August Strindberg, autorul care a primit ‘Nobelul poporului’

Autor 3498 vizualizări


Au trecut mai bine de 100 de ani de la moartea celui mai controversat scriitor al Suediei. August Strindberg era un om radical, deschis și tocmai de aceea disprețuit de criticii conservatori ai timpului său.

Lumânările licărinde se întindeau de-a lungul Străzii reginei, într-o sumbră seară de iarnă. Era 22 ianuarie 1912 și August Strindberg împlinise 63 de ani. Peste 10.000 de persoane s-au alăturat procesiunii pentru a aduce un omagiu autorului, în fața clădirii în care locuia, Turnul Albastru.

Totuși, nu elita culturală era cea care formase alaiul. Cei mai mulți dintre participanți erau muncitori și studenți. Deși piesele lui Strindberg se jucau în toată Europa, iar cărțile sale se vindeau în număr mare, opera sa era privită cu mare scepticism de către criticii din direcția conservatoare. De faptul că a fost un autor extraordinar nu s-a îndoit însă nimeni.

Dar ca persoană era cunoscut mai degrabă ca un om cu un temperament exploziv, ale cărui scrieri reliefau mult, prea mult poate din ceea ce este josnic și murdar în natura umană, ceea ce nu se potrivea idealurilor înalte ale Academiei Suedeze. Nu putea să se numere printre nominalizații la premiile Nobel. De aceea, susținătorii săi au organizat o întrunire și au strâns o sumă de aproximativ 50.000 de coroane. Au numit darul “Nobelul poporului”. La numai patru luni după aceea, Strindberg moare. A lăsat în urmă 60 de piese de teatru, 10 romane, 10 colecții de povestiri scurte și 8000 de scrisori.

Johan August Strindberg s-a născut pe 22 ianuarie 1849 în Stockholm. Tatăl sau facea parte dintr-o familie burgheză cu vechi rădăcini, în vreme ce mama sa – care murise când August avea 13 ani – provenea dintr-un mediu mai modest. În calitate de autor, Strindberg insista cu plăcere asupra originilor sale proletare, iar prima sa biografie poartă numele de “Tjänstekvinnans son”, adică “Fiul Servitoarei”.

După ce a absolvit liceul, August a început să studieze la universitate. Era însă mult prea incăpățânat pentru a reuși în cariera sa academică. În zilele sale de studenție la Uppsala ajungea mereu în conflict cu profesorii săi. După un astfel de conflict a renunțat la studii în 1872, hotărâre care l-a tăiat de la susținerea financiară pe care o primea din partea tatălui său.

Strindberg s-a mutat la Stockholm, acolo unde s-a integrat într-un cerc de boemi și artiști săraci care se străduiau să își câștige traiul din scris. Mai târziu avea să se inspire din experiențele din această perioadă în romanul său critic “Röda rummet” (“Camera roșie”). În numai două luni a scris drama istorică “Mäster Olof”, care se petrece în timpu Reformei din secolul al XVI-lea. Piesa, considerată acum un punct de reper în dramaturgia suedeză, era considerată prea radicală atunci și a fost respinsă de teatrul regal. Deși Strindberg a mai adus apoi o serie de modificări, a durat aproape 10 ani până ce aceasta a putut fi pusă în scenă.

În 1877, Strindberg s-a însurat cu Siri von Essen. Atunci când s-au întâlnit, ea era deja căsătorită cu un ofițer dar nu era fericită, fiind nevoită din pricina statutului soțului său să renunte la visul de a deveni actriță. Dramaturgul Strindberg a atras-o prin viața sa de toate zilele în slujba teatrului, iar ea și-a părăsit soțul.

La scurt timp după nuntă li s-a născut primul copil, care din păcate a murit la numai câteva zile. În 1880 s-a născut o fiică, Karin, urmată de Greta în 1881. Un an mai târziu teatrul regal a pus în scenă două dintre piesele lui Strindberg, cu Siri în rolul principal. Când aceasta a rămas însă însărcinata iar, a fost nevoită să părăsească teatrul.

Ideile radicale ale lui Strindberg au cauzat multe dezbateri. Înflăcărat de spiritul rebel, acesta a scris satira acerbă numită “Det nya riket”, “Noul Regat”, acolo unde Suedia apare portretizată drept o națiune guvernată de hoți care complotează unul împotriva celuilalt. Cartea a provocat scandaluri, iar unul dintre critici l-a numit pe Strindberg ‘scriitorul lunaticilor’. Autorul se vedea acum inconjurat de dușmani și reali, și imaginari. “Oamenii mă urăsc pentru că pot să scriu al dracului de bine”, îi menționa unui prieten într-o scrisoare.

Strindberg s-a hotărât să ia calea exilului. Familia sa a petrecut anii 1883-89 prin Franța, Germania și Elveția, acolo unde s-a născut Hans în 1884. În pofida distanței, Strindberg încă mai era cuprins de sentimentul că serviciile sale aduse patriei nu erau suficient de apreciate. Într-o epistolă, acesta îi spune fratelui său că “încă îmi mai miroase putoarea Suediei pe aici câteodată, dar o să dispară odată!”.

Chiar și în viata personală Strindberg se simtea descurajat. În vreme ce se dedica muncii sale, Siri, care se căsătorise cu el în speranța că se va putea realiza și ea pe plan profesional, se resemnase acum doar cu ipostaza de mamă și casnică. Căsnicia suferea din pricina numeroaselor certuri care o dezbina. În autobiografia “En dåres försvarstal” (“Apărarea unui nebun”) nemulțumirea sa față de Siri este transpusă în defavoarea întregii feminități.

Totuși, nu punctul de vedere asupra femeilor a fost acela care a cauzat scandalul în jurul colecției de povestiri “Giftas” (“Căsătoriți”) atunci când a fost publicată, în 1884. Întreaga ediție a fost confiscată, iar autorul a fost judecat pentru blasfemie. Motivul principal era faptul că August a batjocorit în carte taina euharistiei. August considera o înșelăciune nerușinată faptul că pâinea și vinul s-au prefăcut în trupul și sângele lui Iisus. Strindberg s-a simțit îndurerat din cauza proceului, deși acesta a fost achitat și grupurile liberale l-au aclamat ca pe un erou care a fost în stare să pună la îndoială influența bisericii.

Familia s-a reîntors în Suedia în 1889 și doi ani mai târziu Siri s-a despărțit de August. “Așadar, căsnicia mea s-a sfârșit după 10 ani de plăceri și neplăceri. Lecția:nu va căsătoriți niciodată!”, comenta Strindberg într-o epistolă. După divorțul chinuitor Strindberg s-a mutat în Germania, acolo unde piesele sale au fost puse în scenă în mai multe teatre.

În Berlin a cunoscut-o pe jurnalista austriacă Frida Uhl, care i-a devenit a doua soție, în 1893. Cuplul a avut o fiică, pe Kerstin, dar la scurt timp după aceea și mariajul acesta s-a destrămat, iar Strindberg s-a stabilit la Paris.

Următoarea perioadă din viata dramaturgului a fost sursa a numeroase speculații cu privire la sănătatea mintală a autorului. Asta și din pricină că se preocupa mult de diverse teorii oculte și devenise obsedat de ideea de a produce aur. Criza mintală pe care se spune că ar fi suferit-o ar avea reflexii în romanul “Inferno”, publicat în 1897.

La finele secolului, Strindberg s-a întors în Suedia. Era acum un autor care se bucura de recunoaștere internațională, iar la cumpăna dintre veacuri, piesele sale se jucau cu casa închisă la teatrul regal. Aici a întâlnit o actriță de numai 22 de ani, care i-a devenit a treia soție. Harriet Bosse însăși povestește cum a curtat-o:“Strindberg s-a uitat adânc în ochii mei și m-a întrebat dacă vreau un copil cu el. Eu am răspuns, cu totul copleșită, că da. Astfel ne-am logodit“. Căsnicia a durat trei ani și din ea a rezultat o fiică, Anne-Marie.

În ultimii ani ai vieții sale a avut loc o dezbatere înflăcărată, cunoscută sub numele de Strindbergsfejden, vrajba lui Strindberg. Autorul a criticat într-o serie de articole climatul prea conservator din Suedia. Printre altele a acuzat Academia Suedeză că a favorizat unilateral așa-zisa generație a anilor ’90, în frunte cu poetul Heidenstam. Vrajba i-a adus lui Stridberg un statut de figură de cult în cercurile radicalilor.

Autorul a murit pe 14 mai 1912, la vârsta de 63 de ani. Se pare că în procesiune au fost în jur de 60.000 de oameni, care, ca și cea cu ocazia ultimei sale zile de naștere, a avut și sensul unei manifestații a proletariatului din ce în ce mai activ.  

sursa:ALLT OM HISTORIA

""