Autor 38689 vizualizări


Scriitoarea Oana Orlea, fiica celebrului aviator Bâzu Cantacuzino, nepoata lui George Enescu, n-a avut o adolescenţă uşoară, în ciuda apartenenţei la o famile ilustră. La 16 ani, a fost arestată pentru că scria manifeste anticomuniste. Au urmat aproape trei ani de detenţie, vreme în care a fost mutată de 13 ori de o închisoare de alta.

Cunoscută în lumea literară cu pseudonimul Oana Orlea, Maria-Ioana Cantacuzino, întrucât acesta este numele său real, este fiica celebrului aviator Constantin (Bâzu) Cantacuzino şi Ancăi Cantacuzino (înainte de căsătorie – Diamandi) şi nepoata lui George Enescu şi a Marucăi Cantacuzino.

Născută şi crescută într-o familie aristocrată, Oana Orlea simte pe propria-i piele, încă din perioada adolescenţei, teroarea anchetelor şi mizeria din închisorile comuniste. În anul 1952, pe când era elevă în clasa a X-a, este arestată şi condamnată la patru ani de închisoare, sub acuzaţia de complot şi acţiune subversivă împotriva statului (constând în distribuirea unor manifeste anticomuniste). După o detenţie de doi ani şi unsprezece luni în mai multe penitenciare-Văcăreşti, Jilava, Ghencea, Pipera, Târgşor, Mislea etc.-, este eliberată la intervenţia bunicului ei, compozitorul George Enescu, care, aflat în străinătate, declara că nu se va întoarce în ţară atâta timp cât nepoata lui este în închisoare.

La ieşirea din puşcărie încearcă să-şi găsească un loc de muncă, dar nu reuşeşte, din cauza „dosarului“. Lucrează o vreme ca ajutor de sudor pe un şantier din Bucureşti, ca taxatoare la IRTA şi şamponeză la Cooperativa Higiena.

În 1960, este rearestată în legătură cu un atac ce avusese loc în urmă cu un an, asupra unui furgon al Băncii Naţionale din Capitală, cunoscut sub numele de „operaţiunea Ioanid“, unde este reţinută vreme de două luni. Mai târziu, în 1980, ca urmare a înăspririi dictaturii, hotărăşte să se expatriaze definitiv pentru a se stabili în Franţa, unde trăieşte şi în prezent.

Despre întreaga experienţă carcerală Oana Orlea a vorbit 40 de ani mai târziu. Într-un interviu destul de lung acordat poetei Mariana Marin şi publicat, într-o primă ediţie, în 1991, apoi retipărit peste mai bine de 15 ani în cartea „Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!“, nepoata renumitului compozitor român rememorează, cu luciditate şi sinceritate, fapte, trăiri, suferinţe, evocă oameni şi întâmplări din cei trei ani de detenţie, în care a fost mutată de 13 ori de la o închisoare la alta. De altfel, transferul dintr-un loc în altul e semnalat de titlul cărţii „Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!“, „o frază pe care am auzit-o de zeci de ori, spusă pe toate tonurile:neutru, nerăbdător, dispreţuitor. Alte dăţi, lătrată şi întărită cu un pumn în coaste“. Redăm, mai jos, câteva dintre memoriile adesea tulburătoare, alteori de un umor negru, trăite de scriitoare în universul dur al sistemului totalistarist.

Manifest! „În pământ cartofi ai pus? Trăiască Stalin!“

Fiind elevă de liceu, „zăpăcită şi smucită, asta eram la vremea aceea”, Oana Orlea dă dovadă de un nonconformism periculos într-o perioadă de maximă teroare:împreună cu un grup format din băieţi, prieteni din copilărie, împinşi de la spate de un crez politic comun-dorinţa de a merge în munţi la partizani-, dar insuficient, pentru că nimeni nu voia să le spună unde sunt partizanii sau să-i ajute să plece în munţi, se apucă să scrie manifeste.

„Scrise de mână, bineînţeles, pe hârtie de caiet. Nu-mi mai aduc aminte de toate textele, doar de unul care suna aşa:« În pământ cartofi ai pus? Trăiască Stalin!» Îl găseam foarte subtil. Uitasem complet că şi cartoful face floare, care iese deasupra, şi deci nu moare. E drept, floarea este otrăvitoare...(...) Ne sculam la cinci dimineaţa şi puneam manifestele în cutiile poştale ale evcinilor. Ţineam şi reuniuni. (...) Totul a fost bine şi frumos până am avut proasta idee de a vorbi despre organizaţia noastră flirtului meu de atunci. Nu mai ţin minte cum îl chema. Ne-a denunţat pur şi simplu.“

„Am tras cu praştia în maşina lui Petru Groza“

Mi-ar fi plăcut să pot afirma că organizaţia noastră a avut o activitate intensă. Adevărul e că nu am făcut aproape nimic. Din păcate, manifeste au fost foarte puţine, iar alte acţiuni – zero. Mai târziu, în cursul anchetelor, toată afacerea a căptătat o importanţă nemeritată. Mi-ar fi plăcut atât de mult să-ţi spun că am fost eroici! Am la activul meu un singur episod « eroic », şi acesta consumat înainte de a « activa » în organizaţie. Pe vremea aceea, arma mea de bază era praştia. Trăgeam binişor. Şi am tras în maşina lui Petru Groza, dar el nu era înăuntru. Şoferul a frânat şi m-a fugărit. A fost una din marile spaime ale vieţii mele. M-am ascuns în spălătoria casei în care locuiam, pe strada Tokio. Tipul m-a căutat, a intrat în mai multe curţi. Eram chiar moartă de frică. Amintesc de acest episod pentru că mai târziu, transmis din gură în gură, a luat proporţii:ba că ar fi fost Gheorghiu-Dej în maşină, ba că am rănit-o pe Ana Pauker (ar fi meritat-o!) etc. Singura semnificaţie reală a acestei întâmplări este că nu aveam absolut deloc simţul primejdiei. Eram absolut nebună. Voiam cu orice preţ să fiu « Zoia Româncă »!“, povesteşte Oana Orlea.

„Faimoasele cătuşe care se strâng şi se tot strâng“

Este închisă, minoră fiind, pentru două luni la Rahova, unul dintre centrele de anchetare importante. Este forţată să vorbească şi să dea numele tuturor celor care făcea parte din „teribila noastră organizaţie“ sau că tatăl ei, fugit în străinătate, ar fi luat luat contact cu ea, prin intermediul mamei ei. După cum mărturiseşe în carte, Oana Orlea descoperă astfel că nu era „nicio Zoia“.

Nu-mi amintesc de numărul de palme pe care le-am încasat – o nimica toată faţă de ce li s-a făcut altora-, dar trebuie să pomenesc de faimoasele cătuşe care se strâng şi se tot strâng, după nevoie. Mi-au răsucit braţele la spate şi mi-au pus cătuşele deasupra cotului. Braţele fiind mult trase înapoi, plămânii sunt comprimaţi, capacitatea toracică redusă, respiri prost. Şi se strâng. Foarte tare. Vine un moment când nu mai simţi mare lucru. Braţul se umflă, se învineţeşte, cătuşa se înfundă. Când se scot şi sângele năvăleşte, durerea este îngrozitoare. Se pare că unii au stat cu ele câte o zi-două;eu, doar vreo două ore şi am avut semne mai multe săptămâni.

„Sare“ de la o închisoare la alta, ajungând la fosta închisoare Văcăreşti (demolată de Nicolae Ceauşescu în 1986), după ce se îmbolnăveşte, având o infecţie dureroasă în gât. „Aveam febră şi respiraţia îmi mirosea grozav. Continuau să mă scoată la anchetă şi îmi făcusem obiceiul să suflu spe anchetator, să-l trăsnească mirosul... Îmi condiţionau plecarea la spital cu declaraţia că suntem o organizaţie teleghidată etc. Cu copiii terminaseră, voiau să ştie cine este adultul care se ascunde în spatele nostru (tata, mama, mătuşa). Într-o zi, anchetatorul m-a pus să stau într-un picior, cu mâinile întinse în lături. Nu-mi era tocmai bine. Suflam greu. Îl văd că ia vasul cu flori (da, aveam şi flori în anchetă) şi îl duce la nas. I-am spus că nu apa de la flori pute, ci gura mea. S-a strâmbat:«Ce scârboşenie!». Abia m-am târât până la celulă, iar a doua zi n-am putut să mă dau jos din pat. (...) S-a hotărât spitalizarea mea şi am plecat în câteva ore:«Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!»

Cu o descriere amănunţită a detaliilor, deşi cartea a fost scrisă la mai bine de 40 de ani de la anii petrecuţi în închisoare, Oana Orlea reaminteşte şi de întâmplările mai hazlii, de „micile victorii“ de care a avut parte în birourile ofiţerilor ori în grupurile restrânse, cu alte deţinute.

Pe lângă palme, cătuşe şi întrebări repetate la infinit, anchetele erau argumentate de înjurături. Am avut parte de o foarte bună şcoală şi de atunci îmi petrec viaţa înjurând! Era prima oară în viaţa mea că auzeam înjurături atât de complicate”.

Latrinele de la Ghencea

Groaznice erau latrinele la Ghencea! Tineta nu folosea decât de seara, când ne închideau în baracă, până după numărul de dimineaţă. Ca s-o golim, trebuia s-o ducem, câte două, cu un par trecut prin mânere, până în fundul curţii. Drumul era periculos, mai ales iarna, când alunecam la fiecare pas. Ce hohote de râs ne-au apucat pe Marina şi pe mine, stând de o parte şi de alta a hârdăului plin ochi! Bătea crivăţul şi ne împingea prin curtea lucie de polei. Rahatul se vălurea. Multe politice plăteau prostituatele ca să ducă hârdăul în locul lor (...) Cu Marina şi cu prostituatele cântam în cor Marşul căcănarilor. Ne plăcea mai ales versul care proclamă democraţia maţului, acelaşi şi cu aceleaşi funcţii la o prinţesă dalbă, sau la o curvă de tractir. O adunătură de scânduri ce abia se ţineau, cu cinci sau şapte găuri în formă de triunghi (pentru 250 – 300 de femei), astea erau latrinele. Uşile se bălăngăneau, oricum nu se închideau niciodată. Coşmarul nostru era să nu se rupă scândurile şi să cădem în hazna.“

Un episod impresionant din această carte îl constituie acela al mutării tinerei în aceeaşi celulă cu fosta ei gardiancă, Cora, pedepsită cu închisoarea pentru că transmisese (contracost) mesaje ale deţinuţilor familiilor acestora. Pe vremea când s-a întâmplat aceasta, Oana Orlea nu a privit situaţia Corei cu o satisfacţie răutăcioasă, ci mai degrabă cu compasiune şi empatie.

Ne recunoşteam şi... nu ne recunoşteam. Cora! Gardianca de la Târgşor! [...] Cora nu mânca de o săptămână. Nu s-a atins de prânz. Era într-o stare de depresie totală. Părea un manechin dezarticulat. Nu am avut nici o clipă un sentiment de ură faţă de ea sau vreo dorinţă de răzbunare. [...] I-am ţinut nişte teorii despre viaţă şi frumuseţea ei, care trebuie să fi fost de un ridicol desăvârşit. I-am explicat, pe îndelete, că viaţa este darul cel mai de preţ... că viaţa trebuie trăită până la capăt... Cred că s-a apucat iar de mâncat, numai să nu mai audă turuiala mea exaltată. Vizeta era mai tot timpul deschisă. Ne observau ca pe doi cobai. Dădeau probabil raportul:nu se sfâşie... Cora avea 23 de ani. Reîncepuse să mănânce şi să zâmbească. Nu povestea nimic... N-o întrebam nimic. Ne-am făcut un şah, din pâine cu săpun. Am folosit scrumul ţigărilor Corei, avea dreptul la două pe zi, pentru a înnegri piesele. Jucam ca o cizmă şi am învă-ţat-o să joace ca două cizme!... N-o scoteau la anchetă şi nici pe mine. Ne lăsau să «putrezim». O altă tehnică. Uzură nervoasă.

Ofiţerul Crăciun şi şoarecele salvator

O altă întâmplare mai puţin plăcută petrecută tot la închisoarea Ghencea avea însă să se încheie cu un final amuzant. Chiar înainte ca una dintre deţinute, zisă „Bulgăraş de Aur“, să se elibereze, şi care fusese de acord să primească din partea „colegelor“ mesaje către rudele de-afară, este denunţată. Toate deţinutele sunt apoi anchetate.

E un episod de care îmi place să-mi amintesc. « Îmi place » e un fel de a spune… Noi toate, cele care trimiseserăm mesajele, am fost în anchetă, la poartă, în birouri. Ofiţerul Crăciun ştia să dozeze brutalitatea cu o aparentă « umanitate » (…) M-am trezit în biroul lui, aşezată la o masă. Aveam în mână un toc de peniţă, înaintea mea o călimară şi pătrăţica de cârpă cu mesajul, scris – habar n-am de ce – în franţuzeşte. Poate dintr-o secretă şi multvinovată dorinţă de «încifrare» .Trebuia să traduc ce scrisesem. Am început imediat să înşir fel de fel de aiureli. Îmi amintesc perfect de prima frază:«Dragă mamă, gândul meu se îndreptă către tine şi dorul zboară… »Tot înşirând, îmi băteam capul cum să nu dau în vileag micile noastre şmecherii legate de primirea pachetelor. (...) Mă cam lălăiam. Crăciun s-a pus pe înjurat. Şi, Dumnezeule, în biroul acela cenuşiu şi trist, de sub un dulap-clasor a ieşit un şoarece. Zâna cea bună, poate! Locotenentul Crăciun şi un alt ofiţer care mă tot ameninţa cu o vână de bou s-au repezit la vânătoare. Ţipau ca nişte muieri isterice şi ţopăiau prin încăpere, clasoarele se clătinau... Mi-am zis că nu trebuie să pierd momentul şi am răsturnat călimara peste cârpă. S-a făcut albastră... Şoarecele n-a fost prins, cerneala se scurgea prin tot biroul. Eram foarte mulţumită de mine.“

Întâlnirea la Mislea cu Maria Antonescu, fosta soţie a mareşalului Ion Antonescu, se poate spune că îi aduce Oanei Orlea trei luni de carceră. Şi asta pentru că, sătulă peste cap de înjurăturile ofiţerilor, fiica lui Bâzu Cantacuzino îi ia apărarea în faţa locotenentului Georgescu, căruia îi trânteşte această întrebare:„Cum vă permiteţi să spuneţi asta unei femei bătrâne?!“

Înjurăturile nu lipseau nici la Mislea. Nici chiar la «Secretul Mare». De la o înjurătură mi s-a ales de am ajuns la carceră. Ca peste tot, şi la «Secretul Mare» se făcea numărul dimineaţa şi seara. Nu eram decât vreo 15-20. Stăteam drepţi şi, când venea locotenentul Georgescu, strigam:«Bună dmineaţa (sau bună seara), domnule ofiţer!». Într-o seară, doamna Antonescu a întârziat să se dea jos din pat. Era foarte slăbită, o bătea vântul. Când a intrat Georgescu, ea încă nu-şi luase poziţia de drepţi. A înjurat-o, i-a suspendat plimbarea de seară, a mai înjurat-o o dată şi a făcut-o «cap de scroafă». Nu ştiu ce m-a apucat, nu-mi pot explica nici mie însămi, cu atât mai puţin altuia. Stând drepţi în front, am spus:«Cum vă permiteţi să spuneţi asta unei femei bătrâne?!» S-a uitat la minte stupefiat, a făcut stânga împrejur şi a ieşit val-vârtej. Şi colegele mele erau stupefiate. (...) A doua zi a venit locotenentul Georgescu, m-a anunţat că sunt pedepsită cu trei luni de carceră şi a pus-o pe gardiancă să scoală salteaua din celulă.

Despre Maria Antonescu:Nu ştiu şi nici nu mă interesează cum a fost Maria Antonescu pe vremea când soţul ei avea puterea. E posibil să fi suferit de acea megalomanie ce pare să-i însoţească pe absolut toţi cei care deţin un anumit grad de putere. (...) Eu nu pot vorbi decât despre Maria Antonescu aşa cum am cunoscut-o la Mislea. O femeie în vârstă, reţinută, care se încadra cu mult calm vieţii comunitare a celului. Venea din Rusia, unde fusese închisă ani de zile. Era tuberculoasă şi avea drept la un supliment de raţie (1/2l de lapte îndoit cu apă şi 50 g de marmeladă), pe care uneori îl împărţea cu noi.”

Ultimele luni aduc într-o stare de disperare:face greva foamei timp de opt zile la Jilava, ca un război declarat administraţiei, iar apoi, mai tâziu, aflată la închisoarea de la Malmaison, încearcă să se sinucidă. Are în minte imaginea celor doi plantoni care au prins-o de subsuori şi au dus-o într-un birou, precum şi replica ironică a unuia dintre ei:„Mă păzea un tinerel cu arma în mână. «De ce ai făcut tu, mă, chestia asta? Fată tânără, se poate?».

Bunica, în faţa nepoatei:„Pe cine căutaţi?“

Oana Orlea a fost eliberată după doi ani şi unsprezece luni, în 1954. A fost adusă mai întâi „la Interne“ în „maşină cu perdeluţe“ şi ajunge acasă, tot cu ea. „În faţa peronului ne aştepta maşina. Tot neagră şi tot cu perdeluţe! M-au lăsat la colţul străzii, cu valiza de trestie în braţe. Ofiţerul mi-a zâmbit duios şi mi-a urat noroc. Eram încălţată în bocanci fără şireturi. Lumea se uita la mine... Am intrat în curte. Locuiam într-un bloc vechi de două etaje. Am urcat scările ca un automat. Mi-a deschis bunica şi m-a întrebat:«Pe cine căutaţi?» Şi gata... Mama nu era acasă. I-au telefonat la serviciu. A venit... Am mâncat ochiuri şi am băut suc de grepfrut...

 

 

 

 

 

Sursa:www.adevarul.ro