Autor 2495 vizualizări


A vorbi de Alecsandri este pentru mine o ocazie, aş putea zice fericită, este ca şi cum ar vorbi cineva de omul cel mai de seamă şi cel mai distins ce l-a cunoscut apropiat în viaţă. Căci Alecsandri n-a fost numai marele nostru poet naţional,  adică o încarnaţie a geniului românesc – ori ce-ar zice triştii căutători de pete în soare, –  n-a fost numai un patriot arzător în toate minutele vieţii sale, dar el a fost, pe lângă acestea şi ca om, un exemplar rar de nobleţe şi seninătate sufletească, de corectitudine şi demnitate, de conştiinţă şi onestitate, de respect pentru alţi oameni şi de compătimire pentru cei loviţi de soartă, – şi toate acestea învăluite într-un natural, într-o politeţe, într-o simplitate desăvârşită.

Lăsând dar astăzi la o parte poetul, voi încerca să ating câteva din însuşirile omului, poate nu fără folos, mai ales astăzi când oamenii par mai rari decât chiar talentele.

Am văzut pentru întâia oară pe Alecsandri

Am văzut pentru întâia oară pe Alecsandri, pe când eram elev pe băncile liceului din Bârlad în anul 1877, când el,  rugat de doamnele Crucii Roşii Române, cutreieră oraşele ţării ca să strângă ajutoare pentru răniţii războiului. În Bârlad, graţie unor profesori entuziaşti şi avântului tineretului şcolar, primirea lui seara a fost un triumf. Mii de locuitori, elevii tuturor şcolilor, muzici, cuvântări,  ovaţiuni, l-au întâmpinat şi l-au urmat pe tot drumul până la casa cea mai frumoasă din oraş, casa boierului Iamandi,  unde fu găzduit. Publicul în număr imens înconjurând casa, îl aclamă până la miezul nopţii, când Alecsandri ieşi în balcon şi rugă pe toţi să se retragă promiţându-le că le va vorbi a doua seară la teatru.

A doua zi dimineaţa, el vizită liceul oraşlui, unde ne găsi pe noi în ora de limba greacă, traducând cântul I din Iliada. Ne vorbi atunci de Homer, ca de cel mai mare poet al lumii, emoţionat, transfigurat la faţă ca un cântăreţ ce atinge coarda cea mai de sus a instrumentului său.

Seara, vorbi pe scena teatrului, pătruns de admiraţie, de eroismul ostaşilor noştri în luptele şi asalturile de peste Dunăre şi aduse un omagiu călduros femeilor române,  spunând cât era de fericit de a le vedea venind cu atâta devotament în ajutorul răniţilor noştri, comparându-le cu italiencele pe care le văzuse în războiul Piemontului de la 66.

Alecsandri nu putea fi decât tânăr…

Un mic incident cu o notă deosebită, povestit de poet mai târziu, se petrecu la plecarea lui din oraşul Bârlad. Printre lumea ce-l însoţea la gară şi îi ura drum bun, două fetiţe între 10 şi 12 ani, nebăgate în seamă de nimeni,  stăteau la uşa salonului de aşteptare, ţinând două bucheţele în mâini şi aşteptând să întâmpine cu ele pe poet la coborârea din trăsură, deşi poetul trecuse pe lângă dânsele şi era acum în momentul de a se urca în tren. Cineva care le văzu alergând de câteori auzeau câte o trăsură, le întrebă ce voiesc. Când le auzi, le duse în sala dinaintea poetului. Ele îl priviră un moment, se uitară nedumerite una la alta şi… nu voiră să-i dea buchetele,  necrezând că bătrânul din faţa lor e însuşi poetul Alecsandri. Întrebate de ce nu-şi oferă buchetele, copilele răspunseră că aşteaptă pe poet, “care e tânăr şi frumos”. În închipuirea lor, Alecsandri nu putea fi decât tânăr…

L-am cunoscut pe Alecsandri

L-am cunoscut în una din serile de iarnă a anului 1883,  la o serată literară de la Maiorescu. Între persoanele prezente erau: Carp, aruncând săgeţi spirituale în dreapta  şi în stânga,  Teodor Rossetti, cu gravitatea-i de magistrat în exerciţiul funcţiei,  Iacob Negruzi, plimbându-se nervos de la un colţ al camerei la altul,  Hasdeu, cu surâsul lui sarcastic, capul olimpian al lui Odobescu. Printre ei, mai tineri:Caragiale, cu zeflemeaua în privire, ca ţinută în lanţuri să nu izbucnească,  Teodor Şerbănescu, un catolic în biserica poeziei,  Duiliu Zamfirescu, preocupat de el însuşi,  Teodor Nica, om de cifre, nedescifrat, Kibici-Râvneanu, umbră fără glas şi alţii. Pe la orele 9 trecute apăru Alecsandri, însoţit de Dimitrie Ollănescu. Toată adunarea se sculă în picioare;intra cu adevărat primul poet al ţării şi pe feţele tuturor se arătă o impresie de admirare şi de mândrie. D-na Clara Maiorescu, născută Kremnitz, într-o toaletă deschisă, îi ieşi înainte;D-ra Livia Maiorescu îi prinse la butonieră un buchet de violete de Parma, pentru care el îi mulţumi spiritual probabil,  căci ea râse din toată inima. Maiorescu îi prezentă pe cei necunoscuţi şi Alecsandri se aşeză lângă masa din mijlocul camerei, rugând să se continue lectura începută, o piesă de teatru. Am putut atunci să-l observ cu mai multă băgare de seamă.

Înfăţişarea lui Alecsandri

Alecsandri era de o înălţime cu puţin deasupra mijlociei, svelt şi uşor la mers. Obrazul său avea expresia unei fiinţe deosebite, în care părea că nu-i decât viaţă sufletească;palid, de o culoare ce nu destăinuia boala, o paliditate spaniolă, cu ochii mari şi negri,  cu arcadele sprâncenelor sus şi regulat ovale, cu o frunte albă şi satinată, de pe care părul plecase de timpuriu, cu mustaţa sură şi puţin retezată. Vocea blândă şi venind cam de departe, surâsul binevoitor, dar rece, mişcările cumpătate ale unui om ce avea conştiinţa valorii sale, înfăţişarea simplă şi aristocratică în acelaşi timp. Îmbrăcat în redingotă neagră, cu tăietura hainelor clasică, părea că dădea el distincţie hainelor, în loc să i-o dea ele lui. În vorbele, în mişcările, în privirea lui, o seninătate profundă,  seninătatea unui om ce trăia în regiuni de pace, într-o lume cu lucruri frumoase şi bune, cu totul deosebite de lucrurile de rând din sufletele noastre. Alecsandri era atunci de 60 ani trecuţi, vârsta aceea frumoasă când omul priveşte de pe înălţimea vieţii lui, stăpân pe sine, cu experienţa,  cu gândirea ajunsă la maturitate.

Autorul piesei, farmacistul P., citea cu o voce monotonă versurile sale anodine. Căscăturile de pe lângă el, care nu erau decât păreri individuale, ameninţau să câştige unanimitatea asistenţei. Într-un moment, când cititorul anunţă o scenă în care intra eroul piesei, un amorez ce cântase cu flautul cu puţin mai înainte o serenadă iubitei lui,  Maiorescu, ca să mai învioreze atmostera, îl întrebă:“Intră cu flautul’?”… Asistenta râse, iar autorul se descurajă. Atunci delicateţea lui Alecsandri fu atinsă. El ceru manuscrisul, îl privi puţin şi ceti încet şi cu accent rar scena, care păru frumoasă şi fu aplaudată. Dânsul făcu la sfârşit câteva observaţii pline de cunoştinţa meştesugului scenei. Serata căpătase altă importanţă;prezenţa lui îi dăduse ceva solemn.

Ministru la Paris

În 1885, Alecsandri fu numit ministru plenipotenţiar la Paris,  post pe care îl primi cu greutate, aproape cu părere de rău, abia după trei luni de răzgândire şi hotărât numai de insistenţa Regelui Carol care îi spuse că va fi reprezentantul său, nu al unui guvern. Cu toate acestea, puţin după sosirea lui acolo, el zicea într-o scrisoare: “M-am păcălit părăsind câmpul înflorit al literaturii şi intrând în cel ghimpos al diplomaţiei. Biata muză a mea stă culcată şi adormită adânc într-un portofoliu, unde mă tem că-şi va găsi mormântul.”

Fiind numit eu însumi, ceva mai târziu, secretar de legaţie la Paris, avui norocul de a-l avea câtva timp de şef şi de a-l cunoaşte de aproape. Cerinţele vieţii diplomatice şi mai ales protocolurile ei plăceau puţin lui Alecsandri. Cu toate acestea mergea la recepţiile de rigoare, lua parte la serbări oficiale, se achita de formalităţi şi venea aproape în fiecare dimineaţă la legaţie. Pleca din Place d’Alma unde sta acum, lua drumul pe jos pe Avenue Montaigne, ajungea la Nr. 33 la legaţie, suia scara, intra în cabinetul lui, semna hârtiile,  dădea audienţe la persoanele ce voiau să-l vadă şi le satisfăcea cererile. Pe la 1 se înapoia acasă unde îl aştepta dejunul, cu bucate româneşti. Adeseaori îl conduceam până acasă şi rămâneam cu el la dejun.

Alecsandri, povestitorul

Unul din cele mai frumoase daruri, cu care înzestrase natura pe Alecsandri, era acela de a povesti lucruri interesante. Câte episoade frumoase şi emoţionante din viaţă nu ne zugrăvea el surâzând, după masă! Din felul lui de a le povesti, din dispoziţia bună ce i-o aduceau amintirile,  din amănuntele lor colorate, vii şi neaşteptate, reieşea emoţia cu care le simţise dânsul odinioară. În orele lui de istorisire i se transfigura faţa, ochii îi străluceau mai tare,  glasul i se deschidea, iar flacăra dulce a amintirii arunca asupra obrazului său un farmec înduioşător. Atunci Alecsandri devenea cu adevărat frumos;armonia sprâncenelor şi a trăsăturilor lui fine reîmprospăta în minte pe tânărul poet al Doinelor şiLăcrămioarelor. Spunea lucruri din tinereţe,  din viaţa românilor de pe la 1840 şi din cea a prietenilor săi dispăruţi. Fie că întâmplarea îl ducea la o noapte petrecută pe Ceahlău sau la un episod din războiul Crimeei,  fie că-l arunca în Paris la o reprezentaţie de teatru cu apariţia lui Victor Hugo pe scenă în aplauzele publicului sau la o întâlnire cu călători străini la Sevilla, -el găsea în amintirile sale atmosfera locului, cu impresiile momentului şi cu surprinderi hazlii, încât ţi se părea că asişti la episoadele unor nuvele chibzuite de un meşter al condeiului.

În rară memorie tinereţea a trăit mai încântată ca în a lui Alecsandri. O singură aluzie ce făcea cineva la trecut, îl deştepta, îl ademenea. Aşezat în fotoliul lui,  el povestea de obicei râzând. Din timp în timp se oprea şi după o pauză relua firul. Istorisea într-o limbă adânc românească, îndulcită de pronunţia moldovenească, atât de iubită de Eminescu… Din amintirile lui, ai fi putut să-i reconstitui viaţa,  cum i-a reconstituit-o în parte George Bengescu. Uneori amesteca observaţii ironice la adresa unor politicieni în vază, al căror trecut el îl ştia altfel de cum şi-l dădeau ei, şi uşor zâmbind, atingea câteodată, rar de tot, pe unii oameni de litere ce-l “osândiseră”:pe Macedonschi, Nădejde,  Delavrancea, Vlahuţă, găsindu-le epitete spirituale. De Nădejde îndeosebi, care descoperise că piesa Agachi Flutur, era tradusă din L’Avare en gants jaunes de Labiche,  zicea:“Ce vrei? El e încântat să împingă uşile deschise”… Iar ca încheiere asupra vieţii şi felului sufletului său, privea lung în aer cu o atitudine senină ce părea că voieşte a zice că el nu aşteptase recunostinţă, nici admiraţie de la nimeni, ca pasărea care e răsplătită de cântecul ei!

Ceea ce apărea încă din amintirile lui, era că în toate împrejurările vedeai un om bun, delicat şi moral. Bunătatea sa te făcea să-i înţelegi optimismul şi indulgenţa lui în toate şi pentru toţi…

N. Petraşcu,  Icoane de lumină, vol. 1, Tipografia “Bucovina” Bucureşti, 1935

sursa:Istorii Regasite