Autor 72699 vizualizări


În noiembrie 2011, presa din întreaga lume a anunţat moartea Lanei Peters, numele sub care era cunoscută Svetlana Allilueva, singura fiică a lui Stalin. Svetlana se aflase în atenţia presei internaţionale încă din primăvara lui 1967, când a luat decizia de a fugi în Statele Unite, stârnind senzaţie în rândul opiniei publice mondiale şi nervozitate în rândul conducerii sovietice. În acel an, Uniunea Sovietică pregătea cea de-a 50-a aniversare a Marii Revoluţii Socialiste iar un asemenea incident era ultimul lucru de care avea nevoie conducerea de la Kremlin. Deşi presa internaţională a continuat să publice, săptămâni în şir, titluri de primă pagină referitoare la Svetlana, presa sovietică a rămas mută, refuzând să adopte orice poziţie pe această temă. Un document din arhivele fostului Partid Comunist Român ilustrează însă cu fidelitate exact cum a privit Moscova fuga fiicei lui Stalin. 

Născută în 1926, Svetlana a fost cel de-al treilea copil al lui Stalin şi singura lui fiică, fructul celei de-a doua căsătorii a liderului sovietic, cu Nadejda Allilueva. Copilăria şi adolescenţa Svetlanei au fost inevitabil marcate de tragedie. Şi-a pierdut mama atunci când avea doar 4 ani;deşi nu au fost produse dovezi clare în acest sens, este în general recunoscut faptul că Nadejda Allilueva s-a sinucis, nemaiputând suporta viaţa alături de un soţ din ce în ce mai abuziv. Micuţa Svetlana, deşi răsfăţată de tatăl său, n-a avut o relaţie prea apropiată cu acesta, aflându-se mai mult în grija personalului de serviciu de la Kremlin decât a părintelui.

Tatăl a devenit însă o prezenţă sufocantă în viaţa ei la vârsta adolescenţei, când Svetlana s-a îndrăgostit prima oară. Alesul ei era un regizor sovietic, mult mai în vârstă decât ea, însă Stalin a avut grijă ca acesta să sfârşească în Siberia, departe de fiica sa. La scurt timp, Svetlana s-a îndrăgostit din nou, însă alesul, Grigori Morozov, nu era nici el pe placul tatălui. Deşi s-au căsătorit şi au avut chiar un fiu împreună, Stalin a refuzat să-şi întâlnească ginerele. Svetlana a sfârşit prin a divorţa de el şi s-a recăsătorit cu Iuri Jdanov, fiul unui apropiat al tatălui său şi pe care acesta din urmă îl agrea. Nici această căsătorie n-a rezistat însă, deşi Svetlana şi Iuri au avut o fiică împreună.

 

Între povara numelui şi drama singurătăţii

Svetlana s-a simţit mereu singură, după cum ea însăşi avea să mărturisească mai târziu, sentiment ce avea să se accentueze după moartea tatălui. Partidul a continuat să-i plătească subsidii generoase şi i-a acordat libertate deplină de mişcare – se înţelege, în interiorul Uniunii Sovietice. I-a fost retrasă însă maşina pe care o avea la dispoziţie, precum şi accesul la biblioteca personală a lui Stalin, la care ea ţinea foarte mult. Mai târziu, Svetlana povestea că toate volumele fuseseră achiziţionate de tatăl său, din veniturile proprii, obişnuind să citească mult. La rândul ei, Svetlana era o cititoare pasionată, cochetând chiar cu scrisul[1].

Ea nu a reproşat niciodată avantajele pierdute după moartea lui Stalin, dar s-a plâns mereu de singurătatea pe care a resimţit-o. „Nimănui nu-i păsa de mine”, avea să se confeseze mai târziu. Cei mai mulţi prieteni o părăsiseră după moartea lui Stalin, majoritatea din motive politice, însă nici la adresa acestora nu a exprimat vreodată vreun reproş. În anii următori, Svetlana şi-a crescut singură copiii, lucrând ocazional la o editură din Moscova ca traducător de limba engleză.

În octombrie 1963, fiind spitalizată, a avut ocazia să-l cunoască pe Brijesh Singh, un indian ce activase în perioada interbelică în rândurile Cominternului iar la momentul respectiv lucra pentru aceeaşi editură, ca traducător de limba hindusă. Brijesh era o fire blajină, caldă, mereu veselă, deşi mult mai în vârstă decât Svetlana. Când s-au cunoscut, el avea 53 de ani, ea, 39, însă ambii cunoscuseră experienţa unor căsnicii ratate. „Când l-am cunoscut, o nouă viaţă s-a deschis pentru mine”, avea să mărturisească fiica lui Stalin mai târziu. Deşi bolnav de plămâni, Brijesh nu s-a plâns niciodată de suferinţa lui, pe care a îndurat-o în tăcere, ci i-a povestit despre India şi despre cultura ţării sale, oferindu-i o prietenie dezinteresată[2].

 

Cere azil politic Ambasadei americane din New Dehli

Brijesh Singh a murit în 1967, iar Svetlana a considerat ca o obligaţie a sa să meargă în patria lui natală, pentru a-i depune cenuşa în Gange, după obicei. Această dorinţă avea să se lovească însă de prudenţa autorităţilor sovietice, care au refuzat să-i elibereze paşaport. Svetlana nu s-a lăsat învinsă, ci a intervenit pe toate canalele, inclusiv la premierul Alexei Kosîghin. Acesta a încercat să o convingă să renunţe la idee, dar în cele din urmă a aprobat o viză de două săptămâni.

Ajunsă la New Delhi, Svetlana a rămas câteva zile la Ambasada sovietică, sub o atentă supraveghere, fiind lipsită până şi de telefon. Ambasada i-a reţinut inclusiv actele de călătorie. În cele din urmă a plecat spre orăşelul Kalakankar, locul de baştină al lui Brijesh, pentru a lua parte la ceremonia funerară, sub atenta supraveghere a unei însoţitoare de la ambasadă.

Svetlana s-a adaptat uşor condiţiilor modeste de viaţă din familia Singh. Se povesteşte cum în fiecare dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, mergea desculţă pe malurile Gangelui, se scălda în fluviu, după care se îndrepta către templul din localitate, unde petrecea mai mult timp în meditaţie. Revenită acasă, o ajuta pe sora lui Brijesh Singh la pregătirea micului dejun. Când viza i-a expirat, funcţionarii Ambasadei sovietice din New Dehli au început să exercite presiuni asupra ei pentru a reveni în ţară, însă Svetlana a continuat să tergiverseze. Se pare că la acel moment decizia sa de a nu mai reveni în Uniunea Sovietică fusese deja luată[3].

Pe diferite canale, ea a sondat disponibilitatea autorităţilor indiene de a-i oferi azil politic, însă fără succes. Autorităţile indiene nu erau interesate să o apere în faţa Moscovei, pentru a nu compromite relaţiile sovieto-indiene. Noi intervenţii la premierul Kosîghin au rămas fără rezultat. Mai târziu, Svetlana avea să afirme că Hrucşiov i-ar fi dat voie să rămână în India, dacă ar mai fi fost la putere, fiindcă o privise întotdeauna cu simpatie şi înţelegere. De când venise însă Kosîghin la putere, lucrurile se schimbaseră.

În aceste condiţii, Svetlana a decis să acţioneze pe cont propriu. Ea a revenit la New Dehli şi s-a prezentat la Ambasada sovietică, cu intenţia aparentă de a reveni în ţară. Pentru aceasta, ea a cerut actele şi, după ce i-au fost returnate, a luat un taxi sub pretextul că merge la aeroport, dar s-a oprit la Ambasada americană, unde a cerut azil politic. Statele Unite au fost de acord cu cererea, dar, pentru a menaja susceptibilităţile guvernului indian, Svetlana Allilueva a fost trimisă cu un avion în Italia, iar de acolo a plecat în Elveţia, unde a primit aprobarea formală a azilului politic[4].

 

Presa sovietică:tăcere de mormânt asupra fugii Svetlanei

Cine este Svetlana Allilueva? Aceasta era întrebarea de pe buzele majorităţii moscoviţilor, când vestea a ajuns în presa internaţională. Majoritatea oamenilor de rând nu ştiau că fiica lui Stalin îşi luase numele mamei şi cumva asociau numele de Svetlana cu cel de Stalina. Vestea fugii sale a ajuns în Uniunea Sovietică prin intermediul postului de radio Vocea Americii, serviciul în limba rusă[5].

Martori ai momentului povestesc cum numeroşi străini aflaţi în Moscova la acel moment întrebau cu curiozitate gazdele despre fiica lui Stalin şi fuga acesteia, întrebări la care ruşii nu puteau răspunde, pentru simplul fapt că nu erau familiarizaţi cu numele Svetlana Allilueva. Mult timp, presa sovietică nu a menţionat absolut nimic despre incident. Anul 1967 era foarte important pentru că Uniunea Sovietică aniversa o jumătate de secol de la revoluţia bolşevică, iar festivităţile plănuite erau fastuoase. Conducerea sovietică de partid era antrenată într-un lung şi iritant conflict public cu comuniştii chinezi, iar în relaţia cu Statele Unite se pregăteau progrese majore, pe linia destinderii şi dezarmării. Leonid Brejnev era hotărât să refacă prestigiul Moscovei pe plan internaţional, prestigiu puternic afectat de greşelile făcute de predecesorul său Hruşciov în anii anteriori.

În timp ce presa mondială nu mai prididea tipărind articole, dezvăluiri şi interviuri cu Svetlana Allilueva, presa sovietică păstra o tăcere de mormânt asupra subiectului. Corespondenţii de presă de la Moscova erau solicitaţi să ofere amănunte şi relatări noi, însă aceştia erau într-un mare impas, din cauza absenţei oricărei ştiri, a oricărei luări de poziţie din partea autorităţilor sovietice.

 

„Cetăţeanca sovietică S. Allilueva locuieşte în străinătate. Cât timp va rămâne acolo este o chestiune personală”

Presa sovietică nu a găzduit decât o singură menţiune despre incident. Pe pagina de mijloc a ziarului „Pravda”, oficiosul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, a apărut într-un colţ un articol extrem de sumar, intitulat „S. Allilueva”. Cum ruşii o ştiau de Svetlana şi mai puţin de Allilueva, foarte puţini îşi puteau da seama despre ce era vorba. Textul articolului se limita la a afirma:„Cetăţeanca sovietică S. Allilueva locuieşte în străinătate. Cât timp va rămâne acolo este o chestiune personală”[6].

Atât tăcerea generală a conducerii sovietice, cât şi textul în sine al articolului, exprimă limpede faptul că situaţia a fost considerată ca fiind extrem de jenantă. La jumătate de secol de la revoluţia bolşevică, fiica unuia dintre cei mai mari lideri ai Uniunii Sovietice şi învingător în Marele Război pentru Apărarea Patriei – cum îl numesc ruşii – alesese să fugă în occident, „trădând” socialismul. Cu greu se putea imagina un incident mai neplăcut, tocmai într-un astfel de moment.

 

Document secret expediat (şi) la Bucureşti

„Allilueva este o unealtă oarbă în mâinile aparatului de propagandă al SUA”

Deşi o poziţie oficială a conducerii sovietice nu fusese formulată în mod public, un document secret expediat din partea Comitetului Central al PCUS către celelalte partide comuniste explică foarte limpede percepţia şi poziţia adoptată de Moscova.

La 7 august 1967, M. Dalea îl primea în audienţă pe ambasadorul sovietic la Bucureşti, A.V. Basov, care a prezentat cu această ocazie o informare secretă din partea conducerii sovietice de partid referitor la cazul Allilueva.

Dintru început, informarea cataloghează întregul incident ca parte a unei campanii propagandistice organizată de „imperialismul american” pentru a discredita Uniunea Sovietică în ajunul marii sale sărbători, a jumătate de secol de la revoluţia bolşevică. Documentul apreciază că:„Allilueva este o unealtă oarbă în mâinile aparatului de propagandă al SUA care, folosind apolitismul, egoismul şi dezechilibrul psihic al acestei femei, o prezintă ca pe un om care a rupt-o cu comunismul din motive ideologice”[7]. Referitor la manuscrisul său care urma să fie publicat în Occident şi intitulat 20 de scrisori către un prieten, cuprinzând amintirile sale, Moscova ţinea să informeze că textul nu cuprindea niciun fel de secrete de stat şi partid.

 

Oficialii sovietici creionează Svetlanei un portret cu totul defavorabil

Documentul mai arăta, de asemenea, că Svetlana nu avusese o relaţie apropiată cu tatăl său, ceea ce era adevărat, dar o caracteriza astfel:„Tatăl, fiind un om ocupat, nu a putut acorda suficientă atenţie educaţiei fiicei şi din ea a crescut un om egoist şi extravagant, crud, care era cuprins de isterie cu orice prilej şi devenea furios atunci când era criticat de cei care o înconjurau. Dezechilibrul psihic manifestat la o vârstă timpurie asociat cu egoismul, cu tendinţa de a-şi realiza dorinţele prin orice mijloace au dus mai târziu la înclinaţii vizibil patologice, în primul rând de ordin sexual”[8]. Referitor la relaţia cu Stalin, informarea sovietică menţiona că chiar şi acesta sesizase presupusa conduită imorală a fiicei şi că încercase fără succes să o aducă pe calea cea dreaptă.

Caracterizarea oficială sovietică continua:„Fiind nevoită, după moartea tatălui său, să ducă o viaţă de muncă, Allilueva s-a dovedit incapabilă pentru aceasta. Ea a schimbat câteva locuri de muncă, întrucât nicăieri nu s-a putut înţelege cu colectivul. Ultima ei ocupaţie, cea de traducător de beletristică din limba engleză, îi permitea să lucreze în afara unui colectiv de muncă şi a influenţei acestuia. Nouă ne era cunoscută comportarea imorală a Alliluievei. Organizaţiile de partid ale instituţiilor în care acesta a lucrat, precum şi o serie de membrii ai CC i-au atras nu o dată atenţia asupra modului incorect de viaţă.”[9]

Cu privire la circumstanţele plecării sale din India, informarea prezentată de Basov susţinea că aceasta fusese pregătită de agenţi ai CIA din cadrul Ambasadei americane din New Dehli. De aceea – continuă documentul – afirmaţiile pe care aceasta le făcuse în presa occidentală referitoare la lipsa de libertate din Uniunea Sovietică, sunt necinstite:„Tot ceea ce ea scrie despre rânduielile sovietice, despre intelectualitatea şi tineretul nostru, este rezultatul unei gândiri uşuratice, superficiale, este pur şi simplu calomnie, dictată de dorinţa Alliluievei de a-şi linguşi stăpânii.”[10]

 

„Tovarăşii din partidele frăţeşti... sunt liberi să dispună de faptele şi aprecierile comunicate aici”

În finalul documentului se ofereau şi explicaţii pentru tăcerea de până atunci a autorităţilor sovietice însă partidele care primeau informarea primeau „dezlegare” să folosească aceste informaţii după cum credeau de cuviinţă:„Din motive pe deplin de înţeles noi nu intenţionăm să dăm publicităţii toate faptele privitoare la Allilueva, pentru a nu face, fără voie, jocul organizatorilor zarvei propagandistice în jurul numelui ei. Dar, este de la sine înţeles că tovarăşii din partidele frăţeşti, dacă vor avea greutăţi în legătură cu acest caz, sunt liberi să dispună de faptele şi aprecierile comunicate aici”[11].

Publicistul Anthony Collins, la momentul respectiv corespondent de presă la Moscova, remarca faptul că presa sovietică nu a catalogat-o niciodată pe Svetlana Allilueva drept „trădătoare”, abţinându-se cu desăvârşire de la orice comentarii. În situaţii similare, presa sovietică nu rata şansa de a da o replică, de a se lansa în acuzaţii şi critici, pline, de regulă, de epitete. În acest caz însă, presa sovietică s-a abţinut, ca şi cum – remarca Collins – era de neconceput să ataci un membru al familiei lui Stalin, chiar şi în aceste condiţii, chiar şi la atâta timp de la moartea lui. Critica iniţiată de Hruşciov la adresa cultului personalităţii lui Stalin şi a abuzurilor acestuia fusese foarte aspră cât timp Hruşciov se aflase la putere, însă după „debarcarea” acestuia, în toamna anului 1964, referirile la Stalin dispăruseră, indiferent dacă pozitive sau negative.

Modul de viaţă oarecum boem al Svetlanei, dificultăţile sale de adaptare în societate şi tumultuoasa viaţă personală o făceau o victimă sigură pentru acuzaţii de genul celor proferate în informarea sovietică. Cu toate acestea, caracterul lor politic este limpede pentru oricine. Pe de altă parte, fiecare partid comunist avea de înfruntat scandaluri mediatice legate de fuga în occident a unor personalităţi de seamă. Nicolae Ceauşescu avea să descopere aceasta în anii următori.

 

Epilog:înapoi în braţele Mamei Rusii

Un articol publicat în revista „People”, în primăvara lui 1986, redă, pe scurt, povestea unui zbucium de aproape 20 de ani, timp în care Svetlana a trecut de la convingerea că şi-a găsit liniştea în America la deznădejdea că n-o va găsi, de fapt, niciodată. Căsătorită cu un arhitect american de succes, William Peters, Svetlana – devenită Lana Peters – a avut o fiică cu acesta, botezată Olga. Căsătoria a fost de scurtă durată însă, ca şi căsătoriile sale anterioare, şi Svetlana a decis în 1982 să se mute în Marea Britanie, în speranţa că-şi va începe o nouă viaţă[12].

În vara anului 1984 se pare însă că Svetlana a primit un telefon prin care era informată că fiul ei, Iosif, devenit medic în Uniunea Sovietică, era grav bolnav. Dorul de copiii abandonaţi în Rusia se adăugase la frământările sale în toţi aceşti ani. Svetlana şi-a făcut rapid bagajele şi a plecat în Uniunea Sovietică, după ce primise cu surprinzătoare uşurinţă viza de intrare. Kosîghin nu mai era de mult la putere, şi nici Brejnev de altfel. La Kremlin se afla acum reformatorul Gorbaciov.

Vizita în Uniunea Sovietică a fost însă o mare dezamăgire. Fiul său nu părea să mai nutrească niciun sentiment pentru ea, iar fiica sa, Ekaterina, nici măcar n-a vrut să o întâlnească. Olga, care nu vorbea limba rusă, nu părea să-şi găsească locul în Moscova. „Nimeni n-avea nevoie de noi acolo”, a mărturisit ea într-un interviu. A plecat la Tbilisi, în Georgia, locul de origine al tatălui său, dar curând a redescoperit greutăţile cotidiene ale vieţii într-un regim comunist, lipsurile de tot felul cu care nu era obişnuită. Svetlana s-a răzgândit din nou:după ce eşuase în a-şi regăsi familia şi patria pe care le pierduse, rătăcita fiică a lui Stalin a părăsit din nou Uniunea Sovietică, revenind în Occident. Se părea că pentru Svetlana Allilueva, niciun loc nu-i putea fi cămin.

În noiembrie 2011, Lana Peters a murit singură într-un apartament din Wisconsin, din cauza unui cancer de colon. În ultimii ani evitase ieşirile în public şi îşi petrecea timpul citind. Înmormântarea a fost privată, iar fiica sa, Olga, a refuzat la momentul acela să comunice cu presa. Între timp, îşi schimbase şi numele[13].

 

Copiii lui Stalin

Stalin a avut trei copii, doi băieţi şi o fată, din două căsătorii. Primul său fiu, Iakov, i-a fost dăruit de prima soţie, Ekaterina Svanidze, în 1907. Iakov a avut o relaţie foarte proastă cu tatăl său, încercând chiar să se sinucidă din această cauză, conform unor surse, dar a supravieţuit. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Iakov a servit în Armata Roşie ca ofiţer de artilerie, însă a fost capturat de germani. Deşi Germania a propus sovieticilor să-l elibereze pe Iakov în schimbul feldmareşalului Friedrich Paulus, Stalin a refuzat, iar fiul său a fost executat în 1943 în captivitate, deşi alte surse susţin că s-a sinucis.

Din a doua sa căsnicie, cu Nadejda Allilueva, Stalin a mai avut un fiu, Vasili, şi o fiică, Svetlana. Vasili Stalin a fost ofiţer în aviaţia sovietică, remarcându-se în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi promovând până la gradul de general. După moartea tatălui său, Vasili a fost arestat şi a petrecut mai mulţi ani în închisoare, fiind considerat nesigur de către noua conducere. A murit în 1962 din cauza alcoolismului. Svetlana a studiat istoria şi ştiinţele politice, deşi pasiunea sa era literatura. A lucrat ca traducător după moartea tatălui său şi, după fuga în SUA în 1967, a publicat mai multe cărţi. A murit în 2011.

 

 

 


[1]Terry Morris, Confessions of a Freelance Writer:How I Got Started, iUniverse, 2001, p. 286-287

[2]ibidem, p. 287

[3]ibidem, p. 294

[4]ibidem, p. 301

[5]Bill McGuire, Tales of an American Culture Vulture, iUniverse, 2003, p. 105-106

[6]Anthony Collins, Capturing the News:Three Decades of Reporting Crisis and Conflict, University of Missouri Press, 2010, p. 21

[7]Informare din partea CC al PCUS, în Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond CC al PCR, dosar nr. 113/1967, f. 62

[8]ibidem, f. 63

[9]ibidem, f. 63-64

[10]ibidem, f. 65

[11]ibidem

[12]Relatarea în:„People”, vol. 25, nr. 18/1986

[13]„New York Times”, 28 noiembrie 2011