Autor 7843 vizualizări


Mao Zedong iubea înotul. În tinereţe, pleda pentru înot ca modalitate de întărire a corpului cetăţenilor chinezi. „Poate că ţi-e teamă de înec”, îşi tachina prietenii ce se panicau în apă. „Nu te gândi la asta. Dacă nu te gândeşti, nu te veni îneca. Dacă te gândeşti, atunci te vei îneca.” Cu acelaşi entuziasm şi-a croit şi drumul spre putere, reuşind să sară peste valurile mai mari sau mici ce îl izbeau din faţă. A devenit părintele şi marele lider al Chinei comuniste, dar politicile sale absurde au scufundat ţara rapid. Nu s-a gândit la consecinţele propriilor acţiuni şi s-a înecat pe nesimţite, lăsând în abisul uitării milioane de oameni morţi, sărăciţi şi alienaţi.

Mao, un lider vizionar

Punctul de vedere oficial al Chinei faţă de Mao este că „în proporţie de 70% a avut dreptate şi 30% a greşit”. Este un compromis generos, cam nepotrivit pentru un om care rareori a dat dovadă de generozitate sau s-a dedat la compromis.

Mao a fost, fără îndoială, un gânditor. A avut un rol direct, personal, în implementarea teoriei marxist-leniniste – de factură profund europeană – în societăţile agricole din Lumea a Treia. Tot el a fost şi autorul celui mai bine vândut text filosofic din lume:„Micuţa carte roşie”, în care este definită ideologia sa întru bunăstarea marilor mase chinezeşti.

Cu certitudine se ştie şi că Mao a fost pentru China comunistă ceea ce a fost George Washington pentru Statele Unite. Dacă s-ar presupune că Mao nu ar fi existat, istoria contrafactuală s-ar ramifica în diverse direcţii:poate că ţara s-ar fi divizat sau poate că ar fi suferit pe tot parcursul secolului XX numeroase confruntări civile. Dar, în 1949, Mao a reuşit să preia puterea şi se ştie ce s-a întâmplat ulterior.

Dar Mao este, de asemenea, responsabil şi pentru numeroase morţi inutile – estimări credibile iau în calcul până şi ambiţia sa de a implementa idei cu consecinţe catastrofice, precum „Marele Salt Înainte”, o politică economică fatidică ce nu a provocat decât foamete, ducând la moartea a 45 de milioane de oameni.

Portretul lui Mao Zedong încă atârnă deasupra intrării în Oraşul interzis din centrul Pekingului, supraveghind ţara pe care, într-un paradox sublim, a creat-o, dar pe care aproape a distrus-o.

Războiul poporului, o reţetă pentru o revoluţie de succes

În timpul primei etape a Războiului Civil Chinez, Mao şi-a perfecţionat propria doctrină de război de gherilă – o formă de război încă practicată în multe dintre cele mai greu de soluţionat conflicte internaţionale.

Majoritatea revoluţionarilor comunişti dinaintea lui Mao au încercat să urmeze linia impusă de Lenin:s-au concentrat asupra clasei muncitoare din industrie şi au considerat că victoria revoluţiei se poate realiza prin organizarea de revolte în majoritatea centrelor urbane. Dar, vizionar, Mao a considerat că modelul nu se potriveşte unei Chine pre-industriale, o ţară imensă unde muncitorii nu aveau două elemente importante pentru a conduce o revoluţie:factorul numeric şi unitatea. În schimb, Mao s-a concentrat pe ţăranii săraci ce trăiau în marile zone rurale.

Doctrina războiului poporului are trei faze. La început, se începe într-o zonă izolată, unde statul este slab şi nepopular. Se folosesc atacurile de gherilă, cu valoare propagandistică-de exemplu, evidenţierea corupţiei de la niveul guvernului şi a opresiunii. Apoi, se ridică costurile de securitate pentru guvern până ce acesta nu îşi mai poate permite să administreze zona, iar forţele sale sunt nevoite să se retragă. În cea de-a doua etapă, trebuie consolidate grupuri de control prin adoptarea de politici populiste şi prin încercarea de a stabili noi avanposturi. Prin atacuri se adună arme, se crează mai multă dezordine, demonstrându-se puterea în creştere a mişcării revoluţionare. Treptat, grupurile de control se reunesc, pe măsură ce zonele aflate sub controlul gherilelor cresc. În ultima etapă, se lansează o ofesinvă totală împotriva statului. Gherilele ar rămâne mobile, dar nu ar mai funcţiona la scară mică. În schimb, s-ar compara cu forţele statului pe care încearcă să le înfrângă şi să le înlocuiască;sunt gata să devină ele un nou stat.

Doctrina maoistă a gherilelor s-a răspândit, între timp, peste tot în lume. Viet Cong, Armata Republicană Irlandeză, Talibanii, Armata de Rezistenţă a Domnului din Uganda, Sandanistas din Nicaragua şi comuniştii din Nepal sunt doar câteva grupări care au urmat acest model, deşi succesul în cazul fiecăruia a variat.

Născut într-o familie de ţărani relativ bogaţi, în 1893, Mao a avut inspiraţia de a deveni un soldat rebel când avea 17 ani, participând la o revoltă împotriva ultimului împărat al Chinei. Dar în loc să lupte pentru o victorie decisivă, armata în care se înrolase Mao a ajuns la o înţelegere cu ultimii supravieţuitori ai vechii dinastii. Mao a renunţat şi el, şase luni mai târziu. A descoperit comunismul şi apoi şi-a petrecut următorii 16 ani cu munca de agitaţie pentru realizarea unei revoluţii marxiste à la carte.

Momentul mult aşteptat a sosit în 1927, când Mao a fost numit liderul unor miliţii comuniste din provincia Hunan. Mao a pornit „Revolta recoltei de toamnă” între ţărani şi a ordonat ca patru regimente să atace un oraş controlat de naţionalişti. Dar unul dintre regimentele sale a dezertat. Apoi, a atacat şi a neutralizat un al doilea regiment, iar cele două rămase au fost înfrânte. Forţa lui Mao a fost distrusă, a scăpat numai cu 1.000 de oameni.

În următorii şapte ani, cariera revoluţionară a lui Mao a suferit din cauza manevrelor politice ce aveau loc în interiorul Partidului Comunist Chinez şi a manevrelor militare din sud-estul Chinei. Pentru o vreme, a reuşit să înfiinţeze un „soviet” ce se auto-guverna, unde se aplicau reforme şi politici de factură comunistă.

Dar soţia lui Mao a fost capturată şi decapitată de către naţionalişti, şi Mao însuşi s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Când trupele inamice l-au încercuit pentru a cincea oară, Mao a decis să evadeze, luând cu el 100.000 de oameni în ceea ce avea să fie legendarul Marş cel Lung.

Marşul cel Lung, sau cum să transformi o tragedie în epopee

Marşul cel Lung a fost o retragere devastatoare ce a durat un an. Femei şi bărbaţi treceau râuri, urcau munţi şi luptau cu naţionaliştii – acoperind aproape 10.000 de km. O estimare nu prea strictă arată ca unul din zece din cei care au plecat în marş l-au şi terminat;majoritatea au căzut pe drum, fie de foame, fie de oboseală, fie în încăierări spontane între aliaţi.

Într-o logică normală, fusese un dezastru militar, dar Mao s-a asigurat ca Marşul cel Lung să nu fie evaluat normal. Din contră, propaganda sa l-a făcut emblematic. Marşul cel Lung i-a consolidat lui Mao statutul de lider comunist pentru ca poziţia sa de la vârful partidului să nu mai fie vreodată cu adevărat contestată. Impactul politic asupra lui Mao este comparabil cu modul în care statutul de lider de război al lui Churchill a fost garantat după evacuarea trupelor Aliaţilor de la Dunkerque din 1940.

Marşul cel Lung s-a încheiat atunci când Armata Japoniei a început raidurile în Manciuria. Mao a creat o alianţă „patriotică” cu naţionaliştii şi a intrat în războiul mondial împotriva puterilor Axei.

Dar războiul civil a reînceput curând. Având deja stabilite prerogativele militare în lupta împotriva invadatorilor japonezi, lui Mao i-a fost mai uşor să recruteze cetăţeni care să lupte pentru cauza sa. A continuat să lupte fără milă, la un moment dat şi-a asediat adversarii în oraşul Changchun, până ce 150.000 de civili au murit de foame.

În 1949, naţionaliştii erau deja distruşi şi forţaţi să abandoneze China, să se refugieze în Taiwan. Mao s-a mutat la Beijing şi şi-a asumat rolul de premier. Se năştea Republica Populară Chineză, China comunistă. Acum începeau, totuşi, odată cu triumful, şi cele mai mari probleme ale noului lider comunist:campania sa se bazase pe promisiuni, iar acum venise momentul să le şi îndeplinească.

La salturi mari, eşecuri mari

În China, nivelul sărăciei era de neimaginat, iar Mao a îndreptat ţara spre un proces de industrializare rapidă. Dar în loc să încerce să ridice nivelul de trai, a canalizat resursele naţiunii spre industrie şi armament.

A ordonat ţăranilor să renunţe la micile lor proprietăţi, să accepte colectivizarea. Le-a redecorat şi grădinile, platând aici mari furnale de fier. Birocraţii de partid au stabilit planuri de producţie mai mult decât ambiţioase şi au încercat să le implementeze cu brutalitate. Rezultatul a fost la fel de tragic pe cât de predictibil:producţia alimentară a scăzut dramatic, foametea a ucis mii, apoi milioane, iar în final zeci de milioane.

Apologeţii lui Mao susţin că el nu a ştiut niciodată adevărul. Dar asta e puţin probabil, deşi adevăratele dimenisiuni ale tragediei ar fi putut fi mult diminuate de către cadrele de partid. Oricum, Mao a continuat, convins că strategia sa va da roade în final. Abia când politica sa dezastruoasă a început să îi deranjeze şi pe seniorii Partidului Comunist a fost abandonată.

În 1966, pentru a-şi restabili poziţia în partid, a încurajat tineri radicali să iniţieze o nouă revoluţie în China. Intelectualii erau linşaţi, iar oficiali de Partid erau trimişi în judecată, înscenându-li-se procesele. Aşa numita „Revoluţie culturală” a lăsat ţara fără vreo formă de opoziţie sau de gândire liberă. Atât de mulţi membri de partid au fost înlăturaţi încât comuniştii aproape că au pierdut controlul ţării.

Acum, ideologia deja luase forma cultului personalităţii:personalitatea cândva charismatică a lui Mao era acum doar o caricatură a ceea ce fusese. Pentru a stabiliza China şi pentru a-şi stasface propriul ego, Mao era acum atotputernic în ţară, semănând mult cu împăraţii împotriva cărora luptase cândva. Ba chiar şi-a nominalizat soţia – cea de-a patra soţie – să îi succeadă la putere.

Când a murit, în 1976, odată cu el a murit şi ideologia sa:moştenitorii puterii, numiţi „Banda celor patru” – inclusiv soţia sa – au fost închişi în mai puţin de o lună. Milioane de oameni au fost îndoliaţi la moartea sa, dar ceea ce el a reprezentat a murit fără să fie regretat.


 

www.time.com

www.military-history.org