Autor 6099 vizualizări


La doar un an după naşterea lui Camus, tatăl lui, un muncitor sărac de origine alsaciană, a fost răpus în prima bătălie de pe Marna, în Primul Război Mondial. Mama sa, de origine spaniolă, muncea ca îngrijitoare pentru a-şi sprijini familia. Albert, fratele său mai mare, Lucien şi mama lor s-au mutat într-un cartier muncitoresc din Alger, unde au locuit, împreună cu bunica din partea mamei şi un unchi paralizat, într-un apartament cu două camere.

Prima colecţie de eseuri publicate de Camus,  Faţa şi reversul (L’Envers et l’endroit, 1937), descrie decorul acestor primi ani de viaţă şi include portrete ale mamei, bunicii şi unchiului. O a doua colecţie de eseuri,  Nunta (Noces, 1938), conţine meditaţii profund lirice despre zona rurală din Algeria şi prezintă frumuseţea naturală ca o formă de bogăţie de care se pot bucura până şi cei foarte săraci. În ambele colecţii, caracterul muritor şi fragil al oamenilor contrastează cu natura durabilă a lumii materiale.

În 1918, Camus a început şcoala şi a avut norocul să aibă un profesor remarcabil, Louis Germain, care l-a ajutat să obţină o bursă la liceul din Alger în 1923. (În mod tipic pentru simţul de loialitate al scriitorului, după 34 de ani, discursul ţinut de acesta la primirea Premiului Nobel i-a fost dedicat lui Germain.) A urmat o perioadă de efervescenţă intelectuală, combinată cu o pasiune puternică pentru sport, în special fotbal, înot şi box. Dar, în 1930, primele crize serioase de tuberculoză au pus capăt carierei sale sportive şi l-au forţat să-şi întrerupă studiile. Camus a trebuit să părăsească apartamentul insalubru unde trăise 15 ani şi, după ce a locuit scurt timp cu un unchi, s-a hotărât să trăiască singur, luându-şi diferite slujbe, în timp ce studia filozofia în cadrul Universităţii din Alger.

La universitate, Camus a fost influenţat în mod deosebit de unul dintre profesorii săi, Jean Grenier, care l-a ajutat să-şi dezvolte ideile literare şi filozofice şi care era la fel de pasionat de fotbal ca şi el. A obţinut licenţa în 1936 cu o teză despre relaţia dintre gândirea elenă şi cea creştină în scrierile lui Plotinus şi ale Sf. Augustin. Candidatura sa la agrégation (calificare care i-ar fi putut aduce o carieră universitară) a fost întreruptă de un nou atac de tuberculoză. Pentru a-şi reveni, a plecat într-o staţiune din Alpii francezi – prima sa vizită în Europa-, după care s-a întors în Alger, trecând prin Florenţa, Pisa şi Genova.

Cariera literară

Între 1930 şi 1940, Camus şi-a mărit aria de interese. A citit atât clasicii francezi, cât şi scriitorii contemporani lui – printre care André Gide, Henry de Montherlant, André Malraux. Pentru scurtă vreme, între 1934 şi 1935, a fost şi membru al Partidului Comunist Algerian. În plus, a scris, produs, adaptat şi jucat pentru Théâtre du Travail (denumit mai târziu Théâtre de l’Équipe), al cărui program era să prezinte piese excepţionale unui public format din muncitori. A nutrit o dragoste profundă pentru teatru până la moarte. Însă, din întreaga sa operă literară, dramaturgia este cel mai puţin apreciată, cu toate că Neînţelegerea (Le Malentendu) şi Caligula, scrise în 1944 şi respectiv 1945, sunt piese reprezentative ale teatrului absurdului. Două dintre cele mai trainice contribuţii dramatice ale sale ar putea fi considerate adaptările după Recviem pentru o călugăriţă (Requiem pour une nonne, 1956) a lui William Faulkner şi după Demonii (Les Possédés, 1959) lui Feodor Dostoievski.

Cu doi ani înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, Camus şi-a făcut ucenicia ca jurnalist la cotidianul Alger-Republicain, îndeplinind multe sarcini, printre care pe cele de editorialist principal, redactor, ziarist politic şi scriitor de recenzii literare. A revizuit câteva dintre lucrările literare de început ale lui Jean-Paul Sartre şi a scris câteva articole importante despre condiţia socială a musulmanilor din regiunea Kabylira. Aceste articole, republicate în formă prescurtată în Actuelles III(1958), aduceau în atenţia publicului (cu 15 ani înainte) multe dintre nedreptăţile care au dus la izbucnirea războiului algerian de independenţă în 1954. Camus şi-a susţinut poziţia mai degrabă din motive umanitare decât ideologice şi a continuat să vadă un rol viitor al Franţei în istoria Algeriei, cu toate că nu a ignorat nedreptăţile colonizatorilor.

restul pe Istorii Regasite