Autor 2682 vizualizări


Viaţa lui Dinu Lipatti s-a scurs într-un allegro brillante, cu bemolul modestiei şi diezul exigenţei la cheie. De la „micul Mozart“ a ajuns să fie reputat de propriul său nume, în numai 33 de ani. Pe 19 martie s-au împlinit 100 de ani de la naşterea sa, aşadar un secol cu Lipatti şi nicio zi fără, căci avea dreptate când considera că operele magistrale trăiesc veşnic.

Luna mai, 1922. La Ateneul Român din Bucureşti se desfăşoară un concert de muzică clasică, cu sala plină, cum se obişnuieşte. Pe scenă, un băieţel de 5 ani, îmbrăcat din cap până-n picioare într-un costum de catifea neagră, stă aşezat, cuminte şi cam timid, în faţa unui pian, în timp ce tatăl său stă aplecat asupra lui şi îi şopteşte încurajări, să cânte. Începe. Nimic din repertoriul internaţional, băieţelul cântă o serie de piese compoziţie proprie! Sala este în extaz, aplaudă în neştire. Totul a fost minunat. Bucureştiul a fost martor la opera timpurie a unui viitor maestru al pianului, este de netăgăduit. La finalul concertului, drept răsplată, băieţelul a primit un căţeluş fox terrier şi a părăsit incinta Ateneului strângându-l la piept, încântat. Acest întreg episod a fascinat o fetiţă aflată în audienţă, şi ea tot în vârstă de 5 ani, care avea să devină tot pianistă şi, în plus, soţia artistului.

Ritmul

Micul interpret care a uimit spectatorii Ateneului Român în primăvara lui 1922 se numea Constantin Lipatti. I se spunea Dinu, un alint. S-a născut în Bucureşti, în cea mai grea vreme cu putinţă, în vremea războiului mondial. În 1917, când România se afla sub aspra ocupaţie germană, pe 19 martie, în casa familiei Lipatti, pe strada Grigore Alexandrescu nr. 17, a apărut primul născut. Micul Dinu intra într-o familie de împătimiţi ai muzicii: Theodor Rosetti, diplomat de carieră, era pasionat de vioară, iar Anna, născută Racoviceanu, era pianistă. În fine, interesul mergea şi mai departe, până la bunicul Constantin Lipatti, care era un mare cântăreţ la chitară şi flaut.

Micul Lipatti a simţit ritmul muzicii înainte de a învăţa să meargă; (sursa foto: dinulipatti.org)

N-a durat nici măcar un an până când copilul a dat semne că simte ritmul muzicii. Nu pronunţa încă prea multe cuvinte când reproducea întocmai fragmente scurte de melodii, fredonate murmurat de către bona sa. Era un băieţel mereu serios, cu ochii mari şi negri, sensibil şi gingaş, care se distra numai cu jucării muzicale – ce găseau şi părinţii prin Bucureştiul prăpădit de război sau ce încropea el din obiectele găsite prin casă. Totul, până-ntr-o zi, când Theodor Lipatti şi-a găsit băiatul în faţa pianului – cântând, nu zdrăngănind. Mare i-a fost uimirea: cânta, nici mai mult, nici mai puţin, un menuet de Mozart, pe care probabil îl memorase doar auzindu-l la mama sa.

Astfel că s-a luat decizia ca lui Dinu să i se aducă un profesor de muzică. Iosif Paschill, pianist, dirijor de cor şi compozitor, fondator al muzicii din orgă din România, a fost ales să îl îndrume muzical pe Dinu. El a fost cel care a pus pe note şi a cules scurtele piese care ieşeau din mintea fragedă a copilului, inspirat de diversele întâmplări din familie sau de oamenii din jurul său. Toate au fost cuprinse în caietul „Din compoziţiile micului Dinu“.

În 1921, după ce deja susţinuse primul său concert de pian public, sub egida unei societăţi caritabile, Dinu a fost botezat religios. Theodor Lipatti, mare colecţionar de viori, se împrietenise cu maestrul George Enescu. I-a cerut lui să-i fie naş de botez. Şi-a fost. Şi Dinu Lipatti a concertat la botezul său, în compania restrânsă a familiei.


Părinţii lui Dinu, Anna şi Theodor, erau pasionaţi de muzică (sursa foto: dinulipatti.org)

Povestea cu păcăleala

Când a împlinit 8 ani, Dinu a început riguros studiile muzicale. De acum înainte avea să se afirme precum eroii din basme, ca vântul şi ca gândul. „Într-o zi mohorâtă de toamnă, un copil mic, plăpând, îmi era adus de părintele său care îmi cerea să-i servesc odraslei drept dascăl muzical. Când l-am întrebat ce ştie, mi-a răspuns - «Nimic». Nu cunoaşte nici numele notelor, însă cântă la pian după ureche şi compune. Mai văzusem eu de-alde ăştia în camera mea, aşa că nu-mi făceam iluzii. Plictisit, i-am cerut copilului să se aşeze la pian. De data aceasta, însă, păcălitul eram eu“, nota profesorul Mihail Jora, în 1925. Jora nu l-a învăţat numai pianul, ci l-a instruit şi în ceea ce priveşte solfegiul şi armonia.


Dinu Lipatti, alături de profesoara sa, Florica Musicescu, şi de familia lui (sursa foto: dinulipatti.org)

Deşi era şcolit acasă, din cauza stării sale fizice fragile, Dinu Lipatti a fost un elev model. Primul mare test al său a fost pe 13 mai 1928, când a revenit pe scena Ateneului Român, în cadrul unui festival organizat de Societatea Principele Mircea. A fost un succes: „Astăzi, după trei ani de studii serioase cu profesorul Mihail Jora, Dinu Lipatti este un virtuoz al pianului. Duminică nu s-a înfăţişat atât ca pianist, interpretând admirabil «Blumenstück» de Schumann şi «Arabesca» de Debussy, cât şi ca compozitor, cu două bucăţi de balet («Valse d’une fée» şi «Danse burlesque»).

Apoi, ca final, Dinu Lipatti ne-a făcut să ascultăm patru compoziţii ale sale: «Hommage à Chopin», o măiestrită parafrază a unui studiu de Chopin, «Fantaisie-Caprice», admirabilă ca inspiraţie şi factură, «Hymne à Saint-Sebastien» şi un «Valse tzigane» foarte bine caracterizat“, scriau cronicarii vremii. La 11 ani, Dinu Lipatti era o vedetă pe scena culturală bucureşteană. Tot în acest an a fost acceptat la Conservatorul din Bucureşti, sub îndrumarea severei şi faimoasei profesoare Florica Musicescu. În şcoală a făcut progrese rapide şi-a terminat cu brio studiile, după patru ani.

Fericita nedreptate

Călătoria sa spre faima internaţională a început în iunie 1933, la vârsta de 16 ani. Atunci a avut parte de o întâmplare nedreaptă cu final fericit, care a rămas emblematică în biografia sa. A participat la Concursul Internaţional de Pian de la Viena. „Era o înghesuială teribilă (20 de candidaţi pe zi). Eu am cântat «Adagio» şi primele măsuri din «Fugă». Apoi mi s-a cerut o bucăţică din prima parte a «Sonatei» de Chopin. Am avut un pian oribil, un Blüthner de pe vremuri. Am fost ultimul şi poate de aceea am cântat cam enervat. Nu am avut voie mai mult de 15 minute“, îi povestea Dinu într-o scrisoare lui Miron Şoarec. Chiar şi aşa, s-a descurcat admirabil, dar a fost clasat pe locul al doilea. Premiul întâi i-a revenit unui polonez, Boleslaw Kon.

În semn de protest, Alfred Cortot a părăsit juriul, considerând că Lipatti era câştigătorul. Nici candidatului român nu i-a picat prea bine, lui care era un adept fanatic al disciplinei şi rigurozităţii. „Dacă ai fi asistat la acest concurs, ai fi râs o săptămână. Auzi dumneata! Să te oprească în mijlocul bucăţii când ţi-e lumea mai dragă, să se certe între ei pe bucăţile dumitale şi să te sune cu clopoţelul ca la tribunal. (...) Sunt în aşteparea unui reporter care ia interviuri! Mă rog, am ajuns un om important“, continua, autoironic, să îi descrie lui Şoarec situaţia, iar la final se semna „Premiul II“. Numai că din această afacere nefericită a ieşit o poveste de succes: Cortot l-a invitat să studieze la Paris, la École Nationale de Musique. Lipatti s-a dus.

Citește articolul integral pe adevarul.ro.

Vezi mai multe fotografii și ascultă înregistrările pianistului pe dinulipatti.org.