20 de ani fără Corneliu Coposu şi o lecţie pentru azi: „Uneori, moralitatea şi politica sunt compatibile“

Autor 4710 vizualizări


La 11 noiembrie 1995 murea, la Bucureşti, Corneliu Coposu, liderul PNŢCD. Zilele de după dispariţia lui au fost, poate, cele mai emoţionante momente trăite de români după Revoluţie. Zeci de mii de oameni au trecut pe la căpătâiul „Seniorului“ şi au spus „Iartă-ne!“. Azi, când România e atinsă din nou de emoţia regăsirii în stradă, ne amintim de moştenirea pe care ne-a lăsat-o Coposu:gândul că politica şi moralitatea sunt uneori compatibile.

Marţi, 31 octombrie 1995 – o dimineaţă ceţoasă. Corneliu Coposu are 81 de ani, un plămân şi jumătate, un cancer pulmonar în metastaze şi-un pachet de ţigări neînceput în buzunar. Simte că nu mai poate respira. Alarmate, surorile lui cheamă salvarea. Vine o Dacie Break în faţa casei lor, pe strada Mămulari, din Bucureşti. Îl urcă pe targă şi pleacă cu el la clinica de pneumologie din dealul Filaret. Corneliu Coposu intră în comă. La Filaret se ridică din umeri:nu există tehnică medicală pentru a fi ventilat artificial. Ambulanţa pleacă spre Spitalul Universitar. Îl scot din portbagajul Daciei Break şi îl urcă la etajul doi, la terapie intensivă. 14 medici, în frunte cu directorul Universitarului, Sorin Oprescu, dau roată patului în care se află intubat liderul ţărănist. Sunt îngrijoraţi. A doua zi, gazetele publică pe prima pagină:„Să ne aşteptăm la ce e mai rău!“.

Dragă Arlette…

Însă Corneliu Coposu îşi tot amâna moartea de vreo jumătate de secol. Avea 33 de ani când a fost aruncat în închisoare de comunişti. „Să cadă lespede grea de mormânt peste trădătorii clasei muncitoare şi peste potrivnicii reformelor sociale!“, s-a strigat, cu mânie proletară în 1947. Coposu era atunci doctor în drept, asistent universitar şi secretarul lui Iuliu Maniu. Era un bărbat masiv, cântărea peste 100 de kilograme şi împlinise cinci ani de la căsătoria cu o femeie sclipitoare pe nume Arlette.

Citeste mai mult:adev.ro/nxilf9

""