Autor 106226 vizualizări


Una dintre cele mai remarcabile prezențe literare feminine ale secolului trecut este Cella Serghi, scriitoare, publicistă și traducătoare română.

Născută la 22 octombrie 1907, la Constanța, celebra scriitoare va descrie copilăria sa de la malul mării, debutul său artistic și cariera sa literară, dar mai ales povestea de dragoste dintre ea și celebrul Camil Petrescu.

Ulterior, din pricina războiului, familia Cellei alege să se refugieze la Brăila, apoi la București. Atașamentul scriitoarei față de locul natal face ca marea să devină un izvor de inspirație în scrierea operelor sale, după cum însăși Cella Serghi mărturisește:

„M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărțirea de mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria.”

Cella își continuă studiile în orașele în care se refugiază cu familia ei, absolvind, în 1931, la București, Facultatea de Drept. Pe parcursul liceului leagă o frumoasă prietenie cu colega sa, Margareta (Tiţa) Bresliska, care-i va servi ca model pentru personajul Ilinca Dima din „Pânza de păianjen”. Încă din timpul facultății începe să lucreze ca secretară la cabinetul unui avocat, iar mai târziu ajunge ea însăși să practice avocatura, lucru care o ajută să cunoască mai bine caracterul oamenilor și să realizeze descrieri cât mai veritabile pentru personajele sale.

Iubirea o îndeamnă să scrie

Povestea de dragoste dintre scriitorii Cella Serghi și Camil Petrescu este una dintre cele mai iubite din literatura română. Ea tânără, frumoasă, blondă și mândră, el scund, puțin surd, cu ochii albaștri-s-au cunoscut în vara anului 1927 la Ștrandul Kiseleff din București după ce scriitoarea tocmai își finalizase studiile liceale. 

"Nu era înalt, şi asta îl supăra poate tot atît de mult cît şi surzenia. Avea un mers sacadat. Umerii înţepeniţi, ochii apropiaţi, atenţi, vrînd parcă să audă cu ei şi protestînd permanent, vehement, împotriva a tot ce se întîmplă în jurul lui, în ţară, în lume".

Prima întâlnire nu a avut un impact prea mare asupra relației lor, mai ales că scriitorul nu i-a acordat atenție și și-a văzut rapid de treburile lui.

Un an mai târziu se întâlnesc din nou, tot la Ștrand. De data aceasta, Cella studia Dreptul și era căsătorită cu inginerul Alfino Seni, pe care i l-a prezentat lui Camil. Autorul profită de ocazie și-l consultă pe inginer în legătură cu niște amănunte tehnice pentru unul dinte romanele sale. Din acest moment, Cella se îndrăgostește iremediabil și dezvoltă o pasiune imensă pentru scriitor: 

În care anume clipă m-am îndrăgostit de el nu voi ști niciodată. Dragostea mea pentru el s-a născut, poate, din nevoia mea de a iubi.” 

Din această cauză, scriitoarea căuta orice pretext pentru a-i fi alături, chiar dacă era căsătorită. Îl aștepta deseori dimineața pentru a-l conduce la Capșa, acolo unde Camil își citea zilnic ziarele: 

"Simţeam că abia aşteaptă să rămînă singur să-şi răsfoiască ziarele. Totul îl interesa. Pe mine, doar el. Nu mă chema să intru, să stăm de vorbă. Despre ce am fi putut vorbi acolo în auzul, în văzul tuturor? Odată m-a întrebat, cu totul neaşteptat: «Cînd vii la mine?»." 

Legătura cu Camil Petrescu a însemnat mult pentru scriitoare, deși acesta o trata cu o oarecare nonșalanță. Clipele petrecute alături de el la teatru, cinema sau chiar acasă la Cella au determinat-o pe scriitoare să se gândească la mai mult decât o relație de prietenie, chiar să-și dorească să devină „doamna Petrescu”.

„Ne întâlneam la curse, la teatru, la cinematograf, cînd erau premiere cu actriţe elegante şi actori de renume, şi chiar la noi acasă, unde accepta să joace nesfîrşite partide de table cu soţul meu, ca să fie aproape de mine. Dar mie nu-mi ajungea. Aş fi vrut ca acest bărbat (...) să închidă deodată cutia de table cu un zgomot care să dărîme zidurile şi să-i spună:“Aşa nu se mai poate! Vreau să fie a mea, nevasta mea!” Dacă nu e în stare de un gest definitiv, hotărît, înseamnă că nu mă iubeşte! Şi totuşi de cîte ori rămîneam singuri o clipă, se apropia de mine şi cu o tandreţe intensă, răscolitoare, îmi şoptea:"Moft!"

Cu toate acestea, Camil nu a cert-o niciodată de soție, deși autoarea spune despre acesta că o privea cu iubire și dorință:

Camil mă privea uneori ca de pe alt ţărîm, alteori parcă era gata să mă îmbrăţişeze. Într-o clipă mă tachina, începea să se joace cu mine, să mă chinuie şi să mă descompună ca pe o jucărie, ca să-mi cunoască toate rotiţele, să fie ale lui.

Sentimentele Cellei sunt vizibile și pentru  soțul său, care, în ciuda a ceea ce observa, hotărăște să-i rămână alături. Mihail Sebastian este cel care îi dă planurile peste cap și îi explică de ce o căsătorie cu Camil Petrescu ar fi total nepotrivită:"Pentru un scriitor nimic nu-i mai periculos decît să te însori cu o femeie inteligentă." În același timp, M. Sebastian îi descrie profilul clasic de soție perfectă pentru un scriitor:supusă, docilă, discretă, tăcută, retrasă, gospodină, care va fi alături de soțul ei și  care nu-l va întrerupe în timp ce creează, profil cu care Cella nu se identifica absolut deloc și nici nu părea a dori asta.

Deși rece, indiferent și mereu concentrat pe cariera sa literară, Camil îi trimitea frumoasei scriitoare bilețele tandre și pline de iubire atunci când aceștia nu se puteau vedea:„Doamnă, Cîte grade azi? Ceaiuri uşoare, multe, calde. Cuminte, frumoasă. Camil Petrescu.”

În ciuda sentimentelor de vinovăție pe care le nutrea, Cella divorțează fără a mai spera la o căsătorie cu Camil Petrescu și se dedică artei literare. 

Prietenia cu scriitorul Camil Petrescu a avut efecte pozitive asupra ei, întrucât a determinat debutul artistic al acesteia și stabilirtea unor rodnice prietenii literare cu Mihail Sebastian, Eugen Lovinescu, Liviu Rebreanu. 

După ce debutează în ziarele „Gazeta”și „Reporter”, în 1937 apare în „Revista fundațiilor” primul fragment din  romanul autobiografic „Pânza de păianjen”, poate cel mai frumos roman de dragoste al literaturii române, în care autoarea descrie cu o deosebită măiestrie Balcicul, străzile și orașele prin care eroina, Diana Slavu, trece, dar și tumultoasa și săraca sa copilărie. 

Acesta a fost primul pas în conturarea unei cariere literare de succes, urmând a apărea sub semnătura Cellei și alte opere: „Cad zidurile” (1950)-care devine ulterior „Cartea Mironei”(1965), apoi „Mirona”-(1972), „Cântecul uzinei” (1950), „S-a dumirit şi Moş Ilie” (1950), „Surorile. Nuvele” (1951), „Cantemiriştii” (1954), „Fetele lui Barotă” (1958), „Pe firul de păianjen al memoriei” (1977).

Pe lângă romanciera apreciată de critici și scriitori, Cella Serghi demostrează că este și o bună și talentată memorialistă prin romanul „Pe firul de păianjen al memoriei” ce poate fi văzut drept cartea de vizită a autoarei. În roman, Cella  scrie despre Camil Petrescu și povestea de dragoste ce i-a unit, cum s-au legat frumoasele prietenii literare cu Mihail Sebastian, Liviu Rebreanu, E. Lovinescu, și cum a luat ființă și s-a dezvoltat frumoasa carieră literară. 

Camil este cel care-o determină să scrie și care îi inspiră multe dintre personaje, Cella a fost și ea prezentă în opera acestuia-personajul doamnei T. din „Patul lui Procust", inspirându-i și toaletele personajelor feminine din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”:

Eram aşa cum îşi dorea, mereu aproape de el. Îi dădeam sugestii pentru rochiile pe care urma să le poarte eroina din "Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război", romanul la care adăuga mereu amănunte şi chiar pagini şi capitole întregi. Dar ar trebui să ştiu cum e eroina, Camil. "Cînd avea optsprezece ani semăna cu dumneata. Pe urmă s-a schimbat. Să rămîi cum eşti acum!"

Iubirea pentru Camil a urmărit-o toată viața, nu s-a stins nici după moartea acestuia, chiar dacă Cella a mai trăit încă 35 de ani de atunci.

Niciodată nu va şti omul ăsta cât rău mi-a făcut. Am rămas cu un dor... cum să-ţi explic?... neliniştea mea...

""