Autor 5011 vizualizări


Pe 12 septembrie 1953, la șase luni de la moartea lui Stalin, Nikita Hrușciov devine prim-secretar al PCUS și, de facto, lider al Uniunii Sovietice. 

Hrușciov s-a născut în 1894 într-o familie de țărani ruși. Provenind dintr-o familie săracă, tânărul Nikita nu a făcut decât patru ani de școală înainte de a fi obligat să muncească. A devenit membru al Partidului Bolșevic în 1918 și a activat în rândurile partidului, în organizațiile din provincie, timp de zece ani. A ajuns la Moscova în 1929 și, de atunci, a urcat treptat în funcții până ce, în 1938, a fost numit prim-secretar al Partidului Comunist Ucrainean. 

Hrușciov alături de Stalin,  în 1936

Hrușciov alături de Stalin, în 1936

Pe perioada războiului din 1941-1945, dar și după, Nikita Hrușciov a rămas printre cei mai apropiați colaboratori ai lui Stalin. După moartea acestuia, la începutul lunii martie 1953, Hrușciov s-a confruntat cu Gheorghi Malenkov, cel pe care însuși Stalin îl alesese drept succesor, și a câștigat lupta pentru putere. Malenkov a primit postul onorific, dar în fapt lipsit de putere, de premier, în timp ce Hrușciov a preluat frâiele Partidului. 

În 1956, Nikita Hrușciov a șocat lumea întreagă denunțând politica totalitară a lui Stalin. În cadrul Congresului XX al Partidului, Hrușciov a ținut un discurs –Cultul personalității și consecințele sale– prin care l-a denunțat pe Stalin și cultul personalității pe care acesta l-a dezvoltat, dar și crimele comise în vremea lui, inclusiv executarea, torturarea și întemnițarea unor membri de partid în baza unor acuzații false. Mai mult decât atât, Hrușciov l-a condamnat pe Stalin pentru greșeli de politică externă, pentru eșecul agriculturii sovietice, pentru organizarea terorii în masă, și pentru greșelile care duseseră la moartea a milioane de cătețeni sovietici în timpul războiului și pentru ocupația germană.

Discursul lui Hrușciov a dus imediat la un „dezgheț” în politica sovietică, care s-a reflectat și în blocul comunist din Europa de Est. Acolo însă, dezghețul a dus la o serie de revolte împotriva regimurilor comuniste. În Polonia, criza a fost rezolvată pe cale diplomatică, însă rebeliunea maghiară a fost zdrobită violent, printr-o invazie a Ungariei de către trupele Pactului de a Varșovia.  

Nikita Hrușciov pe coperta revistei americane Time,  cu titlul „Hrușciov atacă Statele Unite” (iunie 1960)

Nikita Hrușciov pe coperta revistei americane Time, cu titlul „Hrușciov atacă Statele Unite” (iunie 1960)

Politica lui Hrușciov nu a fost pe placul tuturor liderilor comuniști, mai ales a celor foarte conservatori. Din aceste motive, în iunie 1957, Hrușciov aproape că și-a pierdut funcția. A câștigat însă și această luptă pentru putere din interiorul partidului, iar în 1958 – când a fost numit și prim-ministru – Hrușciov a devenit stăpânul absolut al Uniunii Sovietice. 

În afacerile externe, Hrușciov a preferat o politică de coexistență pașnică cu Occidentul. În această direcție, vizita sa din Statele Unite, din 1959, a reprezentat o premieră în relațiile URSS-SUA. Însă relațiile dintre cele două superputeri s-au deteriorat rapid după 1960, o dată cu ridicarea Zidului Berlinului și, mai cu seamă, criza rachetelor din Cuba. 

Sfârșitul umilitor al crizei rachetelor, cu o Uniune Sovietică obligată să bată în retragere, împreună cu o criză agricolă internă și deteriorarea relațiilor sino-sovietice au dus la o nouă contestare a poziției lui Hrușciov. În octombrie 1964, protejatul său, Leonid Brejnev, a organizat un puci împotriva sa, înlăturându-l de la putere. 

Faptul că în Uniunea Sovietică se mai schimbaseră lucrurile în cei 11 ani cât Hrușciov s-a aflat la putere este demonstrat chiar de supraviețuirea lui. Pe vremea lui Stalin, în cazul unei astfel de lovituri, pierzătorul își pierdea nu doar funcția, ci și viața. Hrușciov, în schimb, a putut să se retragă undeva în afara Moscovei, unde și-a scris memoriiile. Fostul lider sovietic a murit în anul în 1971.