Zelea Codreanu din perspectiva lui Cioran: „Căpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut”

Autor 22441 vizualizări


Publicat la doi ani după moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, textul de mai jos arată opinia tânărului Cioran despre liderul Mișcării Legionare. Filozoful îi aduce un elogiu hiperbolic „Căpitanului”, ignorând complet toate atrocitățile comise de legionari sub conducerea acestuia. 

Profilul interior al Căpitanului

«Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Sahară populară. Cei aflați între cer și pământ n-aveau nici un coninut, decât așteptarea. Cineva trebuia să vină. Treceam cu toții prin deșertul românesc, incapabili de orice. Până și disprețul ni se părea un efort. Țara nu ne putea fi o problemă decât negativă. În cele mai necontrolate speranțe, îi acordam o justificare de moment ca unei farse reușite. Și România nu era mai mult decât o farsă reușită. Te învârteai în aer liber, vacant de trecut și de prezent, îndrăgind dezmățul dulce al lipsei de menire. Biata țară era o pauză vastă între un început fără măreție și un posibil vag. În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Și el a rupt tăcerea blândă a existenței noastre și ne-a obligat să fim. Virtuțiile unui neam s-au întruchipat în el. România din putință se îndrepta spre putere.

Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al așa-zisului intelectual român

Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipă că stau de vorbă cu un om într-o țară de fleacuri umane. Prezența lui era tulburătoare și n-am plecat niciodată de la el, fără să simt acel suflu iremediabil, de răscruse care însoțește existențele marcate de fatalitate. De ce n-aș mărturisi că o teamă ciudată mă cuprindea și un fel de entuziasm plin de presimțiri?


Lumea cărților mi se descifra inutilă, categoriile inoperante, prestigiile inteligenței, șterse, iar subterfugiile subtilității, zadarnice.

Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al așa-zisului intelectual român. Căpitanul nu era „deștept”. Căpitanul era profund.

Dezastrul spiritual al țării derivă din inteligența fără conținut, din deșteptăciune. Lipsa de miez a duhului preschimbă problemele în elemente de joc abstract și răpește spiritului latura destinului. Deșteptăciunea degradează până și suferința în flecăreală.

Dar ideile Căpitanului, grele și rare, îi răsăreau din Soartă. Ele se plămădeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor și al gândurilor. Când, în 1934, îi spuneam ce interesantă ar fi expunerea vieții lui, îmi răspundea: „Nu mi-am petrecut viața prin biblioteci. Nu-mi place să citesc. Eu stau așa și mă gândesc”. Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respiră natura și cerul. Și când au pornit spre înfăptuire, temelia istorică a țării s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puțin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale și nici așteptărilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naționale. El n-a vrut să îndrepte mizeria aproximativă a condiției noastre, ci să introducă absolutul în respirația zilnică a României. Nu o revoluție a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai să creeze România, dar să-i și răscumpere trecutul, să insufle absența seculară, să salveze, printr-o nebunie, inspirată și unică, imensul timp pierdut.

Patosul legionar este o expresie de reacțiune în fața unui trecut de nenoroc. Această nație n-a excelat în lume decât prin consecvența în nefericire. Niciodată nu s-a dezmințit. Substanța noastră este un infinit negativ. De aici pleacă imposibilitatea de a depăși pendularea între o amărăciune dizolvantă și o furie optimistă.

Într-un moment de descurajare, i-am spus Căpitanului:
„Căpitane, eu nu cred că România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranță.”
„Ai dreptate”, mi-a răspuns. „Sunt totuși unele semne”.
„Mișcarea Legionară”, adaug eu.

Și atunci mi-a arătat în ce fel vedea el reînvierea virtuților dace. Și-am înțeles că între daci și legionari se interpune pauza ființei noastre, căci noi trăim al doilea început al României.

Căpitanul a dat românului un rost. Înainte de el românul era numai român, adică un maerial uman alcătuit din ațipiri și umilinți. Legionarul este un român de substanță, un român primejdios, o fatalitate pentru sine și pentru alții, o vijelie umană infinit amenințătoare. Garda de Fier, o pădure fanatică... Legionarul trebuie să fie un om în care mândria sufereă de insomnie.

Eram obșinuiți cu patriotul de ocazie, galatinos și vid. În locul lui apare insul ce privește țara și problemele ei cu o cruntă înverșunare. Este o deosebire de densitate sufletească.

Acel ce a dat țării altă direcție și altă structură unea în sine pasiunea elementară cu detașarea spiritului. Soluțiile lui sînt alabile în imediat și în veșnicie. Istoria nu cunoaște un vizionar cu un spirit mai practic și atâta pricepere în lume, sprijinită pe un sufle de sfânt. Tot așa, ea nu cunoaște o a doua mișcare în care problema mântuirii să meargă mână în mână cu gospodăria.

A face isprăvi și a te salva, politică și mistică, iată cărei inreductibilități i-a pus el capăt. Îl interesa, în egală măsură, organizarea unei cantine și problema păcatului, comerțul și credința. Nimeni nu trebuia să uite:

Căpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.

Fiecare credea că-l înțelege. El totuși scăpa fiecăruia. Depășise limitele României. Înseși mișcării i-a propus un mod de viață care întrece rezistența românească. A fost prea mare. Înclini uneori a crede că el n-a căzut din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este totuși mai puțin adevărat, că epoca de prigoană a scos la iveală caractere pe care cea mai încrezătoare utopie nu le-ar fi putut bănui.

Într-o nație de slugi, el a introdus onoarea și într-o turmă fără vertebre, orgoliul. Influența lui n-a articulat numai pe ucenici ci, într-un anumit sens, și pe dușmani. Căci aceștia din lichele au devenit monștri. S-a (I-a) obligat la tărie, le-a impus un caracter în rău. Ei n-ajungeau caricaturi infernale, dacă măreția Căpitanului n-ar fi cerut o echivalență negativă. Am fi nedrepți cu călăii, dacă i-am considera ratați. Toți s-au împlinit. Un pas în plus și trezeau gelozia Diavolului.

În preajma Căpitanului, nimeni nu rămînea călduț. Peste țară a trecut un fior nou. O regiune umană bîntuită de esențial. Suferința devine criteriul vredniciei și moartea, al chemării. În cîțiva ani, România a cunoscut o palpitație tragică, a cărei intensitate ne consolează de lașitatea a o mie de ani de neistorie. Credința unui om a dat naștere unei lumi ce lasă-n urmă tragedia antică a lui Shakespeare. Și aceasta în Balcani!

Pe un plan absolut, dacă ar fi trebuit să aleg între România și Căpitan, n-aș fi ezitat o clipă.

După moartea lui ne-am simțit fiecare mai singur, dar peste singurătatea noastră se ridică singurătatea României.

Nici un toc să-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neșansa ursirii noastre. Totuși, trebuie să fim lași și să ne mângâiem. Cu excepția lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând să-l fi uitat? „De aici încolo țara va fi condusă de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.

Acest mort a răspândit un parfum de veșnicie peste pleava noastră umană și-a readus cerul deasupra României.»

(„Glasul strămoșesc”, Sibiu, anul VI, nr. 10, din 25 decembrie 1940)


""