchet, care se opunea plecării generalului).

De Gaulle s-a aflat în România, între 14 și 18 mai (foto dreapta); în toată această perioadă, la Matignon (sediul guvernului), ședințele de criză se țineau lanț. Din nou s-a detașat atitudinea lui Pompidou, care a dovedit „un sânge rece remarcabil”. Generalul s-a reîntors de la București în seara zilei de 18 mai. Între timp, situația atinsese cote critice: manifestațiilor studențești li s-au alăturat muncitorii, intrați în grevă generală.

O neputință copleșitoare a pus stăpânire pe de Gaulle, care, ne spune Foccart, „nu a dormit câteva nopți”. Exasperat, el îi mărturisea consilierului său, pe 26 mai: „nu am mijloacele necesare să fac față”. Apoi, două zile mai târziu, se dovedea de-a dreptul deprimat:

„Nimeni nu mai ascultă. Nu mai am guvern. Le spun miniștrilor ce trebuie să facă și ei nu fac. Îi spun prefectului Poliției să ocupe Odéonul, iar el îmi explică, în cele din urmă, că nu-i posibil. Ce pot să fac? (...) Nu pot să țin în brațe un popor care se lasă pradă autodistrugerii”.

De Gaulle se simțea frustrat și pentru că, această frondă, îi deturna energia de la programul său normal. Chiar în acele zile fierbinți, ne spune Foccart, el își schița proiectele de viitor ce urmau să lase posterității „amprenta de Gaulle”: reforma sistemului universitar, punerea în aplicare a participării lucrătorilor la gestiunea întreprinderilor și participarea asociativă capital-muncă. Odată realizate aceste reforme, generalul de Gaulle era decis să se retragă. Probabil că el a cochetat cu ideea demisiei și în anumite momente ale crizei.

Pe de altă parte, ca militar, nu-și putea abandona „trupele” în momente de totală derută. Iată de ce, generalul căuta, cu înfrigurare, o soluție salvatoare. Și a găsit-o! Timp de 24 de ore, el a dispărut din câmpul vizual al opiniei publice și chiar al colaboratorilor. A vrut să demisioneze? A simulat retragerea? Sau a indus doar o stare de nesiguranță, „evaporarea” sa declanșând zvonurile cele mai alarmiste?

În acest timp, sub imperiul unui secret absolut, el s-a deplasat la baza militară franceză din Baden-Baden (RFG), unde s-a întâlnit cu vechiul său prieten, generalul Jacques Massu, care l-a asigurat de sprijinul armatei și l-a îndemnat „să redevină de Gaulle”. Cert este că, în seara zilei de 29 mai, generalul și-a făcut reapariția; câteva ore mai târziu a rostit „un discurs de excepție”, după aprecierea lui Foccart, care a inversat raportul de forțe în favoarea sa.

A doua zi, milioane de parizieni au invadat Champs-Elysées, în sprijinul lui de Gaulle. Trebuie spus că, anterior, pe 27 mai, fusese semnat acordul guvern-sindicate de la Grenelles. Foccart ne informează că „reușita negocierilor de la Grenelles s-a datorat, în mare măsură, unui tânăr secretar de stat numit... Jacques Chirac!” (la care Pompidou ținea foarte mult și pe care-l numise „buldozerul”, datorită voluntarismului și dispoziției la efort).


Demonstrațiile studenților au grăbit sfârșitul politic al lui de Gaulle

Treptat, suflul mișcării contestatare s-a epuizat. Ultimul episod s-a consumat în ziua de 16 iunie 1968 când, la ordinul generalului, Sorbonna a fost evacuată, cu forța, de studenții greviști. Se încheiau 45 de zile de mare tensiune și care aveau să grăbească sfârșitul politic al lui de Gaulle. Foccart se oprește, la mare distanță în timp, asupra acelor momente:

„Trebuie să spun că, nici după [consumarea evenimentelor], noi nu am fost capabili să analizăm și să determinăm cauzele profunde ale mișcării. Mai 1968 a rezultat din acțiunea convergentă a unor factori multipli, disparați și chiar antagonici. Nu a fost chiar o revoluție, dar acea mișcare profund anarhică se asemăna cu o revoluție în sensul că a eliberat toate frustrările și toate nemulțumirile francezilor [subl. ns.]”.

Criza a mai avut o consecință: ea a fisurat și mai mult tandemul de Gaulle-Pompidou. Generalul, spune Foccart, „a rămas cu o ranchiună tenace față de Pompidou, fiind convins că primul-ministru a încercat să profite de situație, urmărind să provoace demisia sa”.

Succesiunea lui Pompidou

Președintele de Gaulle dorea cicatrizarea rapidă a rănilor lui mai ’68, organizând alegeri legislative anticipate la 30 iunie. Consultarea electorală a prilejuit obținerea unei majorități zdrobitoare de către gaulliști: 358 locuri din 485. Cu o asemenea majoritate, poziția generalului părea reabilitată și pe deplin consolidată. Dar, de Gaulle nu se lăsa înșelat de aparențe, iar Foccart ne clarifică nuanțele: majoritatea dobândită „era fenomenală, dar ambiguă”, reprezentând, în realitate, triumful „adepților ordinii în stat”.

Numai că, acești „vulturi gaulliști” erau prea puțin dispuși să accepte „proiectul economic și social al generalului”. De aceea, el gândea insistent la necesitatea unui referendum, armă la care mai apelase anterior (pe 28 septembrie 1958 când a fost aprobată Constituția cele de-a V-a Republici, cu 79% din voturi; pe 8 aprilie 1962, când electoratul a aprobat cu 90% Acordurile de la Evian privind independența Algeriei; pe 28 octombrie 1962, când francezii au aprobat cu 62% din sufragii alegerea prin vot universal a președintelui Republicii).

Se pune însă întrebarea: mai avea șanse, generalul, să obțină un nou succes cu o armă deja uzată? Aceasta cu atât mai mult, cu cât, tema referendumului (proiectul de regionalizare și reforma Senatului) nici nu se afla pe agenda președintelui! Ei bine, căutarea răspunsului ne poate conduce și la supoziția că referendumul a reprezentat, a priori, un eșec asumat, chiar calculat, care a permis o ieșire onorabilă a generalului de Gaulle, din scenă.

Deși se știa că „în spiritul francezilor, de Gaulle nu dă înapoi”, cum spune Foccart, totuși ideea plecării generalului pătrunsese atât de adânc în mentalul colectiv încât, fiecare cetățean din Hexagon, când se trezea dimineața, se întreba: „oare, astăzi, de Gaulle demisionează”? Lumea cunoștea și nerăbdarea lui Pompidou. Prin intermediul lui Foccart, acesta a reușit ca, după alegerile din 30 iunie, să-l convingă pe general să nu-i reînnoiască mandatul. Iată argumentele sale, comunicate consilierului de la Elysée:

„Nu pot să-mi asum lipsa de popularitate ce va afecta pe șeful guvernului în lunile ce vor urma. Trebuie să câștig timp și să apar, la momentul oportun, ca o alternativă, astfel încât oamenii să spună: dar există Pompidou!”.

Fostul premier dorea ca succesiunea să semnifice și „o întinerire a funcției prezidențiale”, fixându-și, în acest sens, și un reper: „ar fi bine ca transferul de putere să se producă înainte [de 1970]”, an în care Pompidou ar fi împlinit 60 de ani. Foccart a discutat cu generalul, care s-a dovedit rezonabil:

„Pompidou are dreptate. El a dobândit o statură evidentă și o popularitate meritată. Dacă am avea astăzi alegeri [prezidențiale], ar fi ales, fără nici o îndoială. Mai are însă de așteptat, dar la momentul oportun trebuie să se prezinte”.

Agasat de faptul că Pompidou stabilise și termene, generalul nu și-a ascuns, însă, iritarea:

„Dacă există o tactică de urmat în privința succesiunii, aceasta este treaba mea și nu a lui, iar dacă perseverează, n-am să i-o iert niciodată”.

Totuși, în ceremonia oficială de demisie a lui Pompidou, de Gaulle s-a dovedit altruist, încurajându-l:

„Doresc să fiți pregătit să îndepliniți orice misiune și să vă asumați mandatul pe care națiunea ar putea să vi-l confere într-o bună zi”.

Tensiuni între General și Pompidou

Încurajat de cuvintele generalului, Pompidou (foto dreapta) nu rata ocazia, când ieșea în public, să se pozițoneze ca principal postulant la succesiunea lui de Gaulle. El avea însă și adversari, care căutau să-l compromită. Așa se face că, în toamna lui 1968, el s-a confruntat cu „cea mai sordidă cabală pusă la cale, în Franța, împotriva unui om politic”.

Este vorba de „afacerea Markovici”, de la numele unui naturalizat iugoslav (gardă de corp a cuplului Nathalie și Alain Delon, prieteni ai doamnai Claude Pompidou), cu relații în lumea interlopă și asasinat în condiții neelucidate (chiar până în prezent). Imediat a „transpirat” ideea că respectivul individ „ar fi putut să o șantajeze pe doamna Pompidou”.

Fostul premier a luptat în justiție și tentativa de discreditare avea să conducă spre un fost ministru al său dar și către agenți proveniți din „Service de Documentation Extérieure et de Contre-espionnage” (SDECE). Când va ajunge președinte, Pompidou va proceda la o curățire exemplară a SDECE. Deși în toată această perioadă de Gaulle a avut o atitudine ireproșabilă, el s-a lăsat ros de demonul îndoielii, spre amărăciunea fostului premier, considerând că „nu iese fum fără foc”.

Un alt moment de tensiune, între cei doi, s-a produs după declarația lui Pompidou, de la Roma, din 17 ianuarie 1969. De fapt, acolo s-a procedat la o răstălmăcire a spuselor fostului premier, fapt ce proba că el se confrunta cu o anumită adversitate și din partea presei. Iată dialogul purtat cu o ziaristă de la Combat, în cursul unei conferințe de presă. Prima întrebare a fost o aluzie clară la succesiunea generalului, dar Pompidou a dat un răspuns de bun simț:

„Mulțumim lui Dumnezeu, doamnă, că generalul de Gaulle este sănătos”.

Insistând, ziarista a revenit cu o a doua întrebare: „și totuși, dacă s-ar organiza alegeri prezidențiale?”. Senin, Pompidou a răspuns:

„Dacă generalul de Gaulle se retrage, este de la sine înțeles că eu voi candida”.

În mod surprinzător (o altă cabală?), răspunsurile lui Pompidou au fost rezumate, într-o singură frază, și lansate în eter de o agenție serioasă, precum France Presse. Iată ce a rezultat:

„Pentru moment nu este cazul dar, dacă generalul de Gaulle se va retrage, eu voi candida”.

Bineînțeles că declarația de presă a ajuns și pe biroul președintelui. Furios, acesta a replicat, pe 22 ianuarie, printr-un comunicat în care afirma: “am datoria și intenția să-mi duc mandatul până la capăt”. Foccart pune reacția lui de Gaulle pe seama adrenalinei:

„Generalul era nemulțumit de prestația mediocră a noului guvern condus de Maurice Couve de Murville”.

Mai relaxat, în seara aceleiași zile, de Gaulle se confesa lui Foccart:

„Pompidou a făcut o gafă. Nu era cazul unei replici dar dacă n-aș fi spus nimic, toată lumea ar fi crezut că suntem înțeleși și că, implicit, mă pregătesc să-mi fac bagajele. Imaginează- ți consecințele: mi-aș fi pierdut întreaga autoritate pe plan intern și întreg creditul pe plan internațional”.

Dar răul fusese deja făcut. Declarațiile lui Pompidou (el a recidivat, într-un interviu acordat televiziunii elvețiene, afirmând: „cu voia lui Dumnezeu, voi avea, poate, un destin național”) au alimentat impresia colectivă că, orice ar fi, „era” de Gaulle se află la crepuscul.

Un sfârșit trist

Sub asemenea auspicii s-a desfășurat referendumul din 27 aprilie 1969. Foccart ne transmite că însuși generalul a fost acaparat de fatalism. El mergea însă și mai departe și-i spunea lui Foccart: „chiar dacă referendumul trece în cele mai bune condiții, într-un termen foarte scurt mă voi retrage”.

Francezii au precipitat lucrurile și, în proporție de aproape 53%, au optat pentru „nu”. Retras la reședința sa de la Colombey-lesdeux- Eglises, generalul și-a anunțat demisia, imediat după proclamarea rezultatelor, în cursul serii. Demisia a devenit efectivă a doua zi, pe 28 aprilie, la prânz. Din ziua Referendumului, generalul nu a mai călcat la Elysée. El l-a primit însă pe Foccart, care și-a dat seama că de Gaulle „dorea sincer victoria lui Pompidou și nu se îndoia de aceasta”. De asemenea, „marele francez” transmitea viitorului urmaș, prin omul său de încredere, un adevărat testament politic:

„Generalul mi-a zis că succesorul său va trebui să fie vigilent pentru a evita reîntoarcerea Franței la radicalism și pentru ca ea să nu redevină un protectorat american [subl. ns.]”.

Competiția pentru succesiunea generalului s-a dat între doi gaulliști: președintele Senatului (ce asigura și interimatul funcției prezidențiale), Alain Poher, și fostul premier, Georges Pompidou. Cum era de așteptat, Pompidou a ieșit învingător după două tururi de scrutin (58,21% din voturi, în cel de-al doilea tur, din 15 iunie 1969).

Generalul de Gaulle a murit subit, în seara de 9 noiembrie 1970, la 80 de ani, în urma unui anevrism. La fel sfârșise, cu ani în urmă (26 decembrie 1959), și fratele său, Pierre de Gaulle, chiar în biroul parizian al lui Foccart. Fostul consilier ne spune că, adesea, doamna de Gaulle îl atenționa:

„Menajați- l pe general. Cei din familia de Gaulle sunt fragili, au aceleași probleme cu anevrismul; generalul riscă să moară ca fratele său”.

Foccart și-a amintit că la fel a sfârșit și mama sa: „am găsit-o, de dimineață, moartă în somn, după ce, cu o zi înainte, părea de o sănătate perfectă”. Dispariția doamnei Foccart l-a determinat pe de Gaulle să filosofeze. Iată ce-i spunea el lui Foccart:

„Îți înțeleg durerea, dar pentru cei care pleacă, este cea mai frumoasă moarte. Este cea pe care ți-o doresc și cea pe care mi-o doresc”.

Și fostul președinte a avut parte de ieșirea din scenă pe care și-o dorise. Dar, așa cum spune Foccart, spre deosebire de mulți alții, „generalul intrase direct în istorie” încă din timpul vieții.

""