Autor 49118 vizualizări


În 1533, la numai paisprezece ani, Caterina de Medici a sosit în Franţa pentru a deveni soţia celui de-al doilea născut al lui Francisc I, ducele de Orléans. Oricât ar fi fost de substanţială zestrea tinerei florentine, era totuşi vorba despre o mésalliance:fata era doar moştenitoarea unei familii de bancheri. Această căsătorie avea însă temeinice motivaţii politice. Pentru Clement al VII-lea, unchiul miresei, consolidarea înţelegerii între familia Medici şi coroana franceză avea să permită papalităţii să nu depindă integral de bunăvoinţa lui Carol al V-lea care, cu doar şase ani în urmă, îngăduise armatelor imperiale să jefuiască Roma şi să treacă prin foc şi sabie Cetatea Sfântă. În vreme ce lui Francisc I înrudirea cu papa şi cu dinastia Medici îi servea la consolidarea proiectelor sale de hegemonie asupra Italiei şi la contrabalansarea influenţei casei de Habsburg.

Pontiful îşi conduse personal nepoata în Franţa, demonstrând în acest fel cât de mult ţinea la această căsătorie;Caterina îşi făcu intrarea în Marsilia la 12 octombrie 1533, în urma cortegiului papal, însoţită de o coregrafie extraordinară şi cu totul inedită pentru francezi. Precedat doar de un cal alb care purta Sfintele Daruri, Clement al VII-lea înainta aşezat în jilţul gestatoriu, urmat de cardinalii îmbrăcaţi în roşu, aşezaţi în şeile unor catârce albe;urma apoi Caterina, înconjurată de o mulţime de doamne şi de gentilomi călare. Şaisprezece zile mai târziu, nunta a fost celebrată cu mare fast şi seara, la capătul unui banchet oferit de papă celor doua curţi reunite, tinerii căsătoriţi au fost conduşi în camera nupţială de regina Eleonora şi de doamnele ei.

Henric şi Caterina aveau aceeaşi vârstă, nu ştiau nimic unul despre celălalt, dar ştiau ce se aştepta de la ei şi trebuiră să susţină în mod public proba. Urmărindu-le îmbrăţişările prin draperiile întredeschise ale patului conjugal, Francisc a putut să constate ca amândoi mirii „se dovediseră vioi“, iar a doua zi dimineaţă, foarte devreme, însuşi Clement al VII-lea îi vizită şi le inspectă patul. De prisos să spunem că în acele vremuri sentimentul de pudoare era mult diferit de al nostru, iar noţiunea de intimitate nu-şi făcuse încă intrarea în simţul comun. Dar dacă şi regele, şi pontiful fuseseră atât de interesaţi să verifice finalul fericit al primei nopţi a celor doi soţi încă adolescenţi, gestul se explică prin faptul că deplina consumare a căsătoriei era necesară pentru pecetluirea definitivă a angajamentelor reciproce, la care amândoi ajunseseră dupa lungi tratative. Aceasta îi dădea lui Clement al VII-lea garanţia că, oricum ar fi evoluat situaţia politică, Caterina devenise, cu titlu deplin, soţia lui Henric şi nu mai risca să fie trimisă înapoi în Italia;iar Francisc I îşi vedea legitimate ambiţiile de dincolo de Alpi şi putea să proclame cu voce tare drepturile pe care al doilea născut al său le dobândise, în calitate de soţ al Caterinei, asupra ducatului de Urbino. După mai puţin de un an, însă, moartea subită a lui Clement al VII-lea spulbera promisiunile pe care acesta le garantase şi lui Francisc I nu-i rămăse decât să constate în ce măsură căsătoria cu „mica ducesă” devenise o afacere foarte proastă.

Viaţa care o aştepta pe Caterina la curtea Franţei se anunţa, aşadar, a nu fi deloc uşoară, dar tânăra florentină fusese deja calită de o copilărie plină de drame. Orfană încă de la naştere de amândoi părinţii, unica moştenitoare legitimă a unui mare patrimoniu, ţinută ostatică şi ameninţată cu moartea în timpul răscoalei populare din Florenţa, care se desfăşurase până în august 1530, fata crescuse în interiorul unui clan familial sfâşiat de intrigi, interese, ambiţii contradictorii, în aşteptarea momentului de a sluji drept pion matrimonial pe complicata tablă de şah a politicii italiene.

În noua sa ţară, Caterina trebui înainte de toate să renunţe la singura certitudine care o însoţise până atunci, aceea de a aparţine unei dinastii care nu se temea de comparaţii:era „doar“ o Medici – şi când, la trei ani de la căsătorie, moartea neaşteptată a Delfinului făcu din Henric moştenitorul tronului Franţei, disparitatea de condiţie dintre cei doi soţi apăru drept şi mai scandaloasă.

Inteligentă, voluntară şi obişnuită să conteze doar pe resursele ei, Caterina făcu totul pentru a-şi îmbunătăţi situaţia şi a câştiga bunăvoinţa noii familii, adaptându-se rapid obiceiurilor de curte, învăţând o franceză impecabilă, arătându-se veselă, maleabilă, afectuoasă, modestă, ascultătoare. Reuşi imediat să stabilească raporturi de înţelegere cu celelalte doamne din familie:cu pioasa, gentila şi puţin iubita regină Eleonora, cu Marguerite de Navarra, sora regelui, cu cumnata, Marguerite de Franţa, menită căsătoriei cu ducele de Savoia. În acelaşi timp, ştiu – fapt mult mai dificil şi mai angajant – sa intre în graţiile socrului.

La sosirea Caterinei în Franţa, Francisc I, pe atunci de-abia trecut de patruzeci de ani, trecea, în ciuda dramaticelor lui eşecuri, drept cel mai puternic monarh al Europei, iar domnia sa avea să mai dureze încă treisprezece ani. Cucerit de ataşamentul pe care i-l arăta nora, suveranul îi îndeplini rugăminţile, îngăduindu-i să facă parte din micul lui cerc de favoriţi, „mica bandă“ care-l urma peste tot. Pentru a putea fi alături de el chiar şi în timpul vânătorilor – sportul regal prin excelenţă – Caterina inventă până şi un nou fel de a călări, cu piciorul stâng fixat în scară si cu dreptul sprijinit de vârful şeii, inaugurând astfel stilul, , amazoană”. De altfel, Francisc I, admirator entuziast al artei italiene şi constructor neobosit de splendide palate, nu putea să nu aprecieze cultura şi simţul artistic al nurorii, care-şi formase gustul la Florenţa şi la curtea pontificală, în contact direct cu marile colecţii medice şi cu capodoperele păstrate la Vatican.

Adevărul e că „mica ducesă“ nu reuşea să-i dea soţului ei un fiu:„Serenissima Delfină poate fi caracterizată ca foarte bine alcătuită, dar în ceea ce priveşte calităţile trupului de femeie născătoare de copii, nu numai că nu le are încă, dar mă îndoiesc că le va avea vreodată, deşi nu încetează să ia pe gură toate acele leacuri care pot s-o ajute la procreere, şi de aceea se află în mare primejdie să se îmbolnăvească încă mai rău“, scria în acei ani Matteo Dandolo, ambasador al Serenissimei Republici Veneţiene. „Este iubită şi mângâiată de Delfin, soţul ei, în chipul cel mai bun;şi majestatea sa o iubeşte, si e iubită deopotrivă de întreaga curte şi de tot poporul, încât nu cred că s-ar găsi cineva care să nu dea sânge pentru a o face să aibă un copil“.

Nu toate afirmaţiile diplomatului trebuie însă luate ad literam:sterilitatea nu era singura problemă a Caterinei, care suferea în tăcere pentru că nu reuşise să se facă iubită de un soţ pe care ea, în schimb, îl iubea cu pasiune. Adolescentul timid şi întunecat căruia îi fusese dată de soţie nu era lipsit de consideraţie pentru ea, dar îşi dăruise de multă vreme inima unei femei de neatins, al cărei cult îl celebra în mod public. Dar pentru aceasta trebuie să facem un pas înapoi şi să ne întoarcem la epoca în care Caterina nu părăsise încă Italia.

partea a doua aici

Benedetta Craveri, Amante şi regine, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009

sursa:istoriiregasite.wordpress.com