Vedete în costume Belle Epoque printre ruinele Bucureştilor FOTO

Autor 4037 vizualizări


Aproape 50 de figuri cunoscute ale culturii româneşti (Horaţiu Mălăele, Maia Morgenstern, Victor Rebengiuc, Andrei Pleşu) au acceptat să facă parte dintr-un proiect comun al maestrului-fotograf Eugen Ciocan şi al Andreei Berecleanu, prin care se urmăreşte conştientizarea rolului Centrului Istoric al Bucureştiului, care se degradează văzând cu ochii de 20 de ani încoace. Prin expoziţia „Versus-Vedete pe ruinele Centrului Istoric“, care poate fi văzută şi pe www.fotocabinet.ro, se atrage atenţia că a venit timpul să nu se mai stea cu mâinile în sân. În interviul acordat revistei „Historia“, Maître Photographe Eugen Ciocan vorbeşte despre cât de tristă este situaţia Centrului Istoric, despre oaza de linişte de la FotoCabinet, despre vizitele sale la fotograf când avea 2-3 ani.

Problema  în Centrul Istoric este aceea că, în afara teraselor şi a locantelor, nu prea ai unde să te refugiezi. Adică să te poţi aşeza undeva fără să trebuiască să plăteşti. Aşa că nu este chiar puţin dacă FotoCabinet va deveni un mic refugiu într-un oraş care trăieşte sufocat, ca în regim de asediu. Ar fi ca „o pată“ din teoria aceea, „leopard skin“. Lângă ea mai apare încă o pată şi încă una, şi aşa începe să se regenereze o piele, iar mai apoi un întreg organism. Oricum, la ce lipsuri sunt aici, nu m-ar mira dacă aş ajunge să dau şi un ton în Centrul Istoric, în spiritul pe care cred că îl are. Şi mă refer la dimensiunea sa istorică şi culturală. În rolul de buturugă mică, am mai răsturnat câteva care mari. Nu am inhibiţii de acest fel.

FotoCabinet a prins viaţă a treia oară

Am deschis pentru a treia oară FotoCabinetul. Prima dată am fost lângă Biserica Albă pe Enescu, a doua oară pe strada Paris şi, reînviem pentru a treia oară, acum pe Lipscani, la nr. 41. De un an şi ceva, cât a durat amenajarea, am acumulat o trăire, a cărei intensitate – sincer – şi pentru mine este bulversantă:anume durerea pe care o poartă acest loc. ­Mi-am dat seama că nu pot să mă fac că plouă şi să fac inaugurarea expoziţiei în afara acestui subiect. Andreea Berecleanu a fost muza acestei îndrăzneli şi omul care şi-a tocit coatele defrişând necunoscutele acestei idei. Important este că n-am rămas singuri. Oamenii au răspuns invitaţiei noastre. Iată, suntem mai ­mulţi care vrem să atragem atenţia asupra unui lucru grav:nu se mai poate amâna problema Centrului Istoric.

Impulsul personalităţilor

Au dorit să facă acest lucru. Le-a plăcut ideea şi au făcut-o pentru Centrul Istoric, cu încredinţarea că acest tip de contrast pe care l-am cultivat în fotografii, între cele două lumi – cea de dinainte de război şi cea de azi – va genera o atitudine. Şi nu mă mai aştept să atingă pe cineva dintre suspuşi, ci, în primul rând, să-i atingă pe oameni, astfel încât presiunea comunităţii asupra celor aleşi să devină reală. Nu am mai auzit de un alt oraş din Europa care să nu aibă centru istoric. Aş vrea ca următorul primar să nu-şi mai permită să pună problema undeva pe la „şi altele“, ci în primele trei priorităţi. Pentru că Centrul Istoric iradiază energie şi model, dacă e să funcţioneze corect. Deocamdată, el se lăbărţează ca un centru de terase.

Ecouri la sfârşit de expoziţie

Cu mulţumiri celor care au avut o reacţie la expoziţie, fie relatând despre ea, fie încercând să ducă mai departe ideea ei, pot să spun că mă aşteptam la o mai bună percepţie. Solidaritatea în România nu este simplă. Nu este o problemă a Bucureştiului, ci a românilor în general. Eu văd criza Centrului Istoric ca fiind emblematică pentru o Românie fără direcţie şi fără priorităţi. Pe de altă parte, nu-mi aduc aminte de cineva care să fi văzut expoziţia şi să fi rămas nemişcat.

Oamenii îmi spun mie „felicitări“ şi eu le spun că mai bine ar fi fost dacă nu ar fi existat problema. Preferam să fi rămas necunoscut şi să nu fie nevoie să fac o expoziţie de genul acesta. M-aş fi aşteptat la o campanie de presă pe problema Centrului Istoric, nu pe subiectul expoziţiei. Mă aşteptam şi din zona intelectualităţii să apară mai multă subscriere.

Lupta pentru Centrul Istoric

Am sperat că o scânteie e suficientă să detoneze atitudini şi reacţii, pe fundalul unei stări de spirit care mie mi se pare destul de încordată. Pentru că s-a depăşit demult pragul de bătaie de joc, de suportabilitate, de răbdare. Am simţit, apelând la personalităţile cu care am realizat fotografiile din expoziţie, că toată lumea este extrem de sensibilă la acest subiect. O soluţie ar fi să luăm în posesie locul acesta, să-l cucerim metru cu metru, ca în lupta de la Stalingrad. Să-l populăm, să-l înviorăm cu fiinţa noastră, să-l cartografiem şi să-l fotografiem aşa cum este el. Fiecare ruină şi fiecare cărămidă frântă merită atenţia noastră.

Un manifest al intelectualilor?

Pot să spun că îmi pare rău că eu n-am apucat să organizez aşa ceva până acum. Bineînţeles, că nu am să mă opresc aici. Vreau să completez galeria de imagini cu alte personalităţi care vor să intre în această poveste. Apoi, am un plan de a mări fotografiile şi de a ieşi cu ele în stradă pentru a le planta în locurile în care am fotografiat. Încerc să creez un eveniment:să parcurgem traseul dintre ele.

Mă gândesc că această procesiune va atrage atenţia asupra neputinţei în care zăcem privind protejarea valorilor, a patrimoniului şi a lucrurilor încărcate de istorie. Sigur, ar fi un pas bun dacă intelectualii şi-ar uni forţele pentru a crea un front. Însă, aşa cum am scris şi în manifestul expoziţiei, lucrurile depind de fiecare. Dacă mă întrebaţi:De ce intelectualii nu fac mai mult? O să vă răspund:Nu ştiu. Fiecare răspunde în faţa conştiinţei lui. Probabil că fiecare face câte ceva în microcelula sa. Mai greu este cu sincronizarea unei gesticulaţii la nivel de grup. Altfel, pot să vă spun că nu a existat niciun telefon, nici de la Primărie, nici de la Ministerul Culturii, care să fi spus doar atât:„Mulţumim că ne-aţi atras atenţia“. Muţenia aceasta spune multe despre indiferenţa lor. Să nu existe niciun fel de sensibilitate?

Belle-Epoque printre ruine

Nu ai cum să înfrumuseţezi prezentul, care suferă de o urâţenie cronicizată, şi nu mă refer doar la situaţia din Centrul Istoric. România se confruntă cu o mare problemă, care este urâţenia. Spre deosebire de clişeul consacrat, eu cred că avem o ţară urâtă! În ambele sensuri. Şi pocită de felul nostru de a trăi, dar şi neiubită de cei care o locuiesc şi o boscorodesc zilnic. Frumuseţea e dată de felul în care locuieşti şi de modul în care se arată oamenii în peisaj. În ceea ce priveşte afirmaţia că „românii sunt primitori“, mi se pare un banc sinistru. Oriunde m-am dus în lumea asta, mai prost primit ca în România nu m-am simţit nicăieri. Românii sunt foarte trişti, şi din cauza sărăciei, dar mai ales din cauza urâţeniei în care se scufundă. Nu ai cum să fii ospitalier în asemenea condiţii. Mai bine s-ar renunţa complet la ipocritele scenete cu pâine şi sare, care nu fac decât să amplifice ridicolul.

Cu privirea spre trecut

Categoric, era altfel. La mine apare riscul idealizării trecutului. Fiindcă nu prea văd cu ochi buni viitorul. Pentru oricine care nu se simte prea bine în prezent, îi rămâne refugiul fie în proiecţia unui viitor mai bun, fie într-un model reprezentat în trecut. Eu merg pe varianta a doua, mai ales pentru că trecutul are elemente certe, pe care poţi să pui mâna. De altfel, cine este atent descoperă în fotografiile vechi o altă lume, care iradiază o anumită demnitate şi o anumită frumuseţe. Andrei Pleşu zice că trecutul e singurul care are corp, singurul concret. Prezentul este efemer, iar viitorul, utopic. Conştientizat sau nu, trecutul există în fiecare.

Cine vine la FotoCabinet

Am surpriza să întâlnesc o categorie de oameni frumoşi, despre care eu spun că stau ascunşi pentru că nu au unde să se arate. De aceea un spaţiu pietonal ar fi un loc unde ei s-ar putea arăta. Vin oameni cu dorinţa de a produce un moment frumos în viaţa lor. Aici încerc să nu grăbesc lucrurile, ba chiar să le încetinesc. Cine intră pe uşa FotoCabinetului să se aştepte la o demachiere de aparenţe şi la un moment de comunicare. Încerc să ajung la partea bună din fiecare. Oamenii au nevoie să se regăsească cu partea bună din ei. Încerc să creez o linişte binefăcătoare, un cadru prielnic pentru acest moment tainic al întâlnirii cu sinele pe care-l reprezintă portretul.

Primul portret alb-negru la 40 de ani

Era pe vremea când făceam film. La 40 de ani mi-am zis:„Ce frumos ar fi dacă mi-aş face un portret cum se făcea odată!“ Fiind iubitor de antichităţi, am descoperit în perioada aceea colecţii interesante de fotografii vechi, biografii, începusem să descopăr istoria. Încet-încet am ajuns la poveşti despre familii de altădată, despre Bucureştiul vechi.

O fotografie depăşeşte cu mult existenţa biologică sau momentul prezent. Te poţi trezi cu poza ta în mâinile unor strănepoţi, care poate au mai auzit câte o poveste sau alta despre tine şi imaginea aia a ta, care iată a intrat pe un culoar a unui fel de nemurire, trebuie să comunice ceva. Cu reflexul meu de a încetini lucrurile, am făcut un album. Acolo ţin acea fotografie de la 40 de ani. Pe vremuri, albumul se răsfoia la măsuţa din sufragerie la o chisea, la un şerbet şi se spuneau nişte poveşti legate de acele fotografii. Noi, acum, suntem surmenaţi de o uriaşă cantitate de imagini pe care le stocăm fără să mai avem posibilitatea să le parcurgem în sensul de a ne bucura de ele. Nu mai suntem ataşaţi de imagini ca pe timpuri.

Vizita la fotograf

Nu au fost prea multe. Mi-aduc aminte de o vizită la fotograf, când aveam trei ani. Poate exagerez cu această comparaţie:a fost ca o vizită la doctor, ca la biserică. Adică te duci să faci ceva care trebuie făcut. Este o treabă serioasă, nu te joci cu ea. M-au însoţit părinţii. Am luat totul în serios. Tata a fost foarte pasionat de fotografie. Primele lucruri tehnice (mă refer la developări, munca de laborator) le-am învăţat de la el. Eu am devenit fotograf prin liceu. Am încercat încă de atunci să-i fixez pe oameni în atitudini asumate, nu în instantanee. Oamenii au apreciat că le-am provocat această oprire în loc, sustragere din iureş spre a le face o fotografie cu ecouri în timp.

Arhiva Personală a fotografului Eugen Ciocan

""